Datorii uitate

Cu trenul de dimineață D‑na Corbu plecase, chemată printr‑o telegramă de tatăl ei, care se afla bolnav la Iași.

Petre Corbu, care‑și petrecuse soția până la gară, se întorcea pe jos în oraș singur, necăjit. La capătul șoselei se opri o clipă, parcă‑i era urât să se întoarcă acasă. Cum n‑avea oră de curs la liceu în dimineața aceia, se îndreptă agale spre port; voia să mai scape de grija care‑l stăpânea.

Din capătul șoselei apărea întreaga panoramă a portului, cu viața, mișcarea și culorile văzute în zarea albăstrie a luciului apei. Câteva bărci pe Dunăre, departe, cu pânzele în vânt, păreau niște fluturi albi în zbor, jucându‑se deasupra apei. Un remorcher mic, ca un gândac, sfârâind răgușit, târa în urma lui un șlep de patru ori mai mare, greoi, cu burta plină de grâul pe care‑l înghițise.

O pornise desigur spre Brăila.

În port se‑ncărcau la chei vreo opt vase cu rapiță și grâu.

Și Petre Corbu nu se mai sătura privind toată mișcarea aceia, alergătura, lucrul grăbit și fuga hamalilor desculți pe schelele de lemn cu sacul în spinare.

Cum sta privind la grâul auriu ce se scurgea în valuri, ca apa, într‑una, el se gândea la bogăția țării aceștia:

— Cât aur n‑a plutit pe Dunăre și mare, spre țări îndepărtate, hrănind o lume întreagă în scursul atâtor vremuri.

*
Petre Corbu era de curând numit profesor definitiv de istorie la liceul acestui oraș de pe malul Dunării.

Ridicat de jos de o mână binevoitoare, muncise ani de zile, chinuit prin școlile statului, până izbutise a‑și face un loc sigur și tihnit în lume.

Singurul băiat al lui Arghir Corbu, dascălul bisericii din Cuzăni, Petrică crescuse mai mult prin curtea bisericii, ca un copil fără mamă. Coana Profirița, preuteasa, o femeie miloasă și bună, se îngrijise de copilul acesta din ziua în care închisese ochii dăscălița. Dascălul Arghir, om sărac și cuminte, nu hrănea năzuinți deșarte și nu visa pentru fiul său o soartă mai mare de cât credea că i se cuvenea. Ca să ajungă băiatul mai sus decât dânsul, era bine, dar din cele câteva prăjini de pământ nu‑l ajutau puterile să scoată atâta cât i‑ar fi trebuit băiatului să învețe carte mai departe, la oraș.

Era mulțumit că sfârșise cu bine școala din sat și se fălea chiar cu băiatul care‑i ținea isonul în strana din dreapta.

Dar cine poate cunoaște drumul ursitei fiecărui om?

Deși chemarea firească a lui Petre Corbu părea a fi aceia de a urma viața tatălui său la lucrul câmpului și în slujba bisericească, o întâmplare neașteptată îi schimbă ‘macazul’ vieții, cum spunea chiar el râzând, de câte ori povestea plecarea lui la oraș.

Era în adevăr o întâmplare căzută parcă din cer.

Ce frământare a fost atunci în tot satul, mă rog și până în ziua de azi povestesc bătrânii cum s‑a întâmplat o asemenea minune, care nu s‑a mai pomenit decât doară în evanghelie.

Era tocmai în ziua de Sântă‑Mărie, și lumea forfotea pe ulița satului și în bătătura cârciumii, ca în zi de sărbătoare, când așa pe la o toacă se auziră clopote și zurgălăi dinspre podul Trotușului. Și o trăsură de târg, trasă de patru cai negri înhămați buziș, se vedea venind în goană, într‑un nor de praf, pe șoseaua Bacăului.

În trăsură era un militar cu chipiul roș și o cucoană cu umbrela albă. Nimeni n‑a putut bănui ce anume caută boerii aceștia în Cuzăni și de ce se oprise tocmai în poarta bisericii.

Părintele Ilie, pe care povara celor optzeci și opt de ani îl îndoise de mijloc, dar nu‑i îmbătrânise inima, se‑nvârtea printre căpițele de fân proaspăt cosit din livada bisericii. Căuta loc potrivit pentru clăditul stogurilor care trebuia să înceapă a doua zi.

— D‑apoi bine părinte, nu lași lucrul nici în zi de sărbătoare? Erai mai fercheș când slujeai la Sfinții Apostoli la Bacău, – zise râzând militarul, care privea pe deasupra zăplazului în livadă.

Părintele, pe care‑l prinsese vremea numai în cămașă, surprins și rușinat oarecum, nu știa ce să răspundă, dar striga mereu la un băietan să deschidă portița și să‑i aducă antereul din tindă.

De cum a intrat în curtea bisericii, militarul a început a căta cercetător împrejur, parcă ar fi vrut să vadă dacă sunt toate rânduite la locurile lor.

— Da’ ici, lângă biserică, era un măr domnesc, părinte?

— He! de câți ani s‑o uscat săracu… L‑am tăiat și l‑am pus pe foc.

— Da dincoace, în spatele bisericii, era casa dascălului Chitic, cela scurt și șchiop?

— D‑apoi de câți ani l‑o iertat D‑zău pe Chitic… și casa i s‑o dărâmat că era o cocioabă. Pesemne c‑ai mai fost matale pe la noi prin sat, că tot lucruri vechi de atâția amar de ani mă întrebi.

Și părintele, ridicându‑și sprâncenele albe și stufoase, căta mirat și în zadar își chinuia fruntea încrețită să poată regăsi în minte înfățișarea acestui om chipos și mândru, cu barbișonul tăiat după ciocul lui Cuza.

— Profirițo! Profirițo! ia gătește de dulceți pentru boieri – strigă părintele, pe când intrau cu toții în casa răcoroasă în care plutea mirosul de gutui.

— D‑zău să mă ierte și să mă iertați și d‑voastră, d‑le căpitan, tot stăruia părintele, de, bătrânețele pesemne, că nu mă mai ajută capu ista al meu. Nu‑mi aduc aminte de fel să vă fi cunoscut cândva… Da’ oricum, să nu vă fie cu bănuială, da’ cu ce daraveli v‑ați abătut și pe la noi prin partea locului?

Militarul se ferea să răspundă limpede, tot schimba vorba și întreba pe rând despre toți oamenii din sat, pe când fața i se lumina de‑un zâmbet voios, prietenesc.

— Părinte, da era și‑un băiet: Panaite, mititel și nespălat, ia așa de pripas prin curtea bisericii, îți mai aduci aminte de el sfinția‑ta? Unde mai e băietul cela, părinte?

— He!… Pitache… băietu Siritencii. Maică‑sa, vădană, l‑o lăsat pe drumuri. Cine știe pe unde o mai fi… ia s‑o ales un soiu rău, c‑o fugit la târg cu niște cărăuși și nici până în ziua de azi nu s‑o mai întors. Altminteri s‑arăta isteț și cu tragere de inimă la carte, dar ușărnic… soiu rău și pace.

— L‑ai mai cunoaște, dacă l‑ai vedea, părinte?

— D‑apoi de unde, când de atâția ani i s‑o pierdut și urma? Gândesc c‑o fi murit pe undeva.

Cucoana, care urmărea cu ochii în lacrimi toate vorbele care se schimbau, nu mai putu să se stăpânească.

— N‑a murit, părinte, ăsta‑i Pitache, părinte…

Și bătrânul stătu o clipă nedumerit cătând țintă înainte, apoi se repezi la icoane, luând în brațe pe Maica Domnului.

— Doamne preacurată, făcătoare de minuni, mort ai fost și‑ai înviat, pierdut ai fost și te‑am aflat…

Și, printr‑o perdea de lacrimi calde, părintele se uita și‑l măsura din cap până‑n picioare și nu‑i venea să creadă că cel ce se afla înainte‑i în haine boierești cu galoane de aur și copilul cela sprințar și de pripas de altă dată erau unul și același om.

Cinci zile cât a stat colonelul în Cuzăni, la casa părintelui Ilie, lumea nu mai contenea venind care dincotro să vadă cu ochii minunea care se povestea.

Dintre dânșii, din satul lor, dintr‑un copil de pripas să se ridice un om care să ajungă până la așa mărire și slavă – cine ar fi crezut vreodată?…

— Cine poate ști, din toată mulțimea chemată, care va fi cel ce este alesul Domnului, – zicea părintele la toți cei care‑l cercetau să afle cum s‑a întâmplat minunea.

Și părintele, de câte ori vorbea de întâmplarea asta, își arunca ochii la icoane și se apleca de șale cu mâinile încovoiate în chip de metănii. Că‑și aducea aminte Sfinția‑sa de unele fapte pentru care se mustra oarecum.

— De… D‑zău să mă ierte, spunea în taină la câte unul, iaca l‑am și bătut uneori, zău așa, mă rog, ca pe un copil… ca acuma îmi aduc aminte, când l‑am prins cu mâna în căldărușă la o zi întâi. Dă, de unde puteam eu să gândesc ce are să ajungă el odată… cum e scris omului, care trebuie să ajungă boier, ajunge; care nu, rămâne țăran pământean.

…Și colonelul a răscolit tot satul și s‑a sărutat cu toți tovarășii din vremea copilăriei, de pe când umbla desculț și cu capul gol, prăjindu‑se pe nisipișul cald, la malul Trotușului.

Și toți erau acum încărunțiți de vârstă și nevoi, c‑o droaie de copii pe urmă, cu toții gospodari, care mai cuprinși, care mai săraci, după cum le fusese partea fiecăruia pe lume.

Cel dintâi pe care a dorit să‑l vadă colonelul, era Arghir Corbu, dascălul bisericii satului; de dânsul îi era mai tare dor, că îi fusese așa de bun prieten, căci se aveau ca frați de cruce amândoi. Cu el fugise din Cuzăni acum vreo treizeci de ani în urmă, într‑o noapte, c‑o tabără de cărăuși, care mergeau cu sare la Bacău.

Când a fost să plece colonelul din Cuzăni, s‑a ținut mult de Arghir ca să‑i dea băiatul să‑l ducă la oraș.

— Am să ți‑l fac om, zicea el încrezător și sigur… Dacă eu din nimic am ajuns unde sunt, d‑apoi băiatul ăsta, pe care eu am să‑l ajut și să‑l călăuzesc în viață.

Și Petrică, mititel că abia îi ajungea capul, tuns chilug, până la clanța ușii, cu obrajii umflați și rumeni de arșița verii, cătând cu ochii în jos la picioarele goale și înțepate de mărăcini, asculta cu spaimă cum i se croia soarta vieții lui.

Ce n‑ar fi dat să scape mai curând de acolo din fața boierilor și să alerge afară, unde‑l aștepta Mitriță, băiatul morarului, cu prinzătoarea de vrăbii cea nouă la care lucrau de‑o săptămână. Și când l‑a întrebat colonelul de vrea să meargă cu dânsul la oraș, nici n‑a fost chip să‑i desclește gura; – lui Petrică îi dase ochii în lacrimi, și abia de mai zărea strălucind galoanele la mâna care‑l mângâia, ținându‑l de bărbie.

— Așa‑i el rușinos cu lumea străină… da’ are să se învețe el, căuta să‑l apere tătucă‑său… să te faci a‑l vedea pe afară, că numai gura lui s‑aude.

Părintele Ilie s‑amestecă în vorbă:

— D‑apoi bine, măi Petrică, tu nu vrai să te faci boier?… Măcar s‑ajungi când îi fi mare tot așa de mândru… că să fi avut și tată‑tău minte la vreme, nu se mai canonea acuma.

— He… pesemne așa mi‑o fost scris… că dacă ar ști omul dinainte – și dascălul oftă din greu, apăsându‑și cu pumnul furca pieptului – amu… ce să mai zic… dacă așa mi‑o fost partea – sfârși clătinând încetișor din cap.

…Și într‑o dimineață răcoroasă de August, a plecat trăsura colonelului în sunetul clopotelor, prin mijlocul satului.

Pe capră sta Petrică, premenit curat, ținându‑și o legătură cu schimburi în brațe și urmărind cu ochii cum s‑alungau în goană copitele cailor îndemnați de biciu.

Când s‑a pierdut din ochi trăsura spre podul Trotușului, departe, atunci au intrat tăcuți, pe poarta bisericii, părintele Ilie, dascălul și coana preuteasa, care n‑a mai putut răbda:

— Nu de alta, zicea ștergându‑și ochii, dar îi prea mititel… unde s‑o mai pomenit să‑l dai așa de fraged printre străini…

— Las, că are să fie bine, grăi părintele către Arghir, care mergea tăcut cu ochii în pământ.

Și până acuma încă mai povestesc sătenii din Cuzăni de întâmplarea asta. Duminica și în sărbători cu toții privesc portretul pe care părintele Ilie l‑a pus chiar în pridvorul bisericii din sat, – precum ca să se știe de către tot norodul, că omul care s‑a ridicat de acolo, dintre ai lor, nu i‑a uitat, că el a zugrăvit biserica din nou, a refăcut școala și a îngrădit frumos mormântul părintelui Andrei, care‑i pusese bucoavna pentru întâia dată în mână.

*
Cu știința lui și cu stăruința colonelului, Petrică izbuti să intre ca bursier în internatul liceului din Iași.

Speriat și zăpăcit de zgomotul și învălmășala lumii, cu greu s‑a fasonat și el în chipul școlarilor din internat.

Mai toți erau băieți săraci, veniți de pe la țară ca să‑și deschidă drumuri, să poată să răzbească în viața de vârtejuri a lumii de oraș.

Ce luptă cu programul și orele de clasă, care treceau în chinuri până suna afară glasul cel răgușit al clopotului școlii…

De câte ori nu‑l apucase plânsul și dorul de acasă, când rămânea cu ochii pierduți, cătând pe geam în zarea fumurie spre culmile Galatei acoperite de vii și de livezi. Și câte umilinți nu trebuia să îndure, – de câte ori nu‑și simțise obrajii îmbujorați de sânge. În certuri copilărești pentru un creion sau pentru o calamară, i s‑aruncau din partea externilor vorbe răutăcioase: „că‑i venit de la oi, că‑i tot țăran, deși stă tot la un loc cu băieții de familie bună”.

Și uneori plângea de ciudă sara în dormitor cu pătura pe cap, ca să nu‑l vadă nimeni. Târziu, când somnul îl biruia la urmă, visa visuri frumoase văzându‑se departe pe malul Trotușului, în satul lui la munte.

În toate duminicile avea ieșire în oraș. Cu ce grijă își curăță hainele albastre și nasturii cei auriți… Mândru în uniforma școlii, pleca întins acasă la colonelul, privindu‑se în geamuri la prăvălii pe stradă.

Cât de tare îi bătea inima de cum intra pe ușă, – îl înfiora tăcerea aceea rece din sala de intrare. Și ce încordare în vorbă și mișcări; veșnic cu frica să nu facă vreo stângăcie, la masă mai cu seamă. Duduia Maricel, fetița colonelului, un drăcușor brunet cu părul creț și prins în panglici roșii, avea niște ochi așa de negri și pătrunzători, că bietul Petrică, simțindu‑se privit, trebuia să stea smirna cu ochii în farfurie.

