De mânecate ieșim din Turnu-Severin pe șoseaua care-o ia pe sub Munții Mehedinților și merge la Târgu-Jiu. Valea în care scăpătăm de pe podișul orașului se umple și răsună toată de zuruitul zurgălăilor și de tropotul uscat al cailor. Dorm încă vietățile cuprinsului. Numai ciocârlanii, mai harnici, pășesc mărunțel pe marginea șanțului. De jur împrejur nu vezi decât holde și livezi. Înaintea noastră drumul se așterne alb, neted, pe sub colnice. În aer e o răcoare dulce ș-un miros sănătos de câmp și de pădure. Nici un zgomot, nici o mișcare, nici o adiere de vânt nu se simte. Copacii, cu frunza neclintită, par zugrăviți. Brobonit de rouă, pământul doarme încă în lumina umedă și nehotărâtă a dimineții. Peste-un ceas începem să urcăm dealul Colibași. Sub noi zarea se lărgește. Înainte, spre răsărit, cerul se dogorește ca de bătaia unei flăcări; o pulbere fină de aur se ridică din spatele codrului și se împrăștie în sus ca și cum ar sufla-o gura unui vulcan. Câțiva nori zgrunțuiți, ce plutesc în albastrul cerului, prind a se rumeni pe margini. Deodată, o suliță de foc străpunge perdeaua de arbori. Porțile zilei se deschid, și, în valuri, curge lumina pe văi. Pământul tresare din somn, vesel și plin de viață, sub calda binecuvântare a soarelui.
Pe culmea Colibașilor oprim, să răsufle caii. Priveliști largi, fermecătoare ni se desfășură din toate părțile. Lanuri și pajiști s-aștern în răzoare pe coaste de grinduri ușor trăgănate. Casele albe ale satelor, revărsate pe tăpșane, strălucesc printre livezile de pruni. Pe ogașele verzi ale văilor pătate de umbră gârlele trag dungi tremurate, vinete și sclipitoare ca oțelul. Departe, într-un albastru-fumuriu, se încalecă, încrețindu-se în valuri neregulate, din ce în ce mai dese, spinările mătăhăloase ale dealurilor acoperite de păduri.
Vizitiul — un țăran chipeș și deștept din podgoriile Oreviții — îmi arată cu biciul, ca pe hartă, munții, plaiurile și apele Mehedinților și îmi povestește, cu șart, legendele pe care le-a auzit și el de la bătrâni.
„Muntele Babelor… l-am lăsat în urmă, se vede bine din șosea, cum vii de la Vârciorova, pe lângă Schela Cladovii… nu-i așa-nalt, da-i priporos grozav. Pe el și-a lepădat Dochia cojoacele. Cică era baba asta o zgripțoroaică urâtă, și bătăioasă, și rea, de mama focului, — ș-avea un fecior, Dragomir, care se-nsurase c-o fată frumoasă, și harnică, și cuminte, de nu mai avea păreche; da’ baba n-o putea suferi și nu știa cum s-o mai canonească, doar o face-o să-și ia lumea-n cap. Într-o zi îi dă un caier de lână neagră să-l spele până l-o albi. Și pe când zolea la fântână și plângea biata nevastă de-nduioșa pietrele, iacă vine un moșneag, c-o barbă albă pân’ la brâu, ș-o întreabă blând că de ce plânge; ea-i spune cum o prigonește ș-o hainește soacră-sa și cum tot la munci grele și fără spor o mână, ca s-o pârască pe urmă la Dragomir că nu-i nici de-o treabă și s-o izgonească din casă. Auzind una ca asta, moșneagu — care era chiar Dumnezeu — dintr-o vorbă-i nălbește caierul și-i dă ș-o chită de ghiocei înfloriți, să-i ducă babei. Cum vede baba ghioceii, crede c-a și venit primăvara și strigă: „Dragomire mamă, să ne pregătim de-amu să suim oile la munte, c-au prins a se ridica zăpezile…” A doua zi mână pe noră-sa c-un caier alb să-l spele pân’ l-o face negru. Și iar trece Dumnezeu pe la fântână, și făcându-i-se milă de biata nevastă, blagoslovește încet cu dreapta, și caierul, din alb, se face deodată negru ca pământul în desprimăvărat; apoi îi întinde o chită de fragi coapte și-i zice: „Na, să le dai babei și să-i spui că le-ai cules de pe câmp”. Când a văzut Dochia fragele, roșii ca sângele, nici n-a mai stat la gânduri: iute s-a încotoșmănat în cele nouă cojoace, a luat pe Dragomir ș-au pornit cu turmele la munte. Ș-a dat Dumnezeu întâi trei zile de vară, și pe urm-o moină ș-o ploaie caldă, c-a început baba să-și lepede cojoacele, ude leoarcă și grele de nu le mai putea duce, pân-a rămas numai cu unul. Și atunci s-a lăsat deodat-un ger, ș-o lapoviță, ș-un îngheț de crăpau pietrele. Și umblând baba de colo-colo, rebegită de frig, vede pe fecioru-său răzămat cu șalele de-o stâncă și prinde-a-i grăi: „Aba, Dragomire maică, lumea se prăpădește de frig, și tu stai și cânți din fluier!”… Da’ el era mort, — înțepeniseacolo prididit de zloată, c-un ciubuc de gheață la gură. Ș-așa, au înghețat sloi și baba, și oile, și s-au prefăcut toate-n stană de piatră, de se cunosc și azi momâile lor albe, risipite ca o turmă, pe muntele care de-atunci se cheamă Babele.”
*
Ascultându-l, mă gândeam că tot legenda asta, cu puține schimbări, mi-a povestit-o un cioban de pe muntele Ceahlău, arătându-mi o turmă de stânci împrăștiate pe prispa verde ce se-ntinde la picioarele Panaghiei.