De pe Culmea Frumoasă, din codrul de fagi bătrâni, în desișul cărora e pururea noapte, scăpătăm în valea largă și luminoasă a Tismanei. Aerul fierbe de zăpușală. Cerul pare că arde deasupra noastră. Pe lanuri zoresc muncitorii, desculți, cu frunze de brusturi pe cap, cu mânecile cămășii de pânză aspră sumese până-n supțiori. Trecem prin satul Tismana, așezat la poalele munților, între două vâlcele, de-o parte și de alta a râului Tismana. Stârniți de clingătul zurgălăilor, copiii aleargă de pretutindeni, se urcă pe garduri, zburdalnici, veseli, gălăgioși. Câinii își amestecă lătratul în chiotele lor. Din sat ieșim într-o pajiște frumoasă, așternută pe-o vale care se îngustează din ce în ce. În fund se deschide înaintea noastră ca o poartă în tainica și întunecata domnie a codrului. Prin spintecătura aceasta a munților, drumul, șerpuind pe marginea râului Tismana, se adâncește într-un desiș de castani seculari. Umbra ne învăluie din toate părțile. Un dulce miros de fâneață plutește în aerul răcoros. În liniștea sfântă a codrului, în măreția și sălbătăcia acestor locuri, șopotul somnoros al apei, ușoara clătinare a frunzelor, stropii de lumină ce picură din strașina de ramuri, toate te farmecă; inima-ți bate de-un fior neînțeles, ca și cum ai fi intrat într-o lume de închipuiri, de basme. La o cotitură a drumului, crengile se desfac — o ferestruie se deschide-n păretele de verdeață, din fund răsare, peste vârfurile copacilor, un turn înalt și galben. De-abia l-ai zărit însă — și bolta de ramuri se-nchide din nou. Dintr-acolo s-aude tot mai tare, tot mai aproape un vuiet ca de moară, ș-un răpăit, un plesnet de apă care cade pe lespezi. Deodată, ca la un semn, perdeaua de arbori se dă la o parte sus, pe vârful unei stânci fioroase, îți apare, în toată fantastica ei măreție, mănăstirea Tismana, cu zidurile ei îndrăznețe, cu turnurile ei înalte de castel din timpurile vechi. Te uiți înmărmurit, ca la o minune, și nu știi bine de-i aieve, ori e-n vis, când iată că o nouă priveliște te cheamă: torentul Gurniei, repezit de sus, de sub talpa mânăstirii, s-aruncă vâjâind și cade de la o înălțime amețitoare peste-o grămadă de stânci dărâmate, unde sulul de apă se sparge și se preface într-o spumă fumurie, pe care-o ia ș-o duce-n undele-i repezi râul Tismana.
Drumul ocolește-n larg ca să facă urcușul lin. Trecem un podeț și suim pe-un tăpșan, între două ziduri vechi, dărăpănate. În poarta mânăstirii ne iese-nainte „piticul Tismanei”, un călugăr mic, spân, cu fața zbârcită ca un hrib, o mogâldeață de om, cu glas de copil, cu ochi și mișcări de maimuță. Arătarea aceasta ciudată se potrivește de minune cu sălbătăcia locului în care ne aflăm. Intrăm, pe sub bolta înaltei clopotniți, în curtea largă, tăcută, a frumoasei mânăstiri. În mijloc e biserica, plină de scule și odoare vechi; pe ușile-i de stejar sunt săpate cu multă măiestrie iconițe și înflorituri migăloase, fine ca o horbotă. În stânga, spre săritoarea Gurniei, senșiră, de-a lungul zidului împrejmuitor, încăperile stareției, și chiliile cu două rânduri, în fund — arhondaricul. Aripa dreaptă e un morman de ruini arse, acoperite de bălării. Patru turnuri înalte, cu ferestrui înguste, străjuiesc, din cele patru colțuri ale curții, liniștita și măreața lavră, ridicată aci, în locul acesta ascuns, acum șase sute de ani, de părintele Nicodim, cu ajutorul milostivilor Basarabi de pe acele vremuri. Spre miazăzi vederea e astupată de-o stâncă uriașă, în al cărei părete drept se văd două spărturi negre, tăiate în chip de ferestre la o înălțime fioroasă deasupra peșterii, din care iese urlând șuvoiul Gurniei și trece printr-un canal pe dedesubtul mânăstirii. „Acolo sus, îmi spune piticul c-un glas pițigăiat ce n-are nimic din glasul omenesc, în chilioara aceea scobită-n piatră se retrăgea sfântul Nicodim, și zile, săptămâni întregi se ruga în taină la Dumnezeu pentru păcatele oamenilor. El a venit de peste Dunăre, trimis încoace de-un înger care i s-a arătat în vis și i-a spus și locul anume unde să ridice mânăstirea. Ș-a umblat, ș-a rătăcit mult sfântul pân-a dat de săritoarea Gurniei. Erau ponoare pe-acolea și-ntunecime mare, sălbătăcie și desiș nestrăbătut. Și el, singur, a curățit ș-a netezit locul, și-ntâi a făcut aici în fața peșterei o bisericuță dintr-un tis bătrân, ș-a potrivit să fie pristolul chiar pe rădăcina tisului. Pentru credința lui cea mare îl dăruise Dumnezeu cu putere făcătoare de minuni. Și oricine venea, pătimaș de boală trupească ori sufletească, aici îndată-și găsea alinare, cât se lățise vâlva-n lumea-ntreagă de bunătatea și harul cel mântuitor al sfântului. Ș-a venit pe vremea aceea din depărtările Apusului ș-un împărat păgân ce-i zicea Jigmond și care avea o fecioară bolnavă rău, „bântuită de duhul cel necurat”, și cum au ajuns aici, s-a șindreptat fata. Apoi, într-o zi, cică primind împăratul plocon niște purceluși, i-a dat bucătarului să-i gătească într-ascuns și să-i aducă la masă într-un blid acoperit; și vrând el să cerce puterea sfântului, i-a zis: „Blagoslovește, părinte, acești păstrăvi”. Iar sfântul blagoslovind, când s-a descoperit blidul, s-au găsit într-adevăr păstrăvi în loc de purcei. „Văd că este mare puterea ta, i-a zis împăratul, uimit, și de aceea vreau să-mi mai faci o minune: dacă vei putea trece nevătămat prin foc, să știi că eu cu toți ai mei ne vom boteza în legea ta.” Atunci sfântul cic-a poruncit de i-au adus lemne multe și vreascuri din pădure, ș-a aprins un foc mare în fața bisericii, și-mbrăcând odăjdiile preotești, a luat crucea și evanghelia, și-ncet a trecut de trei ori prin mijlocul flăcărilor. Iar când a ieșit neatins din văpăi, împăratul cu toți ai lui, spăimântați, i s-au închinat ș-au cerut grabnic taina botezului.”