Examenele îl răzbunau de suferința de peste an. Țăranii bursieri ieșise premianți mai în toate clasele liceului din Iași. Și umilința, ce la început le aplecase capul, cu încetul se prefăcea în mândrie trufașă sau ascunsă. Patimile se răscoleau de ambiție în cei tari care aduceau în luptă putere de muncă și voință.

Cu cât vremea trecea și Petre se deprindea cu viața și cu lumea în care se îndrumase, cu atâta slăbeau legăturile de locul din care se dezrădăcinase.

În cei dintâi ani își petrecuse vacanțele la țară. Tot satul se minuna de dânsul, cât de cuminte și învățat era, „Domnul Petrică” îl numeau băieții cu respect

Iar dascălul Arghir s‑a închinat când l‑a văzut întâi; mai nu‑i venea să creadă că e Petrică al lui, așa era de mândru în haina lui albastră, cu șapca aplecată pe o parte, tăcut și măsurat în toate.

Când s‑a făcut mai mare, vreo câțiva ani de‑a rândul, nici n‑a mai dat prin sat; găsise o preparație de unde putea să câștige și în timpul vacanței de vară.

În cursul superior îl părăsi ambiția cea școlărească, cititul îi deschisese orizonturi noi și largi. El, care ani de zile nu avusese alta țintă decât să ajungă întâiul, acuma răsfoia cu sila caietele de școală, în timp ce sorbea cu lăcomie cărțile oprite, aduse pe ascuns și ținute pe sub saltele în dormitorul școlii.

În scurt timp, era deochiat de‑a binelea, direcția îl trecuse de mult pe lista neagră, – de când într‑o oră de latină fusese prins citind pe ascuns o revistă urgisită.

Cu‑n fel de mândrie și înălțare de sine, Petre Corbu își primi pedeapsa care‑i atrăgea pierderea bursei.

Trebuia să se hrănească singur.

Dar cât de tare și hotărât era! Un vis măreț îi îmbăta simțirea în dorul lui de luptă în focul tinereții. Și în viața‑i de student sărac, în vălmășala crâncenă a luptei pentru trai, cunoscu mizeria, umilința, revolta și descurajarea…

De câte ori nu a simțit că șovăiește și‑i gata să cadă îngenunchiat, și iarăși s‑a ridicat încordându‑și puterile din nou.

Târziu a răzbătut. Ajunsese la țintă. Era asigurat, dar nu mai era același.

*
Începuse a se îngrășa, de când se însurase. Mustățile negre, care‑i cădeau în jos, le întindea mereu pe obrajii rumeni și înăspriți de brici.

Greoi, cu pălăria moale trasă pe ochii din care se pierduse strălucirea cea vie de altădată, puțin plecat, pășea rar și potolit, făcând același drum în fiecare zi, de acasă până la școală. Judeca sănătos, dar prea vorbea puțin și nu putea să lege prietenii mai strânse.

După ce s‑a stins și dascălul Arghir, el n‑a mai dat pe acolo. De satul lui s‑a înstrăinat cu totul. De ce, nici el n‑ar fi putut să spune. Și nici n‑a căutat vreodată să‑și lămurească viața, legând‑o cu trecutul de unde a fost plecat.

Neașteptând nimic în viața‑i tihnită, monotonă, se mulțumea să‑și păstreze locul pe care‑l prinsese în trudă și necazuri.

Corect și cumpătat, nu încerca a se înălța mai sus, de teamă să nu cadă. De aceea se ferea să intre în angrenajul roților politice, care l‑ar fi putut ridica deodată sau strivi în învârtitura lor nebună.

Din focul ce pâlpâise odată în vremea tinereții, nu mai știa nici el de‑a mai rămas ceva sub stratul de cenușă pe care‑l așternuse nevoile și vremea.

Resortul sufletesc părea de mult tocit.

Nu se târa, dar nici nu se încercă să zboare.

*
În dimineața acelei zile răcoroase de primăvară, Petre Corbu cutrierase de vreo două ori portul, oprindu‑se la fiecare pas, ca un om fără treabă. – Era tocmai să se îndrepte spre oraș, când se opri iarăși în loc ca să privească pe luciul apei în sus. Un caic turcesc aluneca la vale, încet și lin, numai c‑o pânză prinsă la unul din catarge.

De departe se zărea o grămădire de oameni, vite și căruțe, toate claie peste grămadă. Oameni nevoiași care se mutau cu tot sărăcăciosul lor avut.

Caicul se apropia ușor de mal, ajutat de cele două lopeți lungi, care se ridicau încet din apă și se lăsau să cadă obosite, într‑o mișcare greoaie, cadențată. Abia se lipi vasul de cheiul înalt de piatră, și începu să se audă dintr‑acolo zgomot de strigăte și ceartă.

Petre Corbu se îndreptă într‑acolo. Un gardist din port îl lămuri că sunt niște veterani, care vin de dincolo, că e ordin să nu‑i lase să debarce și că ei „se pun contra”, cică nu vor să se întoarcă în Dobrogea.

— Dar de unde sunt? Unde vor să meargă?

— Cică sunt de prin ținutul Bacăului, de la Cuzăni, trebuie să le dea pământ, și ei acu…

Dar Petre Corbu n‑a mai ascultat sfârșitul, – plecase în grabă spre caic, stăpânindu‑și bătăile grăbite ale inimii.

…Din Cuzăni!… și un fior cald îi străbătea prin tot trupul… e satul lui… sunt oameni din satul lui, din Cuzăni… nu se poate să nu‑i cunoască dacă sunt din Cuzăni.

Dinspre caic, pe marginea cheiului, venea șchiopătând un țăran bătrân, și în urma lui un soldat de grăniceri.

De departe, dintr‑o aruncătură de ochi l‑a recunoscut: „e bădiță Sandu… desigur că‑i bădița Sandu”… și în minte îi năvăli cu o repegiune uimitoare, în clipe luminoase, o lume de imagini rămase de multă vreme în umbră.

…În trăsături din ce în ce mai clare își amintea de chipul unui român voinic și mândru, cu ochii negri, mari, sub sprâncenele stufoase îmbinate… mustața căruntă și răsucită în sus… purta căciulă brumărie dată înapoi pe ceafă… și avea un piept lat de‑i plesnea pieptarul cel de piele înflorit în cusuturi de arniciu roșu… cu trei decorații prinse în șir în partea stângă… Copii se îndesau s‑asculte cu gura căscată, când se pornea a povesti minunile cu Turcii… Valea cea largă a Trotușului, deschisă dintre munții albăstrii din zare, îi apărea ca printr‑o pânză de fum auriu jucând deasupra apei în razele de soare. Pe coasta înclinată până în prundiș și în lung până la pod, se întindea tot satul răspândit… și prin verdeața livezilor de pruni, casele mici și albe par niște pietre căzute din cer la întâmplare… De cealaltă parte se ridicau fânețele pe culme până sus… În fund pe deal sunt târlele de vite… se văd în zarea ștearsă bordeele din Coman ca niște paseri negre lăsate din zbor să se odihnească… în vale biserica și cei doi plopi tremurători la poartă… alături casa lor cu streșina până în pământ de joasă, pe care se ridica la fugă cele două capre negre ale coanei preutesei… moara forfătind pe ascuns, băgată în sălciile gârlei… și în dosul morii căsuța lui bădița Sandu în capătul iezăturii…

*
Dar cum a îmbătrânit săracul!… Drept în fața lui se opri, ținându‑și răsuflarea:

— Buna ziua, bădiță Sandu. Nu mă mai cunoști?

Țăranul se opri și scoțându‑și căciula din cap, căta cu mirare.

— Poi… de unde să vă cunoaștem, boierule, că noi nu suntem de pe aici, venim de departe.

— Nu ești dumneata Sandu Clipea din Cuzăni?

— Ba așa îmi zice. D‑apoi matale de unde știi?

— Nu‑ți mai aduci aminte de băietul lui Arghir Dascălu.

— Ira!… nu‑i fi Petruță al lui Arghir, nepotul părintelui Ilie?… Poi de unde, Doamne iartă‑mă, să te mai cunosc, că erai numai atâtica de‑o șchiopă, când te‑o luat colonelu să te dea la școală la oraș. – Așa‑i… iote taman obrazul lui Arghir, îi sameni – da’ ceva mai smolit și mai plin la obraz. – Curat vorba ceia, că munte cu munte se întâlnește d‑apoi om cu om.

— Ei, dar unde vă duceți? Ce căutați tocmai pe aici?

— Ia am dat de‑o poznă mare, nu vrea să ne dea voie să ne coborâm aici în România, cică să ne înturnăm înapoi în Dobrogea. O zis că ni dă pământ, și nu ni‑o dat, acum nici înapoi nu ne lasă… da’ noi nu mai vrem pământ, că ne‑am hrănit noi de pământu de‑acolo, vrem să ne întoarcem înapoi în satul nostru.

— Iaca vine și domnul sub‑comisar, zise soldatul de grăniceri care se oprise mai deoparte; dă, eu izicut ordinu, cică nici un veteran n‑are voie să debarce. Dacă el a zice să‑i las, îi las.

Sub‑comisarul din port, un om înalt și chipeș, cu o țigară specială așezată după ureche, venea agale citind o hârtie desfăcută.

— Bine, mă creștine, da’ tu nu știi românește? Când îți spun că așa‑i ordinul să vă trimitem înapoi?

— Apoi de două săptămâni umblăm așa pe drumuri… de când ne chinuim așa, ni‑o murit și vitele de foame, nu mai avem nici un leu de parale, ce‑o să facem noi acolo, vremea de arătură o trecut, nu mai e chip de făcut ceva, vrem să ne întoarcem înapoi în satul nostru.

Pe când bătrânul vorbea ținându‑și căciula într‑o mână și cătând rugător în ochii sub‑comisarului, Petre Corbu simțea cum sângele înfierbântat îi năvălea în obraz; nu se mai putu stăpâni.

— Da bine, domnule, oamenii ăștia sunt urmăriți? Au furat ceva? Nu sunt liberi? Cum puteți să‑i opriți așa?

Domnul sub‑comisar, cu toate că fruntea i se încrețise de o undă de mânie, răspunse neted, păstrând un surâs rece:

— Cu toate că n‑am onoare să cunosc cu cine am de‑a face, dar, ca om cult, d‑ta trebuie să înțelegi mai ușor decât un țăran cum stă chestia. Mă rog, citiți telegrama primăriei din Cuinsu. Iacă ce zice în original:

„Înapoiați cele trei familii de veterani pentru darea pământ în cătunul nou Prințul Nicolai.
Iscălit primarul comunei Cuinsu”.
— Mă rog, pot face altfel decât ordinul? adăugă omul legii, dând din umeri și băgând tacticos hârtia în buzunar.

— Dar bine, domnule, telegrama asta e un ordin de urmărire? Dacă oamenii nu vor să ia pământ, o să le dea cu de‑a sila? Ei vor să se întoarcă înapoi în satul lor. Mă rog, unde‑i d. comisar al portului, să vedem ce zice Dumnealui?

— Nu poate să zică decât ce‑am zis și eu; dar n‑aveți decât să‑l așteptați pe dumnealui.

— Mare năcaz, măi frate, în ce poznă am intrat… unde s‑o mai pomenit una ca asta, să nu te lese nici la casa ta, parcă am făcut moarte de om.

Și moșneagul, blajin și umilit, care se jăluia cu atâta deznădejde, izbucni deodată în furie aprinsă, smuncindu‑și căciula din cap și bufnind‑o de pământ: Dar nu mă las nici mort!… că numai sufletul meu știe cât am pătimit, de când umblăm ca și cânii hoinari pe drumuri, – și în ochii bătrânului scăpărau scântei de încruntare. Își clătină capul pletos, trecându‑și cu ciudă degetele noduroase prin nițele părului încâlcit.

— Dar liniștește‑te, bre omule, nu înțelegi că nu poate să vă oprească? încercă să‑l potolească Petre Corbu.

— O să‑i vorbesc comisarului, și dacă n‑o vrea, mergem la prefectură, nu se poate să nu vă dea drumul.

Bădița Sandu, tăcut, își rădică de jos căciula înălbită de praful de pe drum și, potolit ștergând‑o cu mâneca sumanului, oftă adânc și zise într‑un târziu:

— Amu, toată nădejdea la dumnetale ni‑o mai rămas… zău, ț‑ăi face o pomană mare cu noi.

— Ia să mai stăm jos pe sacii iștia, până o veni comisarul, să nu‑l scăpăm – nu faci o țigară, bădiță? Și Petre îi întinse tabacherea. Moșul o luă cu grijă, și așezând‑o pe genunchi își răsuci o țigară groasă.

— De când s‑o scumpit hârtia, fumăm și noi cu cea de gazetă ori cu pănuși de popușoiu uscat.

Apoi tăcură amândoi.

Bădița Sandu, care‑și lăsase căciula în jos pe ochi, căta țintă în pământ și trăgea câte un fum de țigară, rar, adânc, până în fundul pieptului.

Petre Corbu, privind cu coada ochiului la sumanul rupt și plin de noroi uscat, nu știa cum să înceapă vorba, – o sfială copilărească îl amuțise; – și cum ar fi voit să știe totul… să afle toate câte s‑au întâmplat pe acolo de atâta vreme în urmă.

O clipă îi fulgeră prin minte un gând chinuitor de frică și mustrare. Se ridică în picioare și azvârlind țigara pe sfârșite, își aprinse alta, trăgând fumul răpede, nervos.

— Bădiță, începu el încet, da’ pentru ce ați plecat din sat, cum v‑ați hotărât să părăsiți casele, s‑o luați așa în lume?

— He!… poi ziceam noi că tot de‑o moarte era să murim… ori în satul nostru ori aiurea, – răspunse moșul silit, cătând tot în pământ. Și iar tăcu.

Cum sta în picioare, în fața lui, așteptând neliniștit, Petre Corbu simți că i se taie genunchii, și, biruit, se lăsă jos, moale, șovăitor, un dor neînțeles îi apăsa inima. Și ca să scape de nodul care‑l îneca în gât, cu ochii aproape în lacrimi, el începu oftând.

— Tare mi‑i dor și mie de Cuzăni… da’ n‑am putut scăpa cu slujba asta a școlii…

— Apoi tot n‑ai gătit cartea?

— Ba da, acuma învăț pe alții.

— A, se cheamă adicălea că ești de iștia, profesor, cum îi la oraș. Da, nu pot zice alta, dar îi bună și cartea. Dacă apuci s‑o prinzi, scapi de năcazuri și de muncă. Iaca n‑a fost tot așa cu băetul Tuduroaii și cu cel a lui Măgură, că nu i‑am mai văzut de când o plecat la târg.

Într‑un târziu, după ce și‑a răsucit încă o țigară, s‑a hotărât Bădița Sandu să‑și descarce focul care‑l ardea la inimă.

— Nu mai este chip de trai; s‑o înmulțit lumea, domnule, n‑ajunge pământu și pace. Poi dacă numai eu se chiamă că am avut șepte copii, patru fete și trei băieți. S‑o îmbucătățit pământu, toți se vaită de pământ, nu‑i și nu‑i, ce să‑i faci!… Mă rog sunt cincisprezece ani de când ne judecăm obștea satului cu boieru aista nou, care a venit după Muruzești. Știi cum îi chestia?

