„Varda!” Majă — aici: plasă (prin apropiere de mreajă). — și punțile se trag cu zgomot. Roata izbește puternic în valuri, începe malul să fugă dinaintea noastră — casele parcă se-nvârtesc. Tot mai în fund, tot mai departe, se văd pe cheiul plin de lume fluturând batistele, ca niște aripi de porumbei. În stânga ne desparte de nemărginita oglindă a lacului Brateș un val de pământ clisos și fără vegetație, de-a lungul căruia se așterne albă vechea șosea a Prutului spre Reni. În dreapta învălesc malul desișuri de lozii și de trestie. De după munții Dobrogiei soarele s-arată, în ceața dimineții, ca o ghiulea de foc. Dunărea s-abate din drum, ca și cum ar vrea să mai arunce-o privire — cea din urmă — înspre câmpiile Moldovii, și-n larga îndoitură pe care-o face-n țărmul Dobrogiei, ne pomenim din nou trecând prin fața Galaților. De astă dată vedem pe deal tot orașul ca într-o panoramă. Un vânt rece suflă dinspre miazănoapte — e crivățul Rusiei. Dintre maluri umbrite de sălcii iese Prutul, tulbure și mâlos, cea din urmă solie pe care-o mai primește Dunărea de la Carpați. De-aici până în furca Ciatalului țărmul stâng nu mai e al nostru. Neapropiem de munții Isaccei. Vârfurile lor vinete, pleșuve trag linii colțuroase pe albastrul cerului, brâiele sunt îmbrăcate-n codru, iar jos, pe poale, se-ntind semănături, imașuri și livezi. Un braț mic se rupe din Dunăre. Pe malu-i trăgănat se vede orășelul Isaccea, vechiul Noviodunum, încunjurat de lanuri de grâu, și mai în jos, fortăreața Eschi-cale, în preajma căreia au avut turcii, pe vremuri, multe războaie cu rușii, care năvăleau aici ușor prin vadul Isaccea. Tot prin vadul acesta a fost venit și Dariu împotriva sciților, cu cinci sute de ani înainte de Cristos; dar cum a venit, așa s-a întors, căci sciții s-au retras departe spre munți, și Dariu și-a ostenit oastea zadarnic căutându-i.
Ceva mai la vale, la furca Ciatalului, Dunărea se desface-n două mari brațe, cari, încovoindu-se pe după o rariște de sălcii, se depărtează, pentru a nu se mai întâlni niciodată. Brațul Chilia, râpos și sălbatec, fuge la stânga și spală hotarul nostru dinspre Rusia până la mare, unde-și descarcă apele prin șapte guri. Noi apucăm la dreapta pe brațul Sulina, și peste-o jumătate de ceas suntem în fața portului Tulcea. Aici Dunărea face o curbă largă spre miazăzi și-mpinge orașul între două dealuri uscate, pietroase, pe spinarea cărora morile de vânt, puse la rând, se arată în zarea albastră a cerului ca niște cerșetori gârboviți, cu brațele-ntinse. E o căldură năbușitoare. Pe cheiul încins de soare, oamenii, caii de la trăsuri au o înfățișare tristă, obosită și de-abia se mișcă. În tot orașul e o tăcere, o liniște de noapte. Casele dorm cu perdelele lăsate. Negustorii se-ntind și cască în fundul prăvăliilor fără mușterii. Mă primblu pe ulicioarele înguste ce se ridică din piață și nu văd decât zaplazuri înalte, și porți închise, înnegrite de ploi și de vechime. Mi se pare că mă aflu într-o mănăstire. Pe deasupra coperișurilor de șindrilă răsar mari și rotunde turlele verzi ale bisericilor. Și-n aerul acesta cald, încropit, mă urmărește pretutindeni un miros de mușețel și de piele rusească. Lungi, nespus de lungi îmi par cele trei ceasuri pe cari le petrec aici.