Dormim noaptea la Podul-Dâmboviții, un sat cuibărit în fundul unei văi adânci, închis din toate părțile, ca o căldare. Pe creasta zidului de stânci dinspre miazănoapte se văd rămășițele unui vechi castel. Nu se știe al cui a fost. Bătrânii spun c-așa l-au apucat. Mulți au căutat comori pe sub ziduri, căci mereu se zărea noaptea jucând o pară albastră, acolo, la „Ruina Pustie”, cum îi zic ei. Ceva mai în jos, dincoace de ruinile cetății lui Negru-vodă, pe malul drept al Dâmboviții, e satul Stoenești, unde s-a retras Mihai Viteazu, acum trei sute de ani aproape, să-și odihnească mica lui oaste în urma strălucitei biruinți de la Călugăreni.
De la Podul-Dâmboviții o luăm spre răsărit, pe cărări de turme, peste muscele; prin codri de brad și de fag suim din greu muntele Leaota, care se desface din culmea Bârsei și se lasă-n podișuri trăgănate pănă-n măgurile de var și de cărbune de la Șotânga. Mânem la o stână pe vârful Leaotii. A doua zi ne scoborâm în valea Ialomicioarei, și pe la asfințitul soarelui sosim la Târgoviștea. Orașul e așternut în limpeziș, pe malul drept al Ialomiții. Un lung șir de coline, acoperite cu vii, îngrădesc zarea spre răsărit, iar în mijlocul acestor coline, pe vârful cel mai înalt, se vede ridicându-se falnică dintre copaci Mânăstirea Dealului; întreagă, strălucitoare, stă mândră în fața orașului, ca și cum vremea ar fi adormit la pragul ei. Acolo, în tinda bisericei, într-o raclă de sticlă se păstrează capul lui Radu cel Mare, întemeietorul mânăstirei (acum patru sute de ani) și capul lui Mihai Viteazu, pe-a cărui frunte a strălucit, în fulgerarea unei clipe de noroc, cea mai glorioasă coroană la care-a țintit vreodată visul de mărire și de dreptate al neamului românesc.
Aici, în Târgoviștea, și-a așezat Mircea-vodă scaunul domniei cătră sfârșitul veacului al paisprezecelea, și, fiind lunca deschisă și fără apărare, a făcut șanțuri și ziduri tari împrejurul cetății, și 333 de ani a rămas aici capitala țării. În vremea asta orașul a fost adesea bântuit de oștile turcești, și cu toate nenorocirile cari l-au învăluit, a mers înainte, s-a râdicat și s-a îmbogățit mereu. Domni după domni l-au înfrumusețat și l-au dăruit cu mitropolie, cu biserici, cu tipografie; subt înțeleapta și blânda stăpânire a lui Matei Basarab, mulțimea norodului ajunsese la 60.000 de suflete.
Ce viață, ce zarvă trebuie să fi fost odinioară pe ulițile acestea, astăzi așa de liniștite, aproape triste! Aici bătea inima țării, cu toate grijile și bucuriile ei. Aici veneau negustorii din Veneția, din Genova și de la Țarigrad. Ei aduceau în acest „Damasc al României” scule și covoare scumpe, mătăsuri cusute cu fir de aur, haine și podoabe pentru mitropoliții și gospodarii țării, pentru domnițele și bogatele jupânese de pe vremuri. Și de-aici porneau, pe cele patru porți ale cetății, chervanele-ncărcate cu lână, cu miere, cu sare și cu zaherele, ce-mprăștiau vestea despre dărnicia și-mbelșugarea pământului nostru pănă-n cele mai depărtate schele ale Europei.
Acum Târgoviștea e un oraș de amintiri. Zidurile cetății s-au năruit, șanțurile s-au astupat, pe unde se-ntindeau palatele și edecurile Mitropoliei, astăzi e obor de vite, iar curțile domnești, mândrele curți de pe malul Ialomiții, înlăuntrul cărora s-a urzit o parte așa de însemnată din istoria patriei noastre, au rămas părăginite, — un morman de ruini înecate de bălării, bolți surpate, grămezi de moloz sprijinind câteva ziduri afumate, în cari se văd ca niște răni spărturile ferestrelor, lărgite de ploi. O singură odaie își mai păstreză cei patru păreți lăturalnici : din mijlocul ei se-nalță doi salcâmi. În toate părțile se-ntind desișuri mari de bozii și de urzici, de jur împrejur pământul crește, ca și cum ar vrea să năpădească și să înghită și aceste biete rămășiți din ceea ce-a fost odată fala și podoaba Târgoviștii. Ce păcat că nu ni s-a putut păstra măcar palatul acesta, ca o mărturie scumpă a vremilor trecute! Am fi venit aici din toate unghiurile țării, am fi alergat aici, ca la o școală înălțătoare, să ascultăm șoapta zidurilor sfinte și să trăim o parte vie din istoria neamului nostru. Am fi pășit cucernici prin sălile largi și tăcute ale bătrânilor voievozi, ș-am fi putut zice: pe ușa asta a intrat marele Mircea când s-a întors biruitor de la Rovine, de la fereastra asta se uita cruntul Țepeș peste orașul lui domolit și spălat de fărădelegi; în jilțul acesta a stat viteazul Mihai, pe când în mintea lui cutezătoare se împânzea un vis măreț
— o țară întinsă, puternică și glorioasă, toată suflarea românească subt un singur sceptru. Dar a bătut nemilos viforul vremii, mai aprig decât războaiele și decât focul, ș-a pustiit mândrele curți, ș-a surpat zidurile falnicului palat, în încăperile căruia n-a stat nici un domn fanariot. Numai biserica a rămas, cu sfinții ei zgâriați de sulițile turcilor, și înaltul turn al Chindiei, unde vegheau străjile și unde bătea meterhaneaua când s-așezau domnii la masă.
Doarme bătrâna Târgoviște, cetatea atâtor glorioase amintiri. Un moment de tresărire a avut pe la începutul veacului trecut, ș-a dat atuncea țării trei poeți însemnați, aproape în același timp: pe Eliade, pe Alexandrescu și pe Cârlova. Dar la sunetele harfei lor pietrele nu s-au mai mișcat, să reînvie cetatea moartă, ca-n bunele vremuri de demult la cântecele lui Orfeu.