— Da… îmi aduc aminte ceva… de un proces lung care ține de mult, îngână Petre cam rușinat, cu jumătate de glas.

— Așa‑i, că bine zici, poi de unde să‑ți aduci aminte, c‑ai plecat de mititel la oraș… Mă rog, din bătrâni cică Muruzi, când o întemeiat satul, o adus oameni, c‑avea nevoie să‑i lucreze moșia, și li‑o dat loc de casă și pământ de lucru, – mă rog cum li‑o fost și tocmala, că sunt și hrisoave bune la avucați… Dacă o murit Moruzi și‑o venit ista nou, el n‑o vrut nici în ruptu capului să se înțeleagă cu oamenii, cică el nu le ie de bune toate cum au fost în vechime… Ci, am cumpărat moșia cu totul, n‑aveți drept la loc de casă, și pământul trebuie plătit, că și vatra satului e făcută tot pe moșia boierească… Și iaca așa s‑o deschis procesul, care ne poartă pe drumuri de‑atâția ani. O cumpărat pe primarele și pe notar, care acuma sunt de‑ai lor, și ține‑te la amânări și avucați, mă rog cum îi treaba judecăților. Copii noștri ori nepoții dacă or trăi să vadă sfârșitul. Dacă am văzut că nu mai este chip de trai, că nu mai poți să ții nici un cap de vită în imaș, că ne lua din an în an mai mult, zic hai să mă înscriu și eu, că se zvonise prin sat de darea pământului la veterani în Dobrogea. M‑am înțăles cu alde Miron Costea, Florea și Păun, că unde ni‑a da, acolo ni‑om duce. Astă iarnă facem chip de vreo câteva parale și mergem la Constanța la ziua hotărâtă. Lume peste lume, din toate colțurile țării venise veteranii ca să se înscrie acolo. Căscam și noi ochii la mare, că n‑o mai văzusem. Ba unii cârteau, că iaca unde ne dă statul locuri, la marginea pământului, că de încolo începe apa. La canțeleria domeniilor statului ni‑o dat peticu ista de hârtie cu pecetea și cu număru: – La primăvară, moșule, să vii să‑ți iei pământul în primărie la Cuinsu. M‑am întors frumușel acasă și‑am început a mă pregăti de strămutare. Am vândut ce‑am putut, să‑mi închipuesc ceva parale, ca pentru o treabă ca asta. Cum s‑o desprimăvărat, ne‑am și încărcat cu toții, eram trei case din Cuzăni care am plecat odată cu toți, copchil, cățăl și purcel, mă rog ca pe vremea bejăniei. Femeile, cum li‑i năravu, să boceau de parcă mergeam la groapă. De la suprefectură ni‑o venit bilet de drum, și‑o săptămână ne‑am hodorogit cu capu de pereții vagonului, că erau de istea de marfă. După ce‑am trecut Dunărea, am luat‑o pe jos cu carele din sat în sat ca șatrele de țigani. După patru zile am ajuns la Cuinsu. Catam noi în drum la pământuri: ori pre uscate ori smârcuri și bălți, ne gândeam cu jind la mândreța care o lăsasem noi în urmă la Cuzănii noștri. Primaru din Cuinsu, după ce ni caută în condică după bilet, cică nu sunteți înscriși aici, îți fi la altă comună, poate la Udeni. N‑am mai văzut bine înaintea ochilor, când am auzit o vorbă ca asta. Apoi amu, zic, ce‑i de făcut. C‑o fi, c‑o drege… hai cu toții la Udeni. Când colo nici habar n‑avea de noi. La cine să ceri, la cine să te plângi, cine să te asculte? Acolo în comună găsim așezați alți veterani, tot de prin ținutu Bacăului. Venise mai dinainte și sfârșise arătura. Ne tocmim cu ei, să le muncim până s‑o hotărî și cu noi într‑un chip. Da, primarele, când aude asta, nu și nu, că lui nu‑i trebuie oameni străini în comună, și ne scoate cu jandarmii din sat. Dacă am văzut ș‑am văzut, zic hai acasă înapoi. Da’ pe unde și cum? Mă rog, ce să‑ți mai spun câte‑am pătimit? Șepte zile pe drumuri desfundate, de intra roata până în butuc; vitele moarte de foame, de‑ți era mai mare jelea. Doi căișori i‑am vândut să mai închipuim ceva parale. Un juncan mi‑o perit, ba într‑un loc niște pădurari ni‑o închis și vitele pentru amendă, cică de ce le‑am dat să pască în pădurea statului? Când am văzut și asta, cumătru Florea unde‑o pus mâna pe‑o furcă, și cât pe ce să facă moarte de om. De la Ostrov am luat caicu ista, i‑am dat șese lei de parale Turcului, și ni‑o trecut Dunărea de partea asta.

Gardistul din port veni să spuie că a sosit domnul comisar.

Victor Iliaș, un tânăr zvelt cu înfățișare blândă, – era licențiat în drept și intrat în poliție după legea nouă. Îl cunoștea din vedere pe Corbu, îi zâmbi radios, fericit că putea servi pe unul din intelectualii orașului, printre care și el se număra.

— Cu ce vă putem servi, d‑le Corbu?

— Sunt niște veterani, care vor să se întoarcă în satul lor, și nu‑i lasă să debarce. – Și în câteva cuvinte Petre îi lămuri lucrul.

Comisarul părea foarte încurcat, deși asculta cu multă bunăvoință și nedumerire.

— După cum vedeți, oamenii nu sunt urmăriți, nu‑i motiv să nu‑i lăsați liberi, cred că primarul din Cuinsu o fi făcut vreo greșală; în urma venind vreun inspector, s‑a lămurit lucrul și a dat telegrama asta, – termină Petre Corbu, înferbântat și convingător.

— E foarte probabil: serviciul domeniilor din Dobrogea e de curând înființat și numai boclucuri ne face… Bine, să‑i lăsăm, dar cum se întorc oamenii ăștia în satul lor? – Moșule, aveți parale de drum?

— Poi de unde, că ce bruma de parale am avut, le‑am cheltuit pe drum, să tot avem vreo opt lei de parale cu toții.

— Ei poftim, zise enervat d. comisar, ca în fața unei noi piedici.

— Și câți sunteți?

— Poi om fi toți vreo optsprezece și mai avem și trei minori.

— Cum, ce fel de minori?

— Adecăte să chiamă, să iertați, că sug încă la țâță.

D. comisar începu să râdă.

— Vra să zică douăzeci și unu de suflete? E vorba ce‑i de făcut cu ăștia? E o chestie dificilă.

— Dacă îți binevoi dumneavoastră, să trăiți d‑le comisar, să vă faceți o pomană să ne scriți un bilet de drum cu trenu, – și moșul căta cu ochii întrebători să vadă efectul vorbelor sale.

— De unde să am eu bilete de tren? Are să fie imposibil de căpătat, nu cred nici prefectura să aibă. Dar încercați d‑voastră, d‑le Corbu. Domnul prefect e un om modern, democrat și e foarte gentil, termină d. comisar, ridicându‑se de la birou pentru a da ordin să se permită debarcarea veteranilor din caic.

— Dar unde dorm? Ce mănâncă oamenii ăștia? – se întreabă încurcat, neștiind ce să facă mai întâi.

— Domnule Ionescu, se adresă el către magazionerul stației din port, care răsfoia un registru, nu s‑ar putea să‑i lăsați în magazia cea mare de cereale?

— Aș, unde se pomenește… atâta golănime… se face foc domnul șef când o vedea una ca asta.

— Dar în vagoanele astea de marfă, numai până s‑o hotărî cu dânșii?

— Poi vagoanele fac manevră în stație toată ziulica. Zău nu‑i chip.

— Atunci hai la prefectură.

Departe, tocmai lângă debarcader, rezemată de fundul magaziilor de cereale, se afla cafeneaua lui Osman. O lădiță de lemn văpsită în roșiu, cu o semilună albă pe capac, câteva scăunele șchioape, înalte numai de patru degete de la pământ, și, afară, sub cerul liber, un samovar de tinichea în care clocotea toată ziua apă limpede de Dunăre, pentru fiertul cafelelor – asta era toată zestrea cafenelei din port. Osman, un turc bătrân, cu barba deasă și albă ca fuiorul de lână, veșnic în genunchi în fața samovarului, tăcut și grav, își făcea serviciul cu sfințenia unui patriarh în fața altarului.

Aci așteptau călătorii sosirea și plecarea vaporașului local, și tot aci era locul de întâlnire al funcționarilor din port. Cafeaua era ieftină: cinci bani ceașca și zece filigeanul; serviciul foarte cinstit, dar cam agale; cât despre curățenie, Osman reușise a face pe toți mușterii să creadă că iese cafeaua tare și gustoasă dacă nu spală ibricele. Ca și la cafenelele din Stambul, ibricele lui Osman aveau prinsă un fel de coajă groasă de cafea împetrită.

Colțul acesta din port era minunat: anume parcă ales ca loc de adunare pentru autoritățile portului, mai cu seamă în toiul verii, când arșița soarelui dogorea birourile așa de tare că bieții funcționari se întindeau a lene, moleșiți, pe scaunele care‑i frigeau. Atuncea când simțeau că nu mai pot lupta în fața condicilor prăfuite și‑s gata să cadă biruiți de somn și de căldură, căci brațele moi ca ceara nu mai puteau purta condeele grele ca plumbul, atunci ieșea unul câte unul să mai răsufle aer curat, pe malul apei. Și aci se întâlneau cu toții la umbră, cu batistele înfășurate în locul gulerelor scrobite, bucurându‑se de adăpostul acesta binecuvântat. Din sus de pe Dunăre, mai întotdeauna bătea un vânt ușor în adieri dulci și răcoroase, mângâind frunțile asudate ale celor veniți acolo ca să‑și uite amarul muncii în câteva momente de liniște și de odihnă.

E foarte drept că în fiecare zi momentele acestea se prelungeau cam mult, dar vremea se scurgea ușor, pe nesimțite, în palavre, discuții și taifas, pe când se tratau reciproc cu gingirlii dulci sau cu limonade gazoase ținute de Osman la ghiață.

Din colțul acesta se desfășura întreaga viață și mișcare a portului. Era totul supt ochii lor: sosirea vaporului, inspecția șefilor. Orice întâmplare neprevăzută îi găsea în picioare la posturi, gata întotdeauna. Și pentru ca nu cumva serviciul să sufere prin asta, mulți își aduceau registrele acolo, așa că toți erau cu ochii și cu gândul mereu la datoria serviciului lor.

Aci, în fiecare dimineață, în jurul samovarului lui Osman, se punea la cale soarta întregii stări politice și economice a orașului, a porturilor, a țării, și, am putea zice, chiar a mai multor țări din Europa, căci Trandafir Ionescu, agentul vamal, în fiecare zi citea Universul cu glas tare: și ceasuri întregi se comentau de cătră toți cei adunați fiece informație și telegramă din țară și din străinătate. Iar cel puțin odată pe săptămână, se discuta chiar și asupra celorlalte continente vechi și nouă, căci d. Cristea, secretarul căpităniei portului, era un vechi și pasionat cititor al Ziarului Călătoriilor. Din descripția Tibetului sau povestirea ștrangulatorilor din Bengal, el potrivea totdeauna câte ceva pentru a‑și îmbogăți istorisirea voiajurilor sale în Orient, întreprinse pe când era sergent major în marina militară.

Dar tot aci în fața lui Osman, care părea mut și surd la tot ce se întâmpla în jurul samovarului său, se fierbeau patimi omenești, ambiție, invidie, ură și interese; aci se urzeau intrigile și răzbunările partidelor care se formau în port, – păcatele omenirii pururea vor încolți în orice petic de pământ, pe care se va hrăni o populație mai mare decât doi oameni.

Cea din urmă și cea mai puternică cualiție era alcătuită din toate autoritățile portului. Ura și vechile lupte dintre partide se uitaseră și toți își daseră mâna pentru a lupta cu puteri unite împotriva dușmanului comun, care nu era altul decât noul comisar din port, „acel înfumurat care făcea pe grozavul, mergând cu nasul pe sus, ca un ministru”.

Petru Corbu înainte de a se hotărî să plece la prefectură, ca să ceară biletele de drum pentru veterani, se îndreptă spre cafeneaua lui Osman. De mai multe ori văzuse adunați acolo funcționarii din port.

De departe se zărea un grup strâns în jurul samovarului; ca de obiceiu, se ceteau jurnalele de dimineață.

După formele și culorile șepcilor, Corbu căută să‑și dea samă de autoritățile care se găseau strânse împreună.

Cel dintăi pe care l‑a cunoscut, după șapca lui roșie, a fost șeful haltei din port; unul cu o șapcă neagră de marină, cu șnur auriu, era secretarul căpităniei portului; altul, cu o șapcă mai înaltă cu șnur de argint, era agentul Navigației fluviale Române (N. F. R.); agentul vamal avea o șapcă mică lustruită și cu o bandă verde; pe alți doi cu bande albăstrii la șepci nu i‑a putut cunoaște decât de aproape, când a văzut la unul S. H. – picherul serviciului hidraulic – și la celălalt, doi pești brodați cu fir de aur – era revizorul de la pescărie.

— Buna ziua, domnilor! – și Corbu se îndreptă cătră funcționarul căilor ferate.

— Mă rog, ce dorește domnul?

După ce îi lămuri împrejurarea cu veteranii, Corbu termină întrebând dacă nu s‑ar putea ca nenorociții aceștia să fie transportați cu trenul fără plată, căci, după cât se știe, sunt chiar ordine la calea ferată pentru a înlesni transportul veteranilor.

— A!… vă înșelați, domnule. Direcția a dat bilete de favoare numai din țară în Dobrogea, iar nicidecum vice‑versa – și un zâmbet de ușoară ironie alunecă pe buzele amploiatului cheferist.

— Ei bine, dar în cazul ăsta ce‑i de făcut?

— Treaba Direcției; dacă o vrea să le dea bilete, n‑are decât să le dea; știu că n‑o să le dau eu din punga mea. Dar vă pot asigura că nici Direcția n‑o să le dea, căci e sătulă până în gât de buclucurile și încurcătura ce s‑a făcut pe linie cu vagoanele de marfă, tocmai acum când țipă gazetele că‑i lipsă de vagoane.

— Până s‑o lămuri lucrurile, nu se poate să‑i lăsați să doarmă aci în magazie?

— Apoi asta nu‑i magazia noastră, e a Serviciului Hidraulic – și arătă cu mâna cătră picherul din port.

De la locurile lor, de pe scăunașele joase așezate în cerc, funcționarii portului cătau pe furiș spre Corbu, măsurându‑l pentru a vedea cu cine au de‑a face.

— Magazia e construită de noi, dar am dat‑o în isploatare la Navigația Fluvială, zise picherul, arătând cătră agentul Navigației.

— Cum vă închipuiți una ca asta, să băgăm atâția oameni străini în magazie?

Avem colete, marfă de mii de lei, răspundere mare, domnule. Nu vedeți că nu putem lipsi nici un minut de la birou? termină agentul, care se și sculă gata să plece.

