România pitorească
De la Moroeni părăsim șoseaua, care, încovăindu-se pe sub poalele unui munte frumos cu nume urât, răzbate prin bezna codrilor de brad în valea Izvorului, la Sinaia, și-naintăm pe jos, călăuziți de-un pădurar, pe năprasnica spintecătură a Ialomiții. Trecem anevoie peste prăbușituri de stânci, chemând uneori și brațele-n ajutor; urletul apei ne silește să vorbim tare.
— Nu ne-om rătăci, bade Stane, să-nnoptăm pe-aici?! Pădurarul se uită liniștit la noi și zâmbește; apoi, ridicând mâna, ne-arată la stânga-n fund, printre cheliile munților, un țugui mai depărtat, aurit de razele soarelui.
— Stă soarele pe Zănoaga… avem destulă vreme. Acolo să vedeți mândrețe. Sus detot, chiar pe vârful Zănoagei, s-așterne-o pajiște frumoasă, care se cheamă „Podu-cu-florile”, că-i numai flori toată, și la mijloc e un lac așa cât fața unei arii de mare, și-i limpede, limpede apa, ca lacrima, iar împrejurul pajiștii, pe mărgini, sute de stânci înalte și colțuroase stau înșirate, parcă-s puse s-o păzească. Povestesc bătrânii că s-au fost ascuns odată acolo niște domnițe pe care le fugăreau tătarii, și când le-au dat păgânii de urmă, ele s-au suit sărăcuțele pe stânci și s-au azvârlit în prăpastie, undeau pierit…
Trecem printr-o rariște de fagi și ieșim la „Cheia Tătarului”. Aici Ialomița deschide vitejește porțile Bucegilor și se aruncă peste sfărâmăturile stăvilarelor, prin adânca desfundătură a muntelui, ce răsună ca un gang uriaș, de vuietul nahlapilor. Pășim cu grijă printre stânci prăbușite, subt îngusta fășie de cer întinsă, trâmbă de lumin-albastră pe crestele celor două ziduri de piatră ce se ridică, drepte, înalte, năprasnice, de-o parte și de alta.
Dar ce frumoasă și veselă priveliște ni se deschide la ieșirea din cheie! Deodată valea se lărgește, desfășurând în dreapta podișuri întinse, verzi, descoperite, pe legănarea cărora te uiți ca pe valuri în sus, până-n cătarea Vârfului-cu-Dor, la stânga se-nalță trăgănat muntele Padina, în crestătura căruia se vede-o căsuță albă, singură-ntre stânci — vama de la Strunga; în fund, în fața noastră, peste dungile de brădet ce se diștern pe vale ca niște grădini, se ridică, vinete și prăpăstioase, meterezele Obârșiei. Aerul dulce, răcoros, miroase-a pajiște și-a pădure. Soarele scapătă după muchea Padinei. Valuri de umbră îneacă valea. Trecem pe lâng-un hierăstrău părăsit, peste grămezi de leațuri și de scânduri înnegrite de ploi. Nu se aude decât șuietul potolit al apei, ce pare că stă s-adoarmă, culcată între răzoare de flori. Și toate ni se par sfinte în singurătatea și în măreția acestui cuprins. Înaintăm tăcuți, ca-ntr-un templu, în adânca liniște-a-nserării. Un călugăr ne iese-nainte și ne urcă pe-o potecuță tăiată-n brâul muntelui din stânga. Suntem la schitul „Peștera”.
Pe-un prag ridicat deasupra vâltorilor Ialomiții, o spărtură largă se deschide, boltindu-se în coasta stâncoasă a muntelui Bătrâna. La intrare, sub tavanul ei înalt, scobit ca un fund de corabie, e o bisericuță, pe de lături, pe lângă păreții umezi și-nnegriți de fum, câteva chilii scunde, întunecoase, adăpostesc vro doi-trei călugări, ale căror chipuri au împrumutat ceva din sălbătăcia peșterei. Un izvoraș limpede lunecă pe sub zidul din stânga. În fund tavanul se pleacă și păreții se apropie, ca și cum ar vrea să-ți închidă trecerea. Multă vreme nu s-a știut ce e mai departe. Mâna îndrăzneață și scotocitoare a omului a spart în sfârșit și încuietorile acestor tainiți. Acum vestita peșteră te lasă să intri în toate cămările ei, să străbați departe în fioroasele-i adâncuri, s-auzi șopotul izvoarelor ascunse și plescăitul răsunător al cascadei — o ploaie de pietre scumpe la lumina torțiilor — să vezi cele două lacuri ce dorm, limpezi, albastre, fără nici o-ncrețitură, sub mândre pologuri de piatră, din vârful cărora atârnă felurimi de ciucuri albi și lucii ca de marmură, și de-aici să te urci în marele dom al peșterii, subt uriașa boltă împodobită cu stalactite, — în minunatul palat unde-au împărățit odinioară „urșii speluncilor”, ale căror oase zac, de cine știe câte mii de ani, risipite pe lângă păreți. În fund de tot este o altă încăpere largă — cea din urmă — care, pentru frumusețea și bogăția stalactitelor ei lungi și sclipitoare, s-ar putea numi „sala coloanelor de marmură”.