Pe la toacă plecăm spre Polovraci, peste dealurile ce se culcă pe lângă poalele munților. Vremea-i frumoasă și drumul bun. După vrun ceas de urcușuri și scoborișuri, printre porumbiști, dăm în satul Baia-de-Fier, așezat pe-o costișă clisoasă, spartă de gropniți — băi din cari se scotea odinioară fier pentru trebuințele țării. De-aici ne lăsăm în valea adâncă a Oltețului și mergem puțin în sus, pe matcă. Râul curge repede și zgomotos printr-o rariște de anini subțiri și zvelți, ale căror ramuri se-ndoaie ș-acopăr drumul cu bolți de frunziș. Trecem prin vad și urcăm pieziș malul înalt și râpos din stânga. Deasupra ieșim într-un șes larg și neted pe care e așezat satul Polovraci. Mânăstirea, unde ne găzduim pe noapte, e retrasă mai în fund, într-o margine de crâng, la ieșirea Oltețului din munți. Un zid vechi de piatră amestecată cu cărămidă împrejmuiește acest adăpost liniștit, în care pusnicesc șapte călugări. O curte îngustă, acoperită de iarbă, în mijloc bisericuța, zidită la 1704 de jupân Danciu Părăianu; în tindă, pe peretele din față e zugrăvit iadul — spaima păcătoșilor; lângă ușă, pe ușorul din dreapta, stă scris cu slove vechi de mâna lui Tudor Vladimirescu: „Am venit și eu, robul lui Dumnezeu, la această sfântă și dumnezeiască mânăstire pe vremea de la 821 maiu 28 în zilele lui Alexandru Ipsilant V. V. Sluger Vladimirescu”. De jur împrejur, chilii vechi, joase
— unele părăsite și dărăpănate; aripa dinspre Olteț, mai înaltă, mai arătoasă, își înșiră în lungul pridvorului odăile arhondaricului și ale stareției, ale căror ferestre mici privesc ca niște ochi bătrânești la cei doi molifți înalți și falnici din fața bisericii: puternici și nepăsători de anii cari trec, ei își ridică în slăvi bogata lor podoabă de cetini pururea verzi, pe când în jurul lor toate se învechesc și se părăduiesc.
A doua zi de dimineață plecăm la Peșteră. Mergem din vatra mânăstirei ca o jumătate de ceas în sus, pe spintecătura Oltețului. O cărăruie sucită ne duce prin crăpăturile peretelui din stânga; ne urcăm pe brâie înguste de piatră, pe margini de prăpăstii, pe unde de-abia trecem agățându-ne uneori cu mâinile de colțurile stâncilor; jos, sub noi, la adâncimi amețitoare, urlă vâltorile Oltețului. Intrarea peșterei e largă și se aseamănă cu tinda unei biserici mari, scobită-n piatră. Călugărul care ne însoțește aprinde-o lumânare de ceară și pășește încet-naintea noastră. La slaba lumină ce joacă pe pereții umezi și întunecoși ai peșterii vedem o bogăție uimitoare de stalactite și stalagmite — ciucuri mari de piatră atârnați de tavan, ca niște țurțuri de gheață, gata să se împreune cu alții ce cresc de jos în sus — plăzmuirea minunată a picăturii de apă care, strecurându-se prin steiuri, în mii și mii de ani de stăruință, cioplește stâncile, topește piatra și face din ea ce vrea. Înaintăm mai bine de o jumătate de ceas în uriașa hrubă, ale cărei bolți răsună fioros de pașii și de glasurile noastre și de pe ai cărei pereți întunecoși par gata să se desprindă tot felul de vedenii fantastice: balauri încolăciți pe stânci năruite, trupuri trunchiate, brațe întinse-n întuneric, animale diforme, monștri ce te privesc amenințător din firidele lor negre, chipuri omenești învălite-n zăbranice de piatră.
— Mai ține mult așa, părinte?
— Ehei, domnișorilor, zile-ntregi să mergem, și nu-i dăm de capăt. Am auzit și eu din vechi că sparge pe dedesubt două șiruri de munți și răspunde tocmai în Transilvania.
Gândul că ne-am putea rătăci, c-am putea rămânea fără pic de lumină în boștura aceasta umedă și fioroasă, ne taie pofta de a merge mai departe.
Și lung, îngrijitor de lung ni se pare drumul la întoarcere. Călugărul ne spune că-n vechime a fost aici capiștea păgânilor, și — ca și cum le-ar fi văzut aievea — ne povestește cum a trăit în tainița asta Zamolxe, zeul dacilor, cum o dată din bătrân s-a făcut tânăr ș-a mers de-a îmbărbătat poporul la luptă, cum, în sfârșit, după ce-au răzbătut pe-aici romanii și s-au măsurat viteaz cu viteaz, ș-a văzut el prăpădul și risipa norodului lui, de jalea înfrângerii a închis ochii și s-a făcut duh, și-n clipa aceea s-a dezlegat, așa, din senin, o vijelie cumplită, și s-au răscolit stihiile toate, cât, din învălmășagul lor, pământul s-a lămurit cu altă față, cu alte neamuri și cu alte legi, și de-atunci ne tragem noi, românii, suflet nou șinvăpăiat, trezit în zile de vifor din zăngănit de paveze și zbârnâit de săgeți… iar stropii ce se preling și picură și azi din steiurile-acestea sunt lăcrimile lui Zamolxe…
În sfârșit!… Când ne-am văzut iar la lumină, ni s-a părut c-am înviat din morți. Afară era soare. Codrii abureau. Un dulce miros de rășină îmbălsăma aerul căldicel. În vale răsuna, ca un tropot de cai, goana năprasnică a Oltețului. Sus de tot, în limpezișul cerului albastru, se învârtea încet, în roate largi, tot mai largi, un vultur cu aripele întinse.