— Ei bine, dar puteți lăsa oamenii ăștia sub cerul liber? Au copii mici, și noaptea e rece, timpul mereu ploios. Cum o să stea afară pe cheu?

— Apoi noi, căpitănia portului, nu le permitem staționarea nici pe cheu. Nu admit să‑mi încurce mie operațiile din port, – zise liniștit dar hotărât, secretarul căpităniei.

— Bine, dar le‑a permis debarcarea domnul comisar al portului.

Secretarul se schimbă deodată la față; furios se sculă în picioare de pe scăunașul lui din colț. Toți ceilalți funcționari îl imitară. – Corbul, fără să știe, pusese degetul pe rană.

— Nu are drept d. comisar ca să dea permisii de astea. He!… ce crede dumnealui că e suveran în port? Dacă‑i pe asta, apoi noi facem poliția aci în raza portului, dumnealui are numai controlul pasagerilor și nimic mai mult. Articolul 103 din Legea Portului nu permite depunerea pe cheu a mărfurilor de orice natură mai mult de 24 de ore. Dacă merge treaba pe ambiție, să vedem care‑i mai tare, – și d. secretar, roș de mânie, își azvârli cât colo țigara stânsă și începu a se plimba tulburat. Pe când își îndesa pumnii în fundul buzunarelor, fruntea i se încrețea în căutarea mijloacelor tactice pentru un nou plan de luptă.

Agentul navigației se amestecă din nou în vorbă.

— Legea nu‑i dă drept comisarului decât să puie viza pașapoartelor; atâta are el în port, alta nu. Credeți că poate el să facă așa favoruri după chef, mai cu samă că țăranii ăștia sunt foarte îndărătnici… Mă rog de ce au venit pe Dunăre în caicul turcului și n‑au luat vaporașul statului?

Corbu începuse a se neliniști.

— Dar bine, domnule, nu‑i vezi în ce hal sunt săracii, că n‑au nici cu ce să‑și cumpere pâine.

— He!… dumneata parcă îi cunoști? Așa se milogesc ei. Da turcului n‑a trebuit să‑i plătească? Așa sunt nărăviți; ori merg pe gratis, ori plătesc la barcagii greci și turci. Dai un ban, doi mai mult, dar știi că mergi încaltea cu vapor românesc… adică de ce să nu câștige statul?… Degeaba a făcut statul vapoare? Dar zi mai bine că așa e Românul al dracului, domnule, că banul lui, mult‑puțin cât are, îl dă tot străinului, care se îmbogățește în țara românească. Și statul, săracul, se înglodează în datorii în străinătate.

Agentul vamal, care stase mai deoparte bându‑și cafeaua în liniște, se apropie vorbind politicos dar rece:

— Pardon, domnule. Scuzați, dar acești oameni, la care d. comisar, cu de la sine putere, le‑a permis să debarce, nu și‑au făcut nici formalitățile vamale.

— Cum, ce fel de formalități, când vin din Dobrogea? Acolo nu‑i tot țara românească?

— A!.. scuzați, vă rog, domnule, dar avem legea înainte de toate. Așa cere datoria, că dacă vine pe Dunăre, ori cu ce ar fi, marfă sau bagaje, din Dobrogea, trebuie să‑și facă permisul de debarcare și să plătească taxa; mă rog, toate formalitățile, după cum zice legea. Care va să zică, eu vama, cum vrei d‑ta să știu, cum și ce fel vin oamenii ăștia și ce aduc cu ei? Și statul pentru asta se chiamă că ne plătește, ca să facem un control cât se poate de sever.

Corbu, care simțea că nu se mai poate stăpâni, îi răspunse răstit:

— Mă rog, cât trebuie să plătească? D‑ta n‑ai decât să‑ți faci formalitățile, taxe, amende… ce vrei, și spune cât face peste tot; plătesc eu, acuma chiar, numai să lăsați oamenii în pace.

Agentul vamal, supărat, dar încă stăpân pe sine, zmunci creionul albastru de după ureche și un registru din lădița‑cafenea a lui Osman. Mândru și sigur, cu sprincenile puțin încruntate, îl privi drept în față și îi puse întrebarea într‑un chip poruncitor:

— Cum vă numiți, și ce profesiune aveți D‑voastră?

— Petre Corbu, profesor.

— A!… sunteți de la Liceu? – și într‑o clipă sprincenele agentului vamal se descrețiră, iar fața i se lumină de un zâmbet binevoitor.

Ușor, așeză iar creionul la locul său după ureche, și pe când întorcea registrul pe‑o parte și pe alta fără a‑i găsi loc, se încercă într‑un chip dulce să lege iarăși vorba.

— Vrea să zică d‑voastră sunteți d. Corbu de la liceu… îmi pare bine, iacă n‑am avut onoare până acuma… am și eu un băiat acolo, pe Tică, îi într‑a doua gimnazială… Tică Ionescu, unul scurticel, așa negricios… cică la franțuzește merge mai greu, dar e tare silitor altfel… dă, ce să zic?… mă‑sa ținea să‑l dea la meserii, dar eu zic, oi face ce‑oi face, să știu că rup din bucățica de la gură, dar tot îl dau la liceu, că dacă are băiatul talent la carte, de ce să‑l las? – Și d. Trandafir Ionescu, surâzător, se aplecă așezând două scăunașe mai deoparte – Scuzați, vă rog, îmi faceți onoarea să gustați o cafea neagră; e mare meșter turcul ăsta. Efendi, două filigiane cu caimac… n‑aveți idee ce tare e ăsta în cafele turcești.

Corbul, neștiind cum să scape mai curând, băgă mâna în buzunar și zise scurt:

— Cât spuneați că trebuie să plătesc pentru formalități?

— A!… nu‑i nevoie, ca ce să mai plătiți dumneavoastră?… Unde se poate, facem și noi câte un bine personal…

— Mă rog, eu n‑am nevoie ca să‑mi faceți nici un bine.

— Scuzați, vă rog, nu este nevoie să plătiți… ce‑are de‑a face?… Dacă dv. veniți și ne declarați în persoană că‑i cunoașteți pe oamenii ăștia, cum și de unde vin, asta ne este prea de ajuns.

Și după plecarea lui Petru Corbu la prefectură, încă vreo două ore, autoritățile din port au mai rămas acolo ca să discute cazul și să ia măsurile cuvenite față de noua mișelie făcută de comisarul portului.

Abia ajunse Corbu în dreptul vămii, când îi sosi din urmă Bădița Sandu, care venise fugând într‑un suflet.

— Amu, de alt bucluc am dat… cică să nu ne urnim de acolo până ce n‑a veni la inspecție… ista… doftorul de vaci.

— Cum? de ce? nu v‑a spus?

— Poi de unde să spuie, dar îmi dau și eu cu ideia că poate a fi boală în Dobrogea, și de aceia nu lasă să treacă dincoace nici o vită neinspectată.

Și Corbu, care se oprise în loc, după ce se uita la ceas, îi zise hotărât:

— Lasă‑i așa, cu ăștia nu mai sfârșim. Hai bădiță și d‑ta la prefectură.

Pe drum, tăcut, cu ochii în jos, mergea din ce în ce mai iute, parcă anume să nu dea pas minții nimic să mai gândească. Avea un fel de teamă de o judecată chinuitoare, căci o simțea cum se închiagă din zbuciumul de gânduri ce i se încrucișau prin minte.

Fără a‑și da seamă, mărea pașii din ce în ce mai mult, și uneori se întorcea către bătrânul ce nu mergea alături de el și se ținea tot la un pas în urmă.

— Hai mai iute, bădiță, că‑i târziu.

— Haide, hai, că doar merg eu într‑o nădejde.

Când au ajuns în poarta prefecturii, bădița Sandu întrebă îngrijat:

— Oare ne‑a da? Ha… ce zici?

— Sigur că trebuie să vă dea.

— Da oare de ce n‑o vrut ceia din port să ne deie. Nădejdea de‑amu îi la prefectu, că să chiamă că tot el îi mai mare. Iștia din poliție sunt mai cânoși, că cel care‑i boer adevărat, îi mai bun la inimă.

Pe sala întunecoasă și goală, un ușier îi ajunse din urmă.

— He!… încotro ai luat‑o așa repede, moșule?

— E cu mine, căutăm pe d. prefect, îi răspunse Corbu, oprindu‑se în dreptul unei uși.

— D. prefect nu‑i aici, dar puteți vorbi cu d. director al prefecturii. Dați‑mi cartea d‑voastră, că așa‑i ordinul… altfel vine și prostime multă.

Pe când Corbul își căuta prin buzunar o carte de vizită, bădița Sandu, care‑și pusese căciula jos lângă ușă, scotocind prin sân, își scoase o legăturică în care avea învelite în cârpe cele trei decorații și un vrav de petece de hârtie îngălbenite.

— Iaca, poate să facă trebuință și aestea.

— Nu‑i nevoie; așteaptă‑mă aici; – și Petre Corbul intră în biroul directorului.

— A!… Salutare onorabile, cu ce ocazie pe la noi? îi strigă Stelică Hâncu de după o movilă de dosare. În redingota lui ce strălucea de lustruită, omul acesta uscățiv avea o figură ciudată cu ochii mici și verzi, care‑i jucau în cap prin sticlele ochelarilor, cu niște fire de mustăți roșii, țăpoase și rare, parcă mâncate de molii – era una din acele ființi a căror vârstă nu poți s‑o ghicești.

— Îl căutam pe d. prefect, am să‑i fac o rugăminte.

— E dus la București, dar vine cu trenul de amiază, că avem deseară balul funcționarilor. Apropo, bine că te‑am prins. Ne faci onoarea? – și directorul îi întinse un bilet de bal.

Corbu voi să se opuie murmurând ceva nelegat și fără hotărâre.

— Nu… nu cred, n‑o să pot veni…

— Ei, ce‑i cu aia, cine te obligă să vii, n‑are a face… știi, e chestia de o faptă caritabilă, e pentru mărirea fondului filantropic al societății. Dar nu mi‑ai spus afacerea cu rugămintea. Ce dracu, doar putem și noi ceva în prefectura asta, – și directorul iar începu numărătoarea teancului de bilete roșii.

— Au venit în port niște veterani din Dobrogea și vor să se întoarcă înapoi la locul lor în Bacău.

Sunt prăpădiți de tot, nu mai au nici bani de drum, nici de hrană. Nu s‑ar putea ca prefectura să le dea niște bilete pentru tren?

— A!… Imposibil drăguță, că noi n‑avem bilete. Dispoziția ministerului e ca să libereze bilete din țară în Dobrogea, iar contrar nu, imposibil.

— Ei bine, dar ce să facă oamenii ăștia?

— Asta‑mi place! Să facă ce‑au făcut și până acum. De asta te îngrijești dumneata? Ei nu; că‑i nostim, pe onoarea mea!… Așa sunt cărturarii ăștia! – și directorul, râzând zgomotos, îi mai întinse încă cinci bilete.

— Contez încă pe cinci, le desfaci pe la dascălii ceilalți. Nu, zău, că are să fie frumos desară, suntem siguri de reușită. Numai nițică răbdare, ascultă ici afișul.

Rar, cu glas tare și c‑o intonație de discurs oficial, directorul începu a citi:

SOCIETATEA FUNCȚIONARILOR PUBLICI
Cu ocazia împlinirii unui an de la fondare și pentru
mărirea fondului ei filantropic, va da un
SPLENDID BAL
Cu muzica regimentului de infanterie
Salonul va fi fermecător decorat în stil Venețian și luminat
a giorno, rezervându‑se astfel publicului cele mai frumoase și amuzante surprize.
Comitetul de organizare făcând numeroase sacrificii pentru
ca să rămâie un suvenir neșters pentru toți care vor lua
parte, pe lângă celelalte surprize va aranja în seara balului
o „Luptă Amuzantă” cu confette și serpentine între
Cavaleri și Domnișoare.
Pentru ca modul de petrecere să întreacă toate așteptările, și
distracțiile să nu mai contenească, la ora 12 fix din noapte,
se va proclamă prin vot secret „Regina Balului”, căreia i se
va decerne de către societate un frumos coșuleț cu
flori ca cadou.
Un cavaler 2 lei, o damă 3 lei.
Familie compusă din un cavaler și două dame, 5 lei.
Ținuta cuviincioasă e de dorit.
Pentru cavaleri va fi cea de bal (retingot), iar pentru domnișoare

mai cu seamă e de dorit Costumul Național.
— Eu am ținut să punem costumul național. Știi, e mai frumos decât cu falbaralele cele franțuzești. Nu trebuie să ne fie rușine de portul nostru țărănesc. La orice ocazie trebuie să fim mai patrioți. Nu‑i așa, spune sincer dacă n‑am dreptate?

Petre Corbu, în starea de spirit în care se găsea, nu putu să răspundă la întrebarea care îl strâmtora, decât prin câteva cuvinte fără șir:

— Da… sigur… natural… – și deodată își reveni în fire.

— Domnule director, dar ce‑i de făcut cu nenorociții ceia? Credea n‑o să‑i lăsați așa. N‑au nici unde să se adăpostească, nici mâncare. Ceva, în sfârșit, trebuie să faceți; de ce nu dați o telegramă la Ministerul de Interne să vă trimeată niște bilete de drum de fer?

— Ha!… Ha!… ce copil ești! Poi ne vine peste trei săptămâni. Se cunoaște că ești om de carte, filozof de cabinet; n‑ai fost în administrație, nu ești hârșit pe aci, ca să știi tot mecanismul. Îmi pare rău că te bagi în lucrurile astea, zău, îmi pare rău. De asta porți grija d‑ta, că ce‑or să facă ăia; când ai ști ce necaz tragem noi cu dânșii! Ascultă‑mă pe mine… lasă‑i în pace… ce‑ți pasă dumitale? ăsta‑i cel mai bun lucru. Niciodată nu trebuie să‑ți bagi singur capul sănătos sub evanghelie, crede‑mă pe mine că am îmbătrânit în administrație, în d’al de astea. Dacă ții numaidecât, vorbește‑i prefectului sau primarului. Dar nu face pentru d‑ta ca să te bagi în lucruri de astea, zău nu face… ascultă‑mă pe mine.

Tocmai în capătul scării bădița Sandu încercă să întrebe:

— Oare ne dă, ha!… ce zici?

— Da sigur că trebuie să vă dea; nu‑i prefectul aici și directorul n‑are bilete la el; mergem acum la primărie, îi răspunse Petre Corbu, cătând preocupat în jos.

— Stăi, nu mai sui scările degiaba, au șters‑o toți de la birouri înainte de 12, zise Iuliu Dudescu, un advocat tânăr, care se întâlnise cu Petre Corbu în ușa primăriei.

— Ai vreo treabă cu unchiul? – și observând că Petre nu înțelege întrebarea, Dudescu îi explică.

— Așa‑i spunem noi primarului: „unchiul Nae”, și, de când cu furnitura pentru pavarea orașului, i s‑a mai adăugat și numele de Bazalt.

— Aș vrea să‑i vorbesc într‑o afacere, nu știu unde l‑aș găsi, îi spuse Corbu îngrijat.

— A!… dacă ai ceva urgent, trebuie să‑l prinzi acum, că dacă o apuca să intre în conclav, cum e obiceiul, nu mai apare decât după patruzeci și opt de ore. Hai cu mine, e ora aperitivelor; îl găsim la băcănia din colț, la Tase, sau, cum îi zice el, la biblioteca din centru.

