Așa liniștită și blândă s-arăta marea când am plecat din Sulina! și cât ne-a prins în larg, a și-nceput a se posomorî și, din ce în ce mai cu mânie, a-și ridica oștirile-i de valuri înaintea noastră. Soarele a asfințit. Pământul nu se mai vede. Un întuneric greu, amenințător, se lasă din cerul înnorat, fără stele. De pretutindeni, mugind, talazurile negre vin ca niște matahale vii și se izbesc de coastele vaporului, care, gâfâind greoi, se luptă cu nămeții de apă și-și taie cale dreaptă pe marea învolburată. Șuieră-n vânt frânghiile întinse de catarguri. Legănarea neregulată a vasului mă amețește. O căldură năbușitoare îmi învăluie capul. Culcat pe spate, în aerul greu al cabinei, îmi încopcesc mâinile sub ceafă, închid ochii și încerc să cuget; dar vijelia de-afară pare că împrăștie și gândurile mele. E o larmă, un zgomot înfiorător de scaune răsturnate, de uși trântite. Aud pași repezi pe punte, strigăte nedeslușite. C-un vâjâit năprasnic se-nalță valurile aruncânduse pe podelele vaporului, și-n hârtoapele ce se deschid, vasul scăpătând se pleacă într-o parte, pereții trosnesc, strânși între mișcătoarele dealuri de apă. O amăgire a simțurilor zăpăcite de spaimă: mi se pare că în loc să-naintăm, ne lăsăm în jos, ne scufundăm încet în adâncul mării. Mă uit la ușă, — peacolo are să năvălească apa, pe-acolo are să vie moartea. O aștept. Învălmășit și răpede, ca la lumina unui fulger, îmi apar icoane din copilărie, stoluri de amintiri vechi, nechemate, tresar deodată în scăpărarea unei clipe; cuvinte, și lucruri, și întâmplări la cari nu m-am mai gândit de mult vin acum, stârnite din depărtările vieții, aduse valvârtej ca de suflarea unei vijelii. Măsor cu gândul întinderea mării: peste talazurile-i furioase văd vasul nostru — o jucărie, o coajă de nucă, pe care iscusința omului o cumpănește ș-o poartă totuși pe mări, înfruntând mânia furtunilor. În luptele-i de veacuri cu-atâtea primejdii și greutăți ce-i stau în cale, omul îmi apare ca acel voinic năzdrăvan din povești pe care nimic nu-l înspăimântă. Cine poate prevedea până unde-și va întinde într-o zi hotarele puterilor lui cuceritorul acesta îndrăzneț și neobosit!
În albul zorilor ies pe punte. Furtuna s-a potolit. Marea e liniștită, — ostenită parcă de-atâta frământare în deșert. Un oraș frumos strălucește înaintea noastră: Constanța — farul României, aprins la porțile Răsăritului, în pragul apelor nestăpânite. O, pământ binecuvântat!
Orașul e revărsat pe-o ieșitură de mal împlântată-n valuri. Prin câte-a mai trecut, Doamne, și colțișorul acesta de lume!… La început au aruncat ancorele și și-au așezat liman aci fenicienii, cei dintâi colindători ai mărilor. După ei au venit grecii, cu puternicile lor corăbii. Apoi a început năvala noroadelor de pe uscat. Și așa, neamuri pe neamuri s-au împins în căutarea „berbecului cu lâna de aur” de la gurile Istrului; vieți peste vieți s-au așternut în trei mii de ani pe țărmul acesta, și vijelii după vijelii au bântuit și-au spulberat așezările lor din temelie.
Constanța de azi — chemată să devie peste câțiva ani unul din cele mai mărețe și mai însemnate porturi din lume — stă pe mormântul vechiului oraș Tomi, a cărui întemeiere e învăluită în negura unei triste și crude povești: „Frumoasa Medeea, fiica lui Aetes, regele Colchidiei, fuge de la părinți, luând cu ea și pe micu-i frățior Absirt. Furios, Aetes o urmărește pe mare. Iată-l, e gata s-o ajungă. Nebună de spaimă, Medeea, ca să scape de corabia prigonitoare, ale cărei pânze se văd tot mai aproape, ucide pe Absirt și, sferticându-i trupul, i-aruncă bucățile pe valuri. Nefericitul părinte oprește mereu corabia, s-adune de pe apă bucățile-nsângerate ale iubitului său copil, și, când le strânge pe toate, plângând de durere, trage la țărm să le-ngroape. Limanul acesta, cu orașul care s-a ridicat apoi aci, s-a numit Tomi (de la cuvântul grecesc bucată).”
