Ne lăsăm spre miazănoapte, pe plaiurile umbrite ale munților, în „Țara Vrancii”. Departe-naintea noastră se văd printre munți șerpuirile apelor, și-n lungul văilor albe, cu sclipiri de argint, se lămuresc satele ca-ntr-o panoramă, presărate pe sub frânturi de codru. Soarele scapătă cătră asfințit, fuioare de nori izvorăsc din adâncuri, un vultur plutește, cu aripele-ntinse, în creștetul zării — pe coaste răsună tălăngi, și glasuri de ape, și doine din fluier. În tot cuprinsul e un farmec care ne spune c-am pășit pe pragul unei alte lumi. Descălecăm și tăiem pripoarele de-a dreptul; străbatem pădurea de brazi ce acopere poalele muntelui și, pe la aprinsul stelelor, ieșim în larg, pe valea Zăbalii, la satul Nereju.
Într-adevăr, Vrancea e o altă lume. De aici s-abat Carpații, împingându-și culmile spre miazănoapte. Din îndoitura lor se rup lungi șiruri de munți: Giurgiul, Alunișul, Lapoșul, Culmea Neagră, Soveja, Zăbrăuții, Lepșa, puternice brațe ce se desfac și prind în arcurile lor mândrul plai al Vrancii, îngrădindu-i codrii, satele și izvoarele ca-ntr-o cetate uriașă. O armată-n Vrancea s-ar bate c-o lume.
„Era o babă vădană, ș-avea șapte feciori…” Așa-și încep vrâncenii frumoasa lor legendă. „și cum sta bătrâna pe prispă și torcea, cătră un amurg de seară, iată că tresare de-un tropot venit de pe deal, un călăreț se oprește-n fața ei, trudit, cu calul în spume.
— Sunt ștefan, turcii ne-au călcat țara, viu din război, oastea mi-i spartă… Și-s singur.
— Dumnezeu te-a îndreptat, stăpâne, la ușa mea. Am șapte feciori, frumoși și voinici, și mi-s dragi ca lumina ochilor… ai tăi sunt, doamne.
În zori sunau din corn, pe munții Moldovii, cei șapte voinici. Curgeau plăieșii roiuri de pe sub poalele codrilor. Oaste nouă ieși ca din pământ. Ș-a pornit domnul cu ea, într-un ceas bun, și s-a lăsat pe neașteptate asupra turcilor, cari se credeau stăpâni pe țară. Atunci a văzut ștefan ce pot flăcăii Vrâncioaiei! Cădeau turbanele sub brațele lor ca spicele sub secere. De dimineață până-n noapte a ținut lupta, ș-atâta măcel a fost, ș-atâția păgâni au pierit, cât s-au cruntat apele de sângele lor. Iar când s-a întors marele voievod, biruitor, în cuibul lui de vultur, la Cetatea Neamțului, a chemat cu drag pe cei șapte voinici și le-a zis:
— Voi sunteți șapte frați, în Vrancea sunt șapte munți, ai
*
voștri să fie de veci, și neam de neamul vostru să-i stăpânească-n pace!…
Și multă vreme răzeșii Vrancii bir n-au plătit, podvadă n-au făcut, singuri și-au fost stăpâni.”
Iar sus domnii fanarioți spuneau cu fală: „Niciodată droșca unui Grec n-a ridicat colbul de pe drumurile noastre!”
Închiși în munți, departe de zbuciumul orașelor, sănătoși, deștepți și harnici, vrâncenii sunt, cu adevărat, mândri -mândri de noblețea lor militărească, de graiul și de portul lor românesc, de doinele și de legendele lor, de sculele, scoarțele și alesăturile ce fac podoaba casei și pe cari nu ți le-ar vinde pentru nimic în lume, mândri până și de numele plaiului lor, voinicesc și sonor ca un strigăt de trâmbiță. Și ce frumos s-au luptat vrâncenii în războiul de la ’77! Cu pieptul deschis se duceau la moarte. Ei țineau să arate lumii că în dorobanții Domnitorului Carol sunt sufletele vechilor plăieși ai lui ștefan cel Mare.