Și plecară amândoi alături pe strada mare. În urma lor, mai departe, venea și bădița Sandu încet șchiopătând. Corbu mergea tăcut și chinuit de gânduri, Dudescu era vesel și radios, repurtase o victorie strălucită la judecătorie împotriva unui adversar politic, și nu putea să‑și mai potolească pofta de vorbă.

— Vrasăzică nu‑l cunoști pe unchiul?

— Ba da, îl cunosc, dar puțin.

— Ah!… n‑ai idee ce tip nostim și original. Când îl vezi așa scurt și gras, cu burta lui de arhimandrit, ai zice că‑i tipul burghezului respectabil, părintele comunei. Când colo el e cel mai rafinat boem, mă rog artist în viață, ce mai vrei! chefurile și le face cu tabiet și în papuci acasă, patruzeci și opt de ore stă în conclav și vardistul la poartă ca să nu‑l supere nimeni.

Altfel e un om admirabil și de spirit. Are o bibliotecă plină de sticle în loc de cărți, și pe etichete scrie numele autorilor de drept: Mourlon, Demangeat… A!… e nostim să‑l vezi la el acasă.

Când intrau pe ușa băcăniei, se auzi un glas puternic din fundul sălii:

— Iaca și pisălogul de Dudescu.

În fund, în jurul mesei încărcate cu gustări, se aflau la țuică primarul, inginerul comunii și căpitanul de jandarmi rurali.

— E!… crai nou, – începu vesel și zgomotos primarul la vederea lui Corbu – au început și dascălii de la liceu să mai consulte biblioteca noastră; era de dorit, domnilor! Se poate tocmai intelectualii să trăiască într‑o ignoranță completă? Ionică, adă cinci volume din autorii cei mai vechi. Domnul Corbu, ca profesor de istorie, trebuie să‑și dea părerea asupra autorilor din anticitate; eu vă declar de la început, că am o pasiune pentru clasici, îi sorb, nu‑i gust.

— Nu, eu nu beau… nu pot… zău, nici nu am vreme, venisem numai să vă fac o rugăminte, – încercă să spuie Petre Corbu, îngrozit parcă de încurcătura în care intrase.

— Nu ascult nici o rugăminte înainte de a‑ți da părerea asupra acestui autor, – și primarul făcea un haz nespus, râzând așa de tare că‑i tremura pântecele iar ochii lui mici abia se mai vedeau licărind, îngropați cu totul în grăsimea obrajilor.

Până să aducă Ionică paharele, inginerul se apucă iar să‑și explice planul, schițând cu creionul pe masa de marmură albă. Era vorba de parada de 10 Mai, pentru care se luau măsuri din vreme, căci avea să se facă ceva deosebit anul acesta în ciuda opoziției locale. Anul trecut la 10 Mai, sub fostul regim, se întâmplase în oraș un scandal unic în felul său. Fostul prefect se certase cu generalul comandant al garnizoanei, și acesta, după Te‑Deum, în ultimul moment, a schimbat locul defilării: pe când prefectul, autoritățile, damele și tot poporul așteptau pe bulevard unde se construiseră tribunele, generalul, numai cu statul său major, a primit defilarea în celălalt capăt al orașului, spre gară.

S‑a vorbit mult asupra acestei nenorocite afaceri, care a învrăjbit lumea civilă și militară. Până în ziua de azi, deși pacea s‑a încheiat cu mutarea generalului și schimbarea prefectului, totuși părerile sunt deosebite, și orașul se găsește împărțit în două tabere: unii care susțin că prefectul e mai mare, și alții că mai mare e generalul, comandantul garnizoanei.

— Bravo, inginerule! nu degiaba umbli cu figuri în text, zise primarul privind cu admirație la schița tribunelor.

— Ei nu!… când vă spui că anul acesta o facem lată, ca să plesnească amicul ispravnic de anul trecut, care mi‑o făcură fiartă. Așa!… la mijloc e estrada autorităților, un spațiu gol pentru general și statul major – sigur că o să fie toți călări – în față muzica, la dreapta tribuna damelor. În stânga, tribuna militară. Mă rog, când vă spun că o facem ca la București! O să vorbim cu revizorul pentru micii dorobanți.

— Splendid ar fi să aduceți și pe veteranii din județ, adică de ce să nu defileze și ei, dacă e așa? – zise căpitanul de jandarmi, trântind cu pumnul în mânerul săbiei așa de tare, încât teaca se izbi cu zgomot de un butoi cu măsline.

— O idee genială, pentru care ți se va aduce mulțumiri în public – adaogă primarul râzând cu hohot – mă rog, tot complet ca la București… ca ce provincia să rămâie mai pe jos decât capitala?

Petre Corbu, care ascultase tăcut, măsurându‑i pe fiecare în parte, crezu momentul potrivit:

— Tocmai aveam să vă rog pentru niște veterani care au sosit azi în port. Vor să se întoarcă din Dobrogea la locul lor în Bacău. Au isprăvit banii de drum, n‑au nici de mâncare… nu s‑ar putea face ceva? Mi se pare că primăria are și un fond de ajutor pentru cazuri de felul acesta.

— Poi bine, onorabile, dar știi că ești slab în materie de fonduri – începu primarul grav și glumeț totdeodată – eu, părintele acestei comuni, abia pot îndestula pe copii legitimi, dar să mai mă îngrijesc și de soarta celor orfani sau abandonați!… ba nu, zău, judecă drept!… Ionică, bibliotecarule, mai dă‑ne încă cinci volume tot de același autor.

— Eu trebuie să plec, – și Corbu puse mâna pe pălărie, dar primarul îl și cuprinse de mijloc.

— Nu te las fără să bem încă un rând. Asta înseamnă că te‑ai supărat pe mine; eu sunt un om care n‑am dușmani. Nu, zău, te rog chiar să mergi la prefect, știi, el e cu daraveri de astea. Ia de ici o bucățică de lacherdă, dacă nu iai, înseamnă că te‑ai supărat pe mine, îmi pare rău, pe onoarea mea. E teribil, domnule, cu umanitarismul ăsta al dascălilor idealiști!… Ionică băete, ce idee ai tu despre umanitate?…

— Nu are în băcănie marfă de asta, – se grăbi căpitanul să răspundă în locul lui Ionică băiatul, care aștepta cu tava în mână, neștiind ce răspuns să dea.

Și Petre Corbu, aruncându‑și ochii din întâmplare spre ușă, tresări deodată: bădița Sandu, care așteptase smerit afară în stradă, neîndrăznind să între în prăvălia plină de boeri, se încerca aplecându‑se cu sfială, îndoit de la mijloc, să privească înăuntru. Într‑o mână ținea căciula, iar în cealaltă își strângea legătura de cârpe, căci se gândea și el că poate să facă trebuință decorațiile și hârtiile lui îngălbenite, acolo unde era sigur că se vorbea și despre dânsul.

— Trebuie… mă așteaptă, îngână Petre Corbu, repezindu‑se spre ușă, pe când toți ceilalți, cu paharele în mână, cătau nedumeriți pe urma lui. În stradă, ținând încă pălăria făcută ghem în mâna stângă, se opri, cu capul gol, în fața bătrânului care aștepta să‑i vorbească. După ce‑și trecu mâna dreaptă într‑o încleștare dureroasă pe frunte și pe ochi, îi zise încet, stăpânindu‑se:

— Bădiță, întoarce‑te și d‑ta în port, așteaptă‑mă acolo, că o să vin eu să vă aduc răspunsul… las că fac eu tot ce trebuie.

— Apoi așa! așa om face!… om aștepta… dă… nu ni‑i lăsa… că‑i greu tare de străbătut pe‑aici fără nimeni, între străini… și dac‑a fi… te‑om pomeni și noi și copiii… că dacă trăia și dascălul, D‑zeu să‑l ierte, se chiamă că se bucura și el… da vezi, pe semne așa‑i… de, ce să zic și eu… – și bădița Sandu își înecă vorba într‑un oftat adânc, în loc de a‑și limpezi gândul pe care‑l avea în minte.

Clătinând din cap, își grămădi cu degetele lui noduroase legătura de cârpe, hârtii și decorații, iarăși în sân, la locul lor. Și după ce își îndreptă la gât cămașa și sumanul, o porni la vale spre port, trăgând încet, cu greutate, piciorul stâng, rămas beteag din timpul războiului.

Iar Petre Corbu o luă și el la deal spre casă. Călcând șovăitor, cu genunchii îndoiți, cu brațele moi, căzute‑n lungul trupului curbat, părea că urcă sub povara unei greutăți cu mult mai mare decât îl ajutau puterile să ducă.

Un grup de băeți zgomotoși veneau dinspre liceu. Sigur că are să‑l salute… și ca să nu răspundă, se abătu din drum cotind pe altă stradă. Un fel de teamă fără de înțeles îl chinuia amar, pe când mergea abătut cu ochii în pământ, singur, să nu vadă pe nimeni și nimeni să nu‑l vadă, nimeni să nu‑l simtă… ar fi voit să treacă așa cum se strecoară o umbră.

Din câte socoteli și planuri își făcuse în minte Petre Corbu, nu izbuti ca să îndeplinească nimic până la amiază. Dar era hotărât s‑o ducă până la capăt. Avea să meargă la prefect, la polițai, să facă o listă de subscripție, și, dacă n‑o putea să‑și ia leafa de la școală, are să se împrumute… în sfârșit trebuie să găsească un mijloc de ajutor, și cât se poate de repede, pentru nenorociții care‑l așteptau în port, căci numai într‑însul își puseseră ei toată nădejdea.

Era ora trei când Corbu suia scările prefecturii, începuse a se plictisi măsurând sala de așteptare, și totuși ce politeță și bunăvoință din partea prefectului, când l‑a primit.

— A!… ce surpriză… poftim colega. Trebuie să știi că nu‑mi uit niciodată breasla din care am ieșit, în totdeauna îmi face deosebită plăcere… Ia loc, te rog… ai să mă scuzi; numai câteva minute să termin afacerea asta, și sunt cu totul al d‑tale.

Prefectul se așeză la birou. În picioare, în fața lui, aștepta un inspector comunal cu teancul de hârtii la subțioară.

Petre Corbu căută a se îndepărta cât mai mult de birou, căci se temea să nu‑i stingherească de la lucru.

Din fund, de pe scaunul lui, cerceta tot cuprinsul acestei săli reci și impunătoare. O mobilă de birou greoaie, masivă; jilțurile, îmbrăcate în marochin roșu, erau așa de mari că te afundai cu totul în ele; în rame late aurite, portretele suveranilor și două tablouri mari: copii după Grigorescu. Jumătate din păretele din față era acoperit de o bibliotecă mare cu o înfățișare de catedrală, lucrare de artă – stejar sculptat – imitând un fel de stil românesc. Sub sticlele ușilor erau întinse niște pânze verzi, așa că nu se puteau vedea cărțile din rafturi. La un colț pânza era desprinsă și se putea zări un teanc de „Monitoare oficiale”.

Privirea i se opri la biroul unde lucra prefectul. Îngropat în jilțul lui monumental, mândru și grav, prefectul impunea oarecum prin felul de a se prezinta. O figură mare pătrată, un păr aspru roșietic, tăiat scurt ca peria, mustățile scurte și răsucite, scoase de curând din bandaj, ciocul ascuțit îi acoperea bărbia rotundă; în ochii lui albaștri se cetea tărie, voință, încăpățânare. Un trup bine legat, chinuit parcă în redingota‑i strâmtă, colțurile gulerului alb, prea înalt, se îngropau în gușa care începuse a se forma.

Petre Corbu neavând ce face, căuta să‑și dea samă de sfiala fără de rost pe care o simțea așteptând în biroul acesta, în fața unui om care nu‑i era străin

Pe Jean Stroescu îl cunoștea foarte de multă vreme, din Universitate, pe când toți îl cunoșteau sub numele de Ioan al Stroii, de loc din comuna Netoții de Jos din județul Teleorman Făcuse seminarul și, în loc să‑și urmeze meseria începută, se înscrisese la litere. Dar pentru că i se păruse și aci un câmp prea mic de acțiune, făcuse și dreptul. Sănătos, muncitor și calculat, izbutise a băga în buzunar deodată două diplome de licență. Întotdeauna trecuse victorios prin toate cotiturile și piedicile puse în calea vieții studențești.

Puțini erau acei care‑l cunoșteau bine; tot se găseau unii care, pe șoptite, îi ziceau: Echilibristul.

Ca profesor în provincie, n‑a stat decât trei ani, după ce trecuse cu nerăbdare prin toate culorile, își găsise în urmă o aripă protectoare.

În schimbul serviciilor aduse partidului, îl băgase și pe el în cameră, odată cu o întreagă pleiadă de talente tinere, ridicate din popor.

După doi ani, nu se știe prin ce împrejurări, făcuse o partidă strălucită – o văduvă bogată a unui senator mort de apoplexie.

Să lăsase de dăscălie și făcea numai advocatură și politică. La venirea partidului său din nou la putere, i se dase pe mână întreaga situație a județului.

Și Petre Corbu, cum sta deoparte, urmărind din colțul lui mișcările prefectului, se încercă să surprindă în trăsăturile feței urmele vechi, regăsind în nuanțe chipul acela așa cum îl văzuse pentru întâia dată. Își amintea bine de el: era cu vreo doi ani mai vechi în facultate… parcă îl vedea: deșirat, cam îndoit, cu părul dat în sus, cu figura mare și numai câteva fire de mustăți, iar un puf neras îi umbrea fălcile late.

L‑a întâlnit întâia dată într‑o căsuță tupilată… din înfundătura noroioasă în dosul halei Traian, venise la un prieten să ceară un caet de note… acolo într‑o singură cameră cu treizeci de lei pe lună ședeau trei studenți la un loc… câtva timp mâncase la același birt, La Pârjoala ideală – în Șelari… era un grup mare de studenți săraci care mâncau acolo… D. Nae Capama, patronul, scurt și gras, cu favoriți albi ca Franț Iosef… Ce tip original era acest birtaș‑bucătar!…

Și Corbu, c‑un fel de mulțumire își opri gândurile asupra lui. Nu‑l văzuse de multă vreme, până anul trecut, când l‑a întâlnit în tren mergând la Ploești să mai facă ceva încasări, după cum spunea el. Se lăsase de birt și, cu multă răbdare, urmărea datoriile vechi ale foștilor studenți.

Avea un carnet gros – catalogul universității, cum îi zicea el – ținut la curent după Monitorul Oficial.

Acolo erau trecuți datornicii cu numărul meselor, anul, luna și ziua de când și până când aveau de plătit, și, în dreptul fiecăruia, d. Nae scria pe rând numirile care se făceau cu data, funcția și locul unde se află fiecare. Erau acolo înscrise câteva generații de profesori, magistrați, avocați, doctori, funcționari mici și mari – toată scara ierarhiei sociale într‑o statistică desăvârșită.