De pe atunci au trebuit să fie îmbelșugate și atrăgătoare locurile acestea pentru ca să roiască și să s-așeze pe-aici popoare venite din depărtări așa de mari. Inscripții vechi, stâlpi de marmură dăltuiți cu măiestrie, atâtea ruini de case, de temple și de băi ce se dezgroapă de sub malurile acestea arată starea înfloritoare la care ajunsese Tomi odinioară. O viață puternică, civilizată încolțise aci, și cine știe unde-ar fi ajuns azi dac-ar fi fost lăsată-n pace. Dar s-au pornit de la o vreme șuvoaiele de barbari, și au curs, au curs încoace năprasnice și pustiitoare, spărgând întăriturile romane, culcând cetățile la pământ și prefăcând în pulbere munca de veacuri a atâtor neamuri. Din năruita Tomi s-a ridicat, sub Constantin cel Mare, Constanța, căreia mai târziu genovezii i-au redat, pentru câtva timp, vechea strălucire și însemnătate comercială. Apoi a căzut sub stăpânirea turcească: cheul și digurile de apărare, lăsate în grija vremii, s-au stricat, frumoasele clădiri ale portului s-au părăduit, toată mișcarea și viața orașului a început a tânji — un somn îndelungat și greu, ca o robie, s-a întins peste întreaga Dobrogie. Valurile mării boceau stângerea unei lumi.
Dar iată că dinspre Dunărea se-nalță deodată, ca un freamăt reînvietor, cântecele de biruință ale românilor; stindarde ciuruite de gloanțe flutură-n vânt, și aceleași brațe vânjoase cariau sămănat moartea în câmpiile Bulgariei vin acum să împrăștie viață, putere și lumină în câmpiile și orașele Dobrogiei.
Astăzi, în portul Constanței, sirenele vapoarelor românești cheamă vijelioasele trenuri din depărtările Apusului: mărețul pod de la Cernavoda leagă pentru totdeauna căile uscatului cu ale mărilor, deschizând Europei drumul cel mai scurt înspre bogatele țărmuri ale Gangelui. Din malul împodobit de vile strălucitoare pornesc diguri uriașe, puternice brațe de piatră, cari înfrânează furia talazurilor și dau liman liniștit corăbiilor. Azi Constanța, renăscută, privește cu mândrie peste nesfârșita împărăție a mării. Pe schelele ei curg avuții din toate climele; iar vara lume de pe lume se adună pe plajele ei calde.
Soarele asfințește, lungind pe mare umbrele orașului. E o seară frumoasă, liniștită, una din acele dulci seri de vară în care simți o adevărată fericire să te lași în voia visurilor. Valurile, cu vâjâitul lor legănător, țin ison orhestrei de pe mal, a cărei fanfară se-mprăștie lin în largul mării. Pe cer se aprind candelabre de stele. De pe terasa hotelului Carol îmi lunec ochii pe sclipitoarea câmpie a mării și cuget la vremilendepărtate, la câte întâmplări și prefaceri au curs după ele. Mă gândesc la blândul și nefericitul Ovidiu… Aici și-a plâns amărăciunile surghiunului gingașul poet al Romei. Străin, bolnav, neînțeles de nimeni, el nu găsește, în sufletu-i abătut, un cuvânt de laudă nici pentru locul, nici pentru poporul în mijlocul căruia e osândit să trăiască. În versul lui urlă crivățul iernelor grozave cari-nghețau marea, pe lira lui suspină dorul de soție, de prieteni, de patria lui pururea frumoasă și surâzătoare, din care-a fost gonit și pe care n-avea s-o mai vadă niciodată.
Au trecut de-atunci nouăsprezece veacuri. Azi, poete, nu te-ai mai simți așa de străin în locurile acestea. N-ai mai vedea chipuri fioroase de barbari îmbrăcați în cojoace, nici marea prefăcută-n pod sunător de gheață. Sciții s-au dus, și Tomi s-a dărăpănat, și toate s-au schimbat de-atunci. Patria ta, neamul tău a răzbătut încoace, și o lume nouă a răsărit aici, pe pământul acesta stropit de lacrimile tale; un nou oraș s-a ridicat din valurile Pontului, subt un cer tot așa de albastru și de cald ca și al frumoasei Italii. Din mijlocul acestui oraș, statua ta de bronz privește visătoare peste câmpia acoperită de ruinile cetăților și lagărelor romane, sub zidurile cărora zac oasele compatrioților tăi. Azi te-ai primbla pe uliți romane, printre vechi monumente, pe ale căror lespezi de marmură ai citi nume cunoscute și scumpe inimii tale; pe scutul legionarilor de piatră ai revedea pe cei doi prunci aplecați la sânul lupoaicei, și ai căuta cu noi în adâncimea vremii obârșia îndepărtată a gloriosului tău neam. Azi nu s-ar mai tângui așa de jalnic lira ta, căci ai trăi aci în mijlocul unui popor care ți-ar fi drag, între oameni al căror chip ți-ar aminti trăsăturile mândre ale cetățenilor romani și-n a căror limbă — mlădioasă și sonoră ca și versurile tale
— ai regăsi, cu atâta sfințenie păstrate, urmele vii din graiul stâns de mult al poporului tău.