De la mânăstirea Horez în sus, locurile se sălbătăcesc, văile-s tot mai înguste și mai râpoase, dealurile acoperite de păduri se-ncolăcesc, se-ncalecă, și închid zarea din toate părțile. E așa de adâncă și de sfântă tăcerea, că înaintezi cu grijă, pare că ție frică să nu deștepți, cu zgomotul trecerii tale, cine știe ce ființi legendare adormite de mii de ani în liniștea acestor pustietăți. După vrun ceas de drum cotit prin strâmtori și desișuri întunecoase, auzi un vuiet, o gâlgâire de izvoare, ca și cum o stăvilă s-ar fi abătut deodată din calea undelor nerăbdătoare, valea se deschide, codrii se trag la o parte, o priveliște neașteptată, negrăit de mândră, se înfățișează ochilor. Sus, pe brâul muntelui din față, răsar dintre copaci turnulețele mânăstirei Arnota, sfânt lăcaș în care se odihnesc oasele bunului și milostivului nostru domn Matei Basarab. Jos, la poalele muntelui, pe malul drept al Bistriței, s-așterne o poiană de toată frumușeța, în mijlocul ei se ridică zidurile cenușii ale mânăstirei Bistrița, clădire mare, arătoasă, întemeiată acum patru sute de ani de Barbu Craioveanul, ban al Craiovei, unul din stâlpii vechei și puternicei familii a Pârvuleștilor, cu care domnii de pe vremuri căutau să se-nrudească pentru mai bună pază și îngrădire a tronului.
De aici încolo nu mai poți răzbate decât cu piciorul. Chiar din spatele mânăstirii intri în cheia Bistriței, în lumea prăpăstiilor și-a vâltorilor: tot muntele e crăpat de sus și până jos, și pe fundul acestei tăieturi, între înalții păreți de piatră, s-azvârle Bistrița, vijelios bătându-și nahlapii de stânci, c-un zgomot asurzitor. În păretele din dreapta, la o înălțime amețitoare deasupra torentului, se deschide peștera Sfântului Grigore. O potecuță cu trepte scobite în piatră te duce de-a lungul cheiei, pe sub creasta muntelui, la gura unei vizuini înguste, prin care de-abia te strecori și mergi târâș prin întuneric ca vro zece pași până dai subt o boltă înaltă care primește puțină lumină de afară prin crăpăturile păretelui din dreapta; apoi te cobori pe sfărmături de pietre în tinda peșterei, la paraclisul sfântului Grigore; de aici se despart două hrube adânci, întunecoase; una, „a liliecilor”, unde într-adevăr huzuresc acești zburători ai nopții ca în propria lor domnie, alta, „a chiliei”, care te suie prin fel de fel de cotituri la o chilioară părăsită, cu icoane șterse, cu pereții afumați, acoperiți de vechi pisanii — urmele pusnicilor cari, retrași din lume, și-au fost închis viața de bunăvoie în tainițile acestea umede și întunecoase.
Toți munții de prin părțile acestea sunt sparți și scorboroșiți de ape. Cărări înguste și primejdioase te poartă pe mărgini de prăpăstii în adâncul cărora ți-e frică să te uiți. Pe une locuri pământul sună sub picior ca o boltă. Pe sus vezi stânci uriașe scoase din zid, gata să se prăbușească. Copaci chirciți, schilozi, cu ramuri strâmbe, ies de prin crăpăturile păreților de piatră. Te crezi într-o lume dărăpănată, pustiită în urma unui mare dezastru. Doar glasul apelor zbuciumate răsună ca un bocet în tăcerea și neclintirea atâtor ruini.