Carnetul lui domnu Nae Capama ar fi, desigur, un prețios document de cercetare pentru istoricii care ar căuta să pătrundă spiritul și prefacerea societății românești din a doua jumătate a secolului al XIX‑lea… Și Petre Corbu începu să zâmbească la ideia ciudată care‑i veni în minte: „Ce mutră ar face prefectul, dacă i‑ar aminti că i‑a văzut trecut, în carnetul nenorocit, numele și suma ce avea de achitat pentru mesele de la Pârjoala Ideală de pe vremea când era student”.

Zbârnâitul tremurat al unei sonerii îl făcu să tresară. D. prefect, supărat, chemase pe registrator…

După o bătae sfioasă în ușă, registratorul intră îndoindu‑se de șale. – O figură veștedă, îmbătrânită înainte de vreme; un surâs acru îi încrețea buzele supțiri, pe când își încheia nasturii jachetei.

Făcuse de sigur vreo greșală, ceva, la înregistrare, căci prefectul se încruntase privind hârtia ce o ținea în mână.

— Ți‑am spus domnule, să‑ți bagi mințile în cap… uită‑te la număr… asta e pentru a treizecia oară…

— Nu sunt eu vinovat, am spus lui d‑nu șef că… – dar prefectul îi tăie scurt vorba:

— Am terminat! – și după ce îi aruncă hârtia jos, făcu spre ușă cu mâna un semn hotărâtor și stăpânit.

— Știam că‑i o secătură, nu‑i spuneam eu lui Vasilescu, când mă plictisea la alegeri cu protejații lui? – și prefectul parcă simțind nevoia de a se explica, se întoarse cătră Corbu:

— E groaznic, monșer!… sunt sătul până în gât de politică… De când crezi că lupt să scot politica din administrație în județul meu… uite, citește ici: – și el arătă mândru spre ușă.

Numai atunci Corbu văzu, lipit pe sticlă, un avis pe care nu‑l observase la intrare. Prefectul ceti rar și apăsat:

AVIS
Funcționarilor din acest serviciu le este absolut interzis de a recurge la intervenții exterioare, meritele lor proprii și interesele serviciului fiind, singure, bazele aprecierii șefilor lor. Orice fel de intervenții în acest fel constituesc o notă rea pentru funcționarul respectiv.
— E! Nu‑i clar?… spune?… ei bine, te desperează uneori, pe onoarea mea! – și prefectul se ridică din fotoliul în care șezuse înfundat. După ce‑și agăță degetele în răscroiala jiletcei, subțioară, scoțând pieptul înainte, bombat făcu vreo câțiva pași largi în lungul camerei. Lângă fereastră, în dreptul lui Corbu, se opri:

— He!… nu‑ți închipui, monșer – începu prefectul dându‑și capul pe spate și privind pe geam afară – nu știi cât am avut de luptat aci! Aveam adversari tari, politiciani vechi… acum pot zice că sunt aproape stăpân pe situație… Dar nu ai spus încă afacerea pentru care ai venit?

— Sunt niște veterani care vin din Dobrogea… – și Corbu îi lămuri cazul, înșirând toată istoria pe care o mai repetase încă de câteva ori în ziua aceea.

— Chestiunea e mult mai dificilă decât ți‑ai închipui: Nu pricep de ce nu rămân oamenii ăștia în Dobrogea. Guvernul face sacrificii colosale pentru dânșii, și ei nu vor să stea acolo. E de speriat, frate, cât e de ignorant și de îndărătnic țăranul nostru; nu, nu trebuie să ascundem defectele.

— Bine, dar nenorociții ăștia nu vezi că sunt victimele administrației? se încercă să spuie Petre Corbu. Prefectul însă îi tăie vorba.

— Exagerații, monșer, dacă te‑ai potrivi la toate pretențiile, apoi nu știu, zău, unde am ajunge. Nu, nu, cu sentimentalism nu se poate face administrație. Voi, care nu faceți politică, aveți o mentalitate curioasă. Ministerul dă ordine severe pentru a înlesni mutarea și stabilirea veteranilor în Dobrogea, și eu să fac contrariul, să mă apuc să‑i transport din Dobrogea înapoi, la locul lor!… Nu vezi că‑i absolut imposibil? E absurd, monșer!… Ce‑ar zice prefectul de Constanța, care îmi dă telegramă să‑i trimet înapoi?… și n‑ai idee ce tip susceptibil… și‑i foarte tare la centru.

— Ei bine, dar ce‑i de făcut? O să‑i lăsați așa să moară de foame? – și Petre Corbu se sculă enervat de pe scaun.

— Dar până acum de ce n‑au murit? Lasă‑i, cum au mers până aici, merg și de acum încolo. Nu le purta grija. Mai întâi că nici nu sunt oameni din județul meu, ce o să mă amestec eu în atribuțiile altora? Mă rog, dacă ții numai decât, o să dau ordin polițaiului ca să‑ți dea concurs pentru o listă de subscripție. Dar cred că cel mai bun lucru ar fi să‑i îndemni să se întoarcă înapoi. Dacă nu vor, atâta pagubă. Las’ că nici nu avem bilete de drum, dar și dacă aș avea, îți spun sincer că nu le‑aș da, pentru că aș lucra contra convingerilor mele.

Și prefectul începu a‑și desfășura o întreagă teorie asupra colonizării Dobrogei după sistemul din antichitate al Romanilor; asupra drepturilor și naționalităților din această provincie, adevărat mozaic de rase; trecând apoi la mica și la marea proprietate, cultura intensivă și extensivă, pentru a sfârși tot cu chestia raselor – partea sa favorită, ca fost profesor de geografie, pe care o predase după noile metode.

Inspectorul comunal, care regula dosarele la biurou, își ridicase capul, privindu‑și cu admirație șeful. Iar Corbu, care la început ascultase și el, la urmă își pierdu răbdarea; sta privind nedumerit la bustul lui Costache Rosetti, care părea că și‑a întors capul ca să vadă mai bine și el pe prefect.

Statuia aceasta de teracotă îți făcea, la prima vedere, o impresie stranie; cercetată mai de aproape, găseai pricina: fusese stricată și i se lipise gâtul strâmb.

După ce se lămuri și asupra privirii lui Costache Rosetti, Corbu se găti să plece, iar prefectul înfierbântat izbi cu pumnul în soneria de pe birou:

— Alecule, dă‑mi pardesiul!

Când a ajuns Corbu la liceu, nu mai era decât directorul și încă doi profesori.

— Salutare, Corbule, da parcă n‑ai curs azi, ce cauți pe aici?

— Venisem pentru leafă. Am mare nevoie de parale.

— He!… tocmai peste șase zile încasez mandatul.

Și după câteva momente de șovăire, Corbu se hotărî să încerce:

— Mi‑ai face un mare serviciu, dacă ai voi să‑mi girezi o poliță.

— A! îmi pare rău, dragă, că nu mă cunoști; apoi nu știi că eu din principiu nu dau giruri? În viața mea n‑am iscălit o poliță. Îmi pare rău, dar mi‑i imposibil, nici lui frate‑meu nu‑i girez, pe onoarea mea. Dar uite Tuduriu se ocupă cu daraveri de astea.

Sache Tuduriu, profesorul de matematici, era un om scurt, gras și roșu, care gâfâia într‑una de osteneală, căci era în adevăr foarte activ. Avea atâtea ocupații, încât umbla toată ziua cu una din trăsurile primăriei, care‑l aștepta la poartă până își făcea ora de clasă. Pe lângă slujba școalei, mai era și consilier comunal, director la o casă de economie și ajutor, membru în consiliul de administrație a băcăniei cooperative, și cultiva sistematic o vie din apropiere, pentru care primise medalia de aur la expoziția jubiliară, căci prezintase cea mai frumoasă varietate de struguri din județ.

Tuduriu îl trase pe Corbu deoparte lângă fereastră. Și pe când îi vorbea încet, asigurându‑l că va cerceta el… să‑i facă un bine… știe el undeva într‑un loc sigur… se pipăia prin buzunare necăjit că nu găsește ceea ce caută. – De obicei avea asupra lui câte o poliță în alb pentru orice întâmplare. Numai funcționarilor și ofițerilor le găsea el bani, pentru alții străini nici odată nu putuse să facă rost de împrumuturi.

— Uite!… trece și d. prefect Arivescu – zise răzând Aurel Stamatin, profesorul de franceză, care se oglindea în geamul celeilalte ferestre, răsucindu‑și firele unei bărbuțe blonde frizate.

— Păcat că nu l‑ați văzut ce poză avea în trăsură, e tipul clasic de arivist, parole d’honneur.

Stamatin, care avea conducerea ziarului opoziției din localitate, își făcea o plăcere necăjind pe director pe tema aceasta.

— Stroescu!, izbucni directorul, Stroescu! orice mi‑ați spune d‑voastră, e un om de resort; și‑a pus în joc toate mijloacele ca să ajungă acolo unde râvnește oricare. El a triumfat în viață, a învins, a dovedit că e mai tare decât noi toți în lupta pentru trai… Ce‑mi vorbiți mie de scrupule, cinste, morală… mofturi de idealiști impotenți!… Până când, mă rog, cutare loc în conducerea statului să‑l ocupe vreun ciocoi bogat sau un imbecil cu pretenții, și nu un om de valoare, cu talent și calități reale. Tocmai pentru că Stroescu s‑a ridicat de jos, cu drept cuvânt i se poate spune că e fiul meritelor sale. Ce!… țara n‑are nevoie de talente tinere și viguroase? De unde vrei să le ia, dacă nu de jos din popor?…

Și pe tema aceasta urmau discuții înfierbântate, nesfârșite, în cancelaria liceului, între profesori, care de multe ori aduceau ca martori umbrele lui Darwin, Nietzsche și ale altor răposați cugetători, pentru a sprijini, cu teoriile lor, unele păreri care se desfășurau ceasuri întregi, chiar după sunarea clopotului de intrare în clasă.

De două ceasuri Petre Corbu se frământă pe scaun fără a putea prinde un moment de hotărâre. A băut două cafele și a fumat vreo șase țigări. Venise la cafeneaua din centru – la clubul lui Sărdică, cum îi spunea orășenii – pentru a vorbi polițaiului. El ar putea găsi vreun adăpost și hrană veteranilor din port; sau, în tot cazul, ar aduna câțiva lei printr‑o listă de subscripție.

Sala geme de lume, de fum și de zgomot. Strigăte în gura mare, ciocnituri de bile și tacuri de bilearde, izbirea pietrelor de domino pe marmora meselor, rostogolirea zarurilor la jocul de table – un amestec de atâtea zgomote deosebite, înecate în forfotul nesfârșit și monoton al celor două lămpi mari – sistem modern – care sfârâie întocmai ca două oale de fasole grasă puse la fiert.

Singur, de la masa lui din colț, Petre Corbu urmărește toate mișcările polițaiului, care joacă pocher cu doi necunoscuți la masa din față.

Din când în când capul acela chel, rotund și lustruit, dispare învăluit în norii de fum de tutun. Și când fumul subțiat se risipește, îi apare iarăși deslușit figura șefului poliției locale: obrajii plini și fălcile mari, ochii mici șireți, și sub nasul scurt cu nările lărgite o păreche strașnică de musteți sure și afumate. Șeful pare a fi un jucător foarte calculat; cugetă adânc în fața problemelor jocului, strânge crunt din sprâncene la fiece carte aruncată pe masă. Pentru a recăpăta puteri nouă, soarbe setos dintr‑o veche țigaretă cu un capăt de chihlibar cât nuca de mare – „o giuvaeră foarte antică, suvenir de când cu anchetarea crimei grecilor din port”, le spunea el celor care‑i admirau această piesă vrednică de muzeul de antichități.

Petre Corbu nu îndrăznește să întrerupă jocul, – are să aștepte, își zicea el în gând, momentul potrivit, când s‑o termina partida și s‑o face cărțile din nou… are să‑i explice cazul, așa ca să‑l miște, să‑l facă să se intereseze… și mai la urmă e chiar dator, în slujba lui, să se îngrijească de soarta acestor nenorociți… e cel mai în măsură să meargă cu lista, cunoaște pe toți din sală… ce Dumnezeu! tot trebuie să se strângă ceva dintr‑atâta lume… un pic de inimă numai și… oricum nu poți lăsa nici un câne să piară de foame afară în ploae…

Hotărât cere o foae de hârtie și scrie cu litere mari: „Listă de subscripție pentru ajutorul celor trei familii de veterani care mor de foame în portul nostru”. Numărul curent, Numele și pronumele, Suma subscrisă.

Afară toarnă cu găleata. De câte ori se deschide ușa, apare câte‑o umbrelă leoarcă de ploae; din întunericul de afară o suflare rece de vânt străbate făcând să tremure flacăra lămpilor, de pare că se clatină întregul cuprins al cafenelei.

Petre Corbu începe să se neliniștească; și‑a pierdut răbdarea așteptând.

Atâta vreme de când amână și nu e în stare să găsească un moment hotărâtor de voință. De necaz începe a se judeca singur mustrându‑se de slăbiciunea asta revoltătoare.

De ce atâta sfială?… Ce are de riscat?… Parcă cere pomană pentru el? E chiar o faptă frumoasă a contribui la o facere de bine. Oricum ar fi mulțimea asta, dar în simțirea fiecărui om există o coardă care vibrează de mulțumire, când știi că ai făcut o faptă bună. Și Petre Corbu își freacă tâmplele necăjit; îl doare capul, a fumat, se vede, prea mult. E așa de acru și înecăcios aerul acesta cald din cafenea… Prin nourașii de fum albăstriu, care plutesc într‑o încolăcire moale și leneșă, abia se zărește ceasornicul din părete purtându‑și în cadență limba lui neobosită.

O sforțare eroică; se scoală hotărât în picioare; dar tocmai în același moment îi trece pe dinainte un tânăr elegant, care se oprește drept la masa polițaiului.

E Trăenică, grefierul tribunalului, sau arbitrul eleganței, cum îi spun prietenii.

„Fir‑ar al dracului de secătură pomădată, acum și‑a găsit și el să vie?” borborosi cu necaz Petre Corbu, trântindu‑se din nou pe scaun. Grefierul însă avea gând de stat; de obiceiu el nu juca, dar îi plăcea grozav să privească. După ce‑și atârnă în cuer cu multă grijă pardesiul cenușiu vărgat mlădiindu‑și talia, se așeză pe scaun, își scoase mănușile gris‑perle, instalându‑se de‑a binelea la masă.

Petre Corbu amărât, ca să‑și mai liniștească necazul, ia o revistă de pe masa vecină. Un număr vechiu din Illustration. Gravuri cu scene din revoluția rusească: „Foametea în Rusia de Sud”. „Vânzarea copiilor”. Se văd țărani zdrențuiți, figuri sălbatice cu părul vâlvoi, cu bărbile mari încâlcite… femei slabe cu priviri rătăcite, cu pletele în vânt, își târâie copii goi și diformi, ducându‑i la vânzare, pentru o bucată de pâine.

Îi fac rău atâtea grozăvii. Întoarce foaia: „Popa Gapon și turburările din Petersburg”.

O mare de capete în clocotul nebunei răzvrătiri. Mii de brațe ridicate amenințător, strângând cu degetele încleștate pietrele scoase din pavajul străzii… în fund un escadron de Cazaci crunți aplecați pe cai, șerpuind cnuturile în aer, se repăd la șarjă în zidul omenesc al mulțimii turbate.