De dimineață ne scoală morile și fierăstraiele Nerejului. Încălecăm, s-o luăm în jos, pe Zăbala. Valea e-n ceață, munții fumegă. Înaintăm în pasul calului pe cotiturile apei, trecem prin satele Spulberul, Paltinul, împrăștiate de o parte și de alta pe poalele munților, și pe-aproape de nămiezi coborâm în Năruja, cea mai cuprinsă așezare de pe valea asta, așternută sub măguri de sare, la răscrucea apelor, unde s-aruncă pârăul Năruja în matca Zăbalii. E soare și liniște. Vitele rumegă pe prund. Gospodarii robotesc pe lângă casă, în așteptarea mămăligii. Numai drâstele și pivele toacă pe pârău.
Rupte și prăpăstioase se-nalță-n zări spinările munților. Pe unelocuri se văd ca niște răni urmele vechilor codri. Valea se pleacă. Apele spumegă, din ce în ce mai zorite, sfărâmânduse de stânci în bulgări de cristal. Sosim la gura Zăbalii, în
*
satul Prisaca. De-aici o luăm la stânga, pe spintecătura noduroasă a Putnei. Alte priveliști încep, și toate parcă-s mai mărețe. Acum urcăm în susul apei. Din când în când munții se dau la o parte, ca să facă loc satelor. Ogoare și livezi s-aștern pe podișuri întinse. Se-mbracă ponoarele-n păduri. Trecem prin Bârsești, prin Tulnici — sate vesele, primitoare, în larg răspândite pe prispe de verdeață — și ne oprim în prăbușitura stâncilor de la „Săritoarea Putnei”. Aici munții s-apropie, se strâng, să zugrume râul în zidurile lor de piatră; și Putna se zbate, se smulge biruitoare din încleștarea lor; pe lespezi mari, culcate, coboară praguri-praguri, se toarnă toată-n copci adânci, și fierbe de mânie, și iar dau munții s-o prindă, și iar îi răpune; lung freamătă codrii de strigătele ei, — din când în când se lasă-n culcușuri largi, odihnitoare, și pare c-ațipește-o clipă pe căpătâiul stâncilor învinse.
Urcăm prin strâmtoare, cărarea-i teșoasă, caii trudiți, și valea se-neacă de umbră. Dormim noaptea la un conac de hierăstraie, pe Lepșa. A doua zi ne lăsăm, prin rariști de codru, pe albia Șușiții, și pe la amiază sosim în Soveja, în dulcea Soveja, așternută pe o luminoasă deschidere de plai, în mijlocul munților, între păduri de brad, la porțile Vrancii. Albe, curate, se saltă căsuțele dintre livezi, și toate-ți surâd și te cheamă cu drag. Un tăpșan acoperit cu molifți desparte cele două cătune: Rucărenii și Dragoslovenii. Pe-ncheieturile măgurilor, de pretutindeni, izvoare limpezi vin să s-arunce în matca Șușiții. Pe sus, cărări ispititoare strătaie poienile și s-adâncesc în desișuri. În fund munții își rotunjesc gheburile tărcate de soare. Sub strașina Zboinii, deasupra pârăului Dragomira, dorm rămășițele vechii mânăstiri Soveja, unde Matei Basarab, domnul Munteniei, a zidit acum două veacuri și jumătate o biserică mare, „afară de hotarele țării lui, în locul moldovenesc al Vrancii”, pe când domnul Moldovii, Vasile Lupu, înălța în Târgoviștea biserica Stelea, voind astfel cei doi voievozi să sfințească pacea încheiată-ntre ei după atâta hainie și vărsare de sânge.
Înserează. Valea răsună de mugete. În aer e un miros răcoritor de brad și de fâneață. Și parcă n-ai mai intra-n casă, și parcă n-ai mai pleca de-aici…