Înfiorat, Petre Corbu închise revista și o aruncă pe scaunul de alături.

Ridicându‑și capul, dă cu ochii de afișul care se legăna atârnat la globul lămpii. Cu litere mari, pe hârtie roșie, se anunța splendidul Bal al Societății Funcționarilor Români. În colțuri, scris oblic, cu litere de o șchioapă: Regina Balului, Regina Balului; Un cavaler 2 lei; O damă 3 lei…

Și secătura ceia care nu mai pleacă de la masa polițaiului!… Visător, pe altă lume dus, arbitrul eleganței, cu privirea pierdută în vag, își freacă între două degete cârligele mustăcioarelor și vița de păr lins ce‑i cade pe frunte drept la mijloc.

„Ce lume fericit de stupidă!” își zice Petre Corbu, și, pe când își scoate ceasornicul din buzunar, i se pare că trebuie să se corije: „ce lume stupid de fericită!”. Se uită și la pendula din perete: 9 ore fără cinci minute. Și el care încă n‑a reușit să facă nimica… E teribil să nu fii capabil nici de atâta acțiune. Înseamnă că nu are nici un pic de voință… Când va bate ora 9, punct, se va scula de la masă și va da lista polițaiului.

Cu ochii țintă înainte, pe când numără bătăile ceasului, își stăpânește bătăile inimii ce i se par de două ori mai dese. La ultima lovitură se scoală hotărât, și, pe când își pregătește lista, zărește în fund spre ușă pe comisarul cel tânăr din port, care își scutură pelerina de ploaie. Fără a‑l slăbi din ochi, îi aține calea zâmbindu‑i bucuros. Simte bine că e un sprijin tare de care trebuie să s‑apuce.

— A!… salut d‑le Corbu!… Ce făcuși cu protejații d‑tale din port? Ai fost la prefect?

— Da, însă n‑a vrut să le dea bilet de drum.

— Dar primarul? Dar cu lista de subscripție?

— Nici el n‑a voit să le dea nici un ajutor. Cu lista tocmai acum voiam s‑o dau d‑lui polițai.

— Ha!… eram sigur, m‑așteptam eu la asta din partea dumnealor. Dați lista încoa, trebuie să scoatem ceva de la atâta lume.

Și comisarul se duse întins la masa polițaiului. Fără a‑și ridica ochii de pe cărțile de joc, ascultă toată povestirea cazului până ce deodată d. polițai explodă, adresându‑se celor doi jucători.

— E teribil, domnule, pe onoarea mea, cu filfizonii ăștia, care au intrat în poliție!… ce‑mi umblă dumnealor cu traviate de astea! – traviată numea d. polițai orice fapt pe care‑l considera prea modern.

Petre Corbu urma mașinalicește pe comisar, care întindea lista pe la mese, spunând în gura mare:

— Pentru niște veterani, care mor de foame în port, domnilor!

— Ei, asta‑mi place, iar cu liste ciupitoare!… nu se mai sfârșesc pomenile astea, domnule? zise indignat șeful poștei.

— E rușine, monșer, să umblați cu cerșitul, adăugă furios un altul.

— Cu veteranii ăștia a ajuns o adevărată halima. Nu te mai poți întoarce de răul lor; pe toate drumurile îi întâlnești! Atâtea pretenții, e scandalos, pe onoarea mea!…

— Nu sunt ei de vină: statul care i‑a învățat eu nărav. Când spuneam eu să nu le împartă porumb astă iarnă, că‑i învață rău, nu voia nimeni să m‑asculte, zise un bătrân respectabil, fost membru în consiliul județean.

Unii se făceau că nu aud, își făceau de lucru și se arătau din ce în ce mai adânciți în socotelile jocului. Alții se iscăleau cu îngrijire pe listă, și, în schimbul gologanilor pe care îi numărau, se simțeau în drept a face câte o morală bine simțită.

— Foarte rău că nu stau în Dobrogea… Statul face sacrificii, țara noastră are nevoie de o populație românească viguroasă acolo în mijlocul străinismului.

— Sunt nărăviți, Domnule! Nu trebuie încurajați… de atâtea ori am zis și zic că cea mai mare crimă este de a încuraja în asemenea ocaziuni lucruri de astea, care în loc să muncească într‑un mod sărac și curat, dumnealor îmi umblă după căpătat ca și calicii.

— Dar i‑ați văzut? Mor de foame în ploaie, domnule, cu femei și copii, – se încearcă să spuie comisarul.

Vreo câteva voci deodată s‑amestecară strigând:

— Nu moare nimeni de foame în țara românească… muncă domnilor! muncă! în străinătate cum trăesc oamenii? – sfârși convingător rentierul Dănilă Zălogeanu, veneratul președinte onorific al societății pentru protecția animalelor din localitate.

Arbitrul eleganței, care se sculase îndată ce văzu pe comisar venind cu lista la masa polițaiului, izbuti să se strecoare printr‑o manevră iscusită, așa că nu se mai întâlni cu lista fatală.

Căpitanul Lulea, un bătrân pensionar, își făcea, ca de obiceiu, somnul de după masă la cafenea ținând sub cot jurnalul Timpul, spre necazul celor care voiau sa‑l cetească.

— De ce n‑o fi dormind omul ăsta acasă? întreba adesea câte unul.

— Ca să țină pe loc sub mâna lui Timpul cât mai are de trăit, – răspundea altul, încântat de înțepătura spiritului, ce trebuia să usture pe bătrânul căpitan, care totuși sforăia înainte liniștit și senin.

Ușurel, ca să nu‑l sperie, comisarul îl trezi din somn.

— Domnule căpitan, vă rog pentru niște veterani… știu că d‑voastră sunteți un om… care…

Și căpitanul, după ce‑și potrivi ochelarii pentru a ceti lista de la depărtare de un metru, își scoase din punga lui de mărgele o patacă de doi lei și zise tare cu glas răgușit și aspru:

— Hai, remonților, puneți ici câte un franc; e rușine pentru oștirea de azi să‑i lăsați pe drumuri pe cei bătrâni, care au făcut războiul și ridicat țara asta. – Ofițerilor tineri strânși în jurul biliardului, li era rușine să nu se înșire și ei pe listă, dar mai toți se jurau că nu mai au parale.

— Dacă vine acum înainte de soldă! Punem nu câte un leu, dar și câte zece tigri, când vom lua solda.

S‑a hotărât ca să puie pentru toți remonții căpitanul și să‑i încaseze pe urmă la 20 ale lunei.

Doi greci și un evreu de lângă masa căpitanului, au pus câte jumătate franc, iar Tauc, turcul cu chiristigia din port, scoțând din brâu o pungă de ibrișin roșu, numără tacticos un leu și treizeci în gologani de câte zece bani. Apoi înșirând pe două linii niște cârlige strâmbe, își puse pe listă cu sfințenie iscălitura lui a la turca.

Datori; Uitate

— Este greu tare asta nume, bre, scris a la franca, – sfârși el oarecum rușinat.

După ce se depărta comisarul cu lista, Tauc zise în gura mare ca să audă și ofițerii de la biliard;

— Asta mare rușine vine la obraz, bre… om sărac este asta veteran… el fost așchir ama bre!…

Când a ajuns cu lista la masa cea mare din fund, jucătorii erau înfierbântați la culme. Da un banc monstru domnul Tase Ostroveanu, un arendaș din județ – om bogat și sărbătorit de toată lumea cafenelei, căci el însuflețea jocul de câte ori se repezea de la moșie cu afaceri prin oraș.

— Domnilor, niște veterani care mor… Dar înainte de a termina vorba, treizeci de glasuri izbucniră deodată în furie aprinsă – câștigase bancul și perduse ponții:

— Ce te vâri, domnule, aici, să ne strici jocul!

— De pomeni ne arde acuma?

— De unde dracul ați mai ieșit cu sfănțuiala asta?

— N‑aveți nici rușine, domnule, să umblați ca orbeții!…

— E teribil, pe onoarea mea, cu obiceiul ăsta oriental… e o mizerie care numai la noi o poți vedea.

— Zi‑i țara românească și pace!

— În altă parte se cere la ușa bisericii, la pod, dar nicăieri nu se permite așa ceva într‑un club civilizat.

După ce s‑a mai potolit zgomotul infernal pe care‑l ridicase indignarea și revolta generală, Lică Tiberian, care făcea pe crupierul, aruncând și culegând banii c‑o ușurință uimitoare, zise cu un ton dramatic și plin de duioșie:

— Nu‑i așa, coane Tase, că‑n țara românească nu moare nimeni de foame? Dar vai! câți n‑or fi murind de sete!… Max!… două halbe aci la conu Tase.

Și jocul urmă în hazul tuturora.

Corbu rămase câteva minute lângă ușă, căutând în jurul lui la toată lumea aceia care foia în cuprinsul cafenelei. Dar simți că nu se mai poate stăpâni; sângele i se suise în obraji, îi vâjâiau urechile; și, fără a‑și da samă, strângea cu degetele încleștate speteaza unui scaun. Scuipă în jos răstit și ieși trântind ușa după dânsul.

Afară începu să soarbă cu lăcomie aerul rece care‑i umfla pieptul; aer, avea nevoie de mult aer ca să nu se înăbușe. Simțea o trebuință de a se judeca, de a se lămuri, vorbind cu sine însuși fără milă, fără slăbiciune.

…Ce ridicul! ce naiv!… să nu cunoști lumea în care te învârtești… asta‑i lumea din care faci tu parte… mai este o lume, dar aceia e departe, afară, necunoscută… Desigur sunt două lumi aparte.

Nu‑i venea să se întoarcă acasă. O trebuință de a rătăci îl împingea înainte. După ce ocoli câteva străzi fără de țintă, mergând grăbit, alunecând Ia fiecare pas prin noroiul cleios, se pomeni fără să știe, iarăși pe drumul dinspre port. Ploaia încetase. O ceață deasă ca fumul se lăsa în jos greoaie, apăsătoare, pe stradele pustii întunecate. Portul era gol. Lucrul încetase de mult și în noaptea asta neagră și ploioasă nu se vedea țipenie de om. Era o umezeală rece, care pătrundea până la oase și un aer încărcat, înăbușit de mirosul greu și acru de canale, de la butoaele cu pește sărat și de la niște porumb stricat, aprins întru‑n șlep din port.

După ce trecu peste câteva rânduri de șine, strecurându‑se printre vagoanele cu cereale, se opri pe cheiul vechiu de piatră. O umbră mare îi închidea drumul; se apropiă cu grijă, – recunoscu o movilă de saci cu grâu pregătiți pentru încărcarea de a doua zi.

Un surâs amar îi încreți buzele și nu putu să‑și stăpânească un gând care îi venise în minte, fără să știe cum: grâu… pâinea noastră cea de toate zilele… să mori de foame lângă sacii cu grâu… ce crudă ironie… Dar unde s‑or fi băgat ei? – se întreba Petre Corbu, cătând în jurul lui prin întuneric, pentru a‑și da samă de locul în care se găsea. Nicăeri nu se simțea nici o mișcare. Felinarele abia licărind, ca niște pete roșii, se înșirau în lungul digului departe. Târziu recunoscu un rând de magazii… pe aci desigur trebuie să fie grămădiți… s‑or fi adăpostit de ploaie.

Și dacă i‑ar vedea, ce‑ar putea să le spue?… Desigur că ei l‑au așteptat toată ziua… Ce rușine ar simți, dacă ar da ochii cu dânșii… Nu, nici nu trebue să‑i vadă până mâne, când o putea să‑i ajute într‑un fel.

Și deodată un fluer ascuțit, prelung ca un strigăt plângător, venind dinspre apă, îi făcu să tresară o clipă. Era desigur vreun vapor care plutea prin ceață. – Surprins, se întoarse și se opri pe marginea cheului.

Pe Dunăre nu se putea zări nimic din haosul întunecat pe toată întinderea fără de capăt. Numai jos. Ia picioarele Iui, apa neagră, lucioasă, se vedea fierbând răscolită în valuri. Pe când se chinuia cu ochii ațintiți ca să străbată noaptea, îi sfâșia iarăș auzul un fluer lung și repetat, care vibra ca o chemare de ajutor parcă, din ce în ce mai tare. Cu încetul se desluși o umbră neagră, care creștea prin ceață, și coada‑i uriașă părea că se târește în urma ei pe apă. Și deodată îi apăru un ochiu viu de lumină roșind prin întuneric.

Era un remorcher cu patru șlepuri care forfotea pe dibuite tăindu‑și cu frică drumul prin ceața și noaptea întunecoasă.

Corbu se întoarse iar printre magazii. Ar fi voit să‑i vadă numai, dacă mai sunt acolo.

La spatele unei clădiri se desprindeau în forme ciudate umbrele carelor cu toată încărcătura lor. Câteva pete se zăreau albind printre carele înșirate la rând, – erau boii dejugați, care rumegau ghemuiți de frig și umezeală.

Ca să nu fie simțit, el pășea încet în vârful picioarelor, ținându‑și răsuflarea. A‑colo jos, pe pământul ud, în noroiu, dormeau oameni și vite grămadă Ia un Ioc. Se auzeau sforăituri adânci, răgușite; un oftat prelung; din grămada de jos venea un scâncet slab de copil și parcă cineva gemea încet, înăbușit…

Deodată izbucni fără de veste un lătrat furios și se ivi la doi pași capul unui câne lățos, zbârlit, cu ochii scăpărând printre roțile unui car, de unde se afla legat.

— Cine‑i acolo, mă?…

— Ia sai, măi Neculai, că pe aici la oraș sunt mulți pârlaci! – se auzi un glas răgușit de supt un car.

Și Petre Corbu, tresărind de spaimă și de rușine, se depărta în fugă. La marginea cheului se opri. De pe apă, de departe, venea un scârțâit jalnic sfredelindu‑i chinuitor auzul, – cârma vreunui vas, învârtindu‑se în țâțâni, se văita bătută de valuri. Începuse a sufla un vânt rece dinspre apă, și picături mari de ploae șfichiuiau prin aer.

Și el, cu nervii ațâțați, înfierbântat își sălta pălăria, ca să‑și răcorească fruntea înecată de sudoare. O suflare repede de vânt îi smuci pălăria înainte ca el s‑o poată apuca. Se repezi după dânsa cătând s‑o reție în rostogolirea ei de‑a lungul cheului prin noroi. Dar vântul o mâna de‑a dura cu atâta repegiune, că n‑a fost chip s‑o prindă până la capăt, când s‑a oprit privind‑o cum se duce plutind pe fața apei.

Jos, în fața lui, la capătul cheului, valurile gemeau de mânie, învârtite în loc, după ce izbeau furioase în colțul de piatră care li se împotrivea cu îndărătnicie în drumul lor la vale.

Un fior de groază îi săgeta prin trup și‑l cutremură silindu‑l să plece de‑acolo de pe cheu. Și‑atunci o teamă copilărească îl cuprinse, teamă neînțeleasă și cumplită, îi îngheță suflarea. O luă la fugă perdut și în neștire, așa de‑a dreptul, prin noroi și apă, năuc, gonit parcă de cineva din urmă. De câteva ori se‑mpedecă de șinele drumului de fier în fuga lui nebună prin întunericul nopții, prin ploaia care‑i curgea pe capul gol înfiorându‑l din creștet până în tălpi.

Departe, după ce ieși din port, se opri reculegându‑se… Ce copilărie, – îi era frică să nu întâlnească pe cineva care să‑l vadă în halul în care se găsea.

Stradele erau pustii.

Huruitul unui șir de trăsuri răsuna făcând să zbârnâie ferestrele caselor. Trăsurile intrau în curtea prefecturii, unde se zărea lumină la geamurile din rândul de sus. Balul funcționarilor publici începuse. De‑a‑colo, din lăuntru, scăpau afară picurând sunete dulci, pe care vântul le fura gonindu‑le răzlețe prin aer și prin ploae.

De undeva de departe se auzea un câne lătrând îndârjit, cu dușmănie, prin negura acelei nopți urâte și întunecoase.

Corbu, când a ajuns acasă, era ud până la piele. Suia scara pe din dos, când îi ieși înainte servitoarea…

— Vai de mine, conașule, începu uimită mama Marghioala, d‑apoi pe unde v‑ați băgat, stați să vă aduc papucii că prăpădiți covoarele cu noroiul ista.

— Lasă că nu‑i nevoie, – și Corbu intră înăuntru, se așeză pe un scaun și începu să‑și pipăe părui ud cu batista.

Pe ușa deschisă, din camera de‑alături, se repezi în fugă un copilaș ca de vreo cinci ani, grăsuț și roșu, venea numai în cămașa de noapte, lipăind cu picioarele goale.

— Ce, nu te‑ai culcat încă, Sorică? – și Corbu îl luă pe genunchi, mângâindu‑i părul creț, inelat. Simțea nevoia de a‑l avea aproape, de a‑l strânge la piept.

— Da’ de ce n‑ai mai venit, tată?

— Am avut treabă în oraș. Dar tu, ai fost cuminte? Ce‑ai făcut toată ziua?

— Nu, n‑am plâns deloc, da’ eu credeam că și mata ai plecat cu mama. Să vezi, fără ca să fiu vinovat, mama Marghioala m‑a făcut că sunt țăran; a spus că numai băeții de țăran umblă desculți, boerii umblă cu pantofii prin casă. Ș‑apoi, dacă am umblat așa, sunt țăran?…

— Da sigur… dacă umbli așa, – murmură Corbu, ducând în brațe pe copil până la pat.

— Hai… culcă‑te… și lui tata i‑i somn.

După ce făcu vreo câțiva pași nesiguri prin casă, abătut, Petre Corbu se trânti pe pat zdrobit de oboseală. Voia să adoarmă, să uite totul, să scape de gândurile negre care‑l chinuise în ziua aceia. Dar somnul nu venea să‑l prindă. Gazeta, pe care‑o citea în fiecare sară, acuma o aruncase chiar de la primul rând. Ce scârbă îi era de aceiași comedie proastă, care se repeta pe aceleași coloane zilnic, mereu cu titluri mari așa de strigătoare: „Triumful opoziției”!… „Glasul poporului!…” Câți vicleni? și câți naivi?… Nu, n‑are să mai citească gazete… o lună, două… câteva zile la început e mai greu, ca și când te lași de un obicei, pe urmă e ușor… nu ai nimic de perdut.

Ca să mai uite, luă să răsfoiască o carte de‑a Iui Tolstoi, Dezmeticiți‑vă, – ultima scriere din timpul războiului ruso‑japonez.

Rândurile îi jucau sub ochi; și fără a‑și da samă, îi căzu cartea din mână. Cătând printre gene, cu ochii în tavan, în lumina slabă ce tremura de para lumânării, se desprindea din ce în ce mai clar chipul acela de bătrân cu barba albă, răsfirată peste cămașa de pânză groasă țărănească. Ce sfântă și măreață figură de apostol, rămas parcă din alte vremuri, ca să propovăduiască pacea, făcându‑și din dragostea cătră aproapele cel mai înalt scop al vieții sale.

Dar e târziu și ar voi s‑adormă odată. Așa‑i de obosit, că‑i pare peste putință de greu să sufle în lumânare. Abia își urnește mâna, turtind cu cartea mucul lumânării care se stinge înnăbușit.

Cu cât se chinuește să ție ochii închiși, cu atât i se luminează în minte oglinda trecutului uitat. Vedenii, culori și chipuri se perindează unele alungate de altele, ca într‑un vârtej de joc amețitor.

De ce nu poți să fii stăpân întotdeauna, ca să oprești când vrei morișca asta ce se‑nvârtește într‑una fără de voința ta? Și‑n învârtirea ei, de unde scoate oare imagini prinse odată și reținute în umbră, undeva, ca să le treacă numai prin cercul de lumină și apoi să le‑ntoarcă iarăși la loc, în întuneric?…

…Și ploaia care nu mai încetează afară! Curg streșinile într‑una c‑un zgomot așa de uniform și de nesuferit, că i se pare un sfredel ce se învârtește în urechi adânc până la creier.

Și parcă cineva îi repeta, prin ropotul de ploae, cuvintele pe care le auzise de‑atâtea ori în timpul zilei: „domnilor, sunt niște veterani care mor de foame în port”.

… Și‑i vede înșirându‑se zgribuliți în ploae, târându‑și opincile în noroi… femeile strângând la piept copii slăbănogi, ca să le dea căldură… vitele slăbite mugind și tremurând de foame și udeală… și carele în drum, cu lucruri grămădite, restul gospodăriei risipite, puținul rămas din tot avutul pe care‑l mai pot duce pribegii în rătăcirea lor.

E parcă o mână nevăzută care anume îi poartă vedeniile acestea în șir pe dinainte. Și ca să scape odată, el se întoarce cu fața la părete, trăgându‑și plapoma pe cap.

De teama de‑a gândi, voește să adoarmă pe loc, nimic să nu mai simtă. De câte ori se încearcă să fugă, parcă‑l întoarce cineva înapoi, un glas care‑i suflă în ureche mereu, chinuitor: „Sunt frații tăi!… Nu‑i mai cunoști?”

*
Risipite vin amintirile, într‑un amestec zbuciumat de umbre și lumini. Cu încetul se limpezesc și se întrupează icoane din trecut, pe care cu ochii închiși le vede din ce în ce mai vii!

…Un băețel desculț pe prundul Trotușului, departe, se chinuește s‑adune un cârd de gâști, și‑l frige la tălpi pietrișul care arde în arșița de‑amiază… În poarta bisericii un om negricios, tăcut și necăjit, – e tatul lui, – stă de vorbă cu‑n unchiaș, care se jăluește că s‑a uscat pământul, că dacă s‑or pierde popușoii, ce‑or mai mânca la iarnă. Și parcă se vede amestecat prin mulțimea aceia care se trăgănează încet pe drum, înspre ogoare… părintele Ilie în veștmintele de slujbă… tot satul a ieșit cu prapuri și icoane la câmp, să facă rugăciuni… și toți îngenunchiază pe bulgării uscați din arătură… cătând toată mulțimea cu ochii în zarea albăstrie a cerului de vară, rugând pe Dumnezeu ca să dezlege ploaia…

Apoi se revedea în dealul de la Coman, unde șezuse zile și săptămâni întregi, la târlele de vite… Târziu, spre asfinții, când creasta cea mai din fund se rumenea în zare, atunci s‑auzeau tălăngile sunând și începeau să vie spre bordee flăcăii și băeții mai mărunței cu vitele de la păscut.

La focul de găteje uscate care trosneau în bătătură fierbea ceaunul până se strângeau cu toții la mâncare. Își amintea cum s‑așezau cu toții roată la pământ în jurul mesei mici cu trei picioare joase, cum cei bătrâni își făceau cruce, scoțându‑și căciulile din cap și, muți, fără a scoate vreo vorbă, își rupeau din mămăliga ce aburea pe fund și întingeau în strachina c‑o zamă roșie spălăcită – saramură de ardei cu mămăligă… Desigur că ș‑acum cu asta se hrănesc acei care au rămas acolo. – Dar dacă rămânea și el în sat, în loc să plece la școală la oraș?… Desigur că ar fi ca și toți ceilalți…

Și el se chinuia, cu mintea aprinsă, să se vadă așa cum ar fi fost, dacă o întâmplare nu l‑ar fi ridicat acolo unde se găsea acum.

C‑un fel de plăcere crudă și îndărătnică, își răscolea trecutul și se vedea sub altă înfățișare, căci creierul lucra cu iuțeală și cu putere, înfierbântat de friguri.

Se vedea pe drumuri noroioase, îmbrăcat țărănește, zdrențuit și flămând, dormind pe pământul gol. – Și îndesându‑și capul în perna moale de puf, simțea că o apăsare greoaie îl înăbușă; își grămădi pumnii amândoi supt cap, cercând să oprească zvâcnirea sângelui sub tâmple. – Și din mulțimea care‑i trecea pe dinainte, i se opri un chip bălan cu ochii mari albaștri, Mitriță, – băetul lui Zamfir morariu, tovarășul copilăriei lui. Oare ce s‑o fi făcut săracul? Ce ager și priceput era la toate, ieșise cel dintăi în școala lor din sat…

În câteva clipe i se închegă o întreagă judecată, care‑l apăsa ca o nedreptate cumplit de strigătoare:

Pe același drum doi oameni merg alături, și la cotitură se despart: unul pe drumul lui se ridică pășind din treaptă în treaptă pe scara lumii în sus, iar celălalt rămâne jos fără a putea vreodată să se înalțe… Și poate cel rămas era cu mult mai bun, căci numai întâmplarea i‑a despărțit odată. De ce atâția ani n‑a mai văzut pe nimeni dintre ai lui? De ce i‑a părăsit și i‑a uitat cu totul? Și toate i se luminau, când le punea în fața unei imagini care i se înfipsese în minte: pomul scos din țărâna lui și răsădit aiurea. – Își amintea de cele dintâi zile, când a intrat în viața de oraș, cât de străin și rătăcit era, cât chin până să prindă rădăcini în lumea în care se înălțase. Își aducea aminte de atâția fii de țărani, care‑și ascundeau tulpina, și unii care‑și schimbase și numele părintesc de‑acasă. Intrase în altă lume, trecuse în cealaltă tabără și căuta cu ea să se asemene.

Și el își răscolea păcatele trecute. Nu s‑a ascuns și el? nu s‑a rugat, nu s‑a umilit de atâtea ori în viață? Își amintea de tatăl lui când pentru întâia oară a venit la școală ca să‑l vadă… ce rușinat era atunci… Dar conferința pe care o ținuse odată la o serbare națională: „Patriotismul”, lupta pentru moșia strămoșească… Cum?… care moșie?… Dar nu umblau în judecăți de ani întregi pe drumuri? Și ca o mustrare aspră îi reveni în minte glasul lui Bădița Sandu.

Și vorbele care‑i treceau prin minte erau așa de limpezi, că parcă le‑auzea. Deodată i se păru că‑n mugetul vântului s‑aud strigăte omenești, țipete de copii, fluere ascuțite, un zgomot de mulțime tulburată. – Își aținti auzul. Ploaia bătea așa de tare în geamuri, parcă ploua cu piatră. Buzele îi ardeau de sete, își simțea capul greu cercuit. Făcu o sforțare și deschise mari ochii în întuneric. Numai în fund o lumină slabă bătea în geamul pe care se scurgeau șiroaele de ploae, și în puterea nopții părea că‑i un ochi înecat în lacrimi. Pipăi cu mâna pe măsuța de lângă pat, dar nu găsi cutia cu chibrituri. Își reculese puterile și se sculă; la primul pas tresări ferindu‑se în lături, i se păruse că a pus piciorul pe un cojoc, că doarme cineva lungit acolo jos – călcase pe o blană de lup, pe care o avea în loc de covor Ia picioarele patului. După ce aprinse lumânarea, bău pe nerăsuflate un pahar de apă și se așeză pe un scaun, parcă‑i era groază să se mai culce în pat.

Deodată se ridică în picioare, împins de un gând care‑i fulgeră prin minte. Găsise o scândură de scăpare; se duse întins până în fundul camerei la un dulap mare cu oglindă. Zgâlțâi ușa de vreo două ori; era încuiat – desigur că nevasta uitase să‑i dea cheia la plecare. Răscoli prin câteva săltare, căută prin toate cutiuțele de pe masă fără să poată găsi aceia ce căuta. Începu a se necăji; încercă un smoc de chei străine; nici una nu se potrivea. Se opri din lucru, ștergându‑și sudoarea de pe frunte în fața ușii care i se împotrivea; îi era așa de necaz, că‑i venea să izbească un picior în oglindă să o sfărâme în țănduri. Se stăpâni, și luând lumânarea de pe masă, se apropie, observând de aproape broasca. Cu ajutorul unui cuțit de tăiat foile și cu o chee care prindea zăvorul pe jumătate, izbuti să deschidă ușa dulapului. Începu să răscolească grăbit printre lucruri; tocmai în raftul de sus, printre batistele curate păturite în teancuri, din care venea un miros de levanțică, dădu cu mâna de ceva tare, o carte… un carnet?… îl scoase afară și‑l apropie de flacăra lumânărei: era libretul casei de economie, scos pe numele copilului. De patru ani depunea câțiva lei pe lună economii din leafă. Ceti de câteva ori suma totală, și pe când își făcea socoteala cât ar costa drumul și cât ar mai rămânea de împărțit veteranilor, i se păru că aude un zgomot.

Ușa în odaia de alături era deschisă; cu lumânarea în mână păși în vârful picioarelor până la patul copilului. Sorin, cu fața în sus, cu mâinile supt cap, se prefăcea că doarme; printre genele, pe care le strângea ușor, se vedea jucând globurile ochilor. Corbu, fără să‑și dea samă, trase la spate mâna în care ținea libretul pe când se apleca de‑asupra patului.

— Nu dormi, Sorică?

— Ba dorm, tăticule, dar dacă mi‑i sete ce să fac? îi răspunse copilul, fără să deschidă ochii.

Corbu se întoarse și, după ce băgă libretul sub perină, îi aduse copilului un pahar de apă.

— Haide, liniștește‑te, dormi odată că‑i târziu.

— Iaca dorm, – și copilul strângea pleoapele ochilor cât putea mai tare.

Întors în camera lui, Corbu puse lumânarea pe fereastră și se așeză iarăș pe scaun, lăsându‑și capul greu între mâini. – Îl chinuia un gând de grijă și mustrare. Oare l‑o fi văzut copilul, când se lupta ca să deschidă ușa dulapului? Desigur, – a făcut atâta zgomot cu cheile?… Ce s‑o fi petrecut în mintea lui de copil?… De unde poate el să priceapă?… Dar nevasta?… Ce să‑i spue Marioarei, când o vedea ea că i‑a luat libretul?… Oare o să‑l înțeleagă ea?… Și Petre Corbu rămase până târziu așa în prada gândurilor, privind flacăra lumânării ce pâlpâia bătută de vântul strecurat prin crăpăturile ferestrei.

Din vijelia deslănțuită afară, suflări răpezi intrau din când în când, gemând cu răutate, – și para lumânării se zbătea tremurând, atinsă parcă de‑o aripă nevăzută, se întindea clipind, din ce în ce mai mică… până se potolea vârtejul acela răutăcios, care bătea în răstimpuri.

10 Februarie, 1908