Am auzit glasul de aramă al clopotelor de la biserici, bătăile repetate ale tobelor, sunetele metalice ale goarnelor chemând pe străzi mulțimea să asculte citirea, cu glas tare, a ordinului de mobilizare.
E primăvară. O dimineață rece c‑un cer senin și luminat cu atâta limpezime că scânteiază în zare șuvițele rămase din ceața străvezie. În depărtare se pierde șerpuind, cu luciu argintat, șoseaua albă ce tae în curmeziș ogoarele înnegrite de brazde întoarse proaspăt în arătura nouă.
Mama și noi, copii toți, grămadă în trăsura cea largă de la țară, înaintăm la pas în mijlocul mulțimii, în urma armatei care pleacă.
Păstrez în minte vie încă prima viziune a mulțimii; lumea forfotea împrejurul nostru și se scurgea într‑una în valuri de capete ca o apă revărsată din albia prea strâmtă a drumului.
E pentru întâia dată când simt atingerea mulțimii – și nu mă înspăimântă suflarea zgomotoasă care plutește în aer și mă coprinde în haosul acela nedeslușit de vuet surd și vag.
Parcă mai văd și acum căruța ce mergea în pas alăturea cu noi. O bătrână se văita și clătina din cap. Alături o femee tânără cu broboada căzută în jos pe umeri, ținea un copilaș care țipa și se sbătea în brațe. Un băețel, cu o groază de căciulă, mâna caii la pas, iar doi moșnegi tăcuți, cu ochii în pământ, mergeau pe cărărușă alăturea cu șanțul.
Eu nu mai am astâmpăr. În tactul de tobe și de goarne mă răsucesc ca într‑un șurub pe scăunașul trăsurii, doar voiu putea ca să privesc soldații.
Și prin atâtea rânduri de puști, și pene de curcan înfipte la căciuli, zăresc trupul înalt al tatei săltând ușor călare în capul companiei de dorobanți.
În depărtare o pată neagră închide zarea: pădurea de la Salcia – locul despărțirii.
Aud glasul răsunător care comandă oprirea. Mă ridic pe la spatele vizitiului să pot vedea mai bine.
În răscrucea drumului armata se oprește c‑un ropot scurt și apăsat. Se rup rândurile și soldații se amestecă în neregulă prin mulțimea ce furnică pe șesul din marginea pădurii.
Îmi aduc aminte că am rămas în urmă privind la un car cu boii desjugați ce se oprise alăturea cu drumul. E mult de atunci, și din oglinda îngustă a minții de copil abia se mai resfrâng imagini risipite, sclipiri răslețe și fără legătură din clipele acelei duioase despărțiri. O femee care ținea o pușcă, alături cu un soldat ce se chinuia în genunchi ca să‑și îndese în ranița deschisă o legătură albă. Un băețel bătea cu pumnul într‑o tobă.
Iar glasul unei babe ce se bocea în hohot parcă‑l aud și acum: „Ionică, mamă, te duci Ionică”… „Mai taci femee hăi, că voi cobiți a rău”, o mustra un moșneag, mărunțel. Strigăte, vorbe desperechiate din larma și ferberea mulțimii se amestecă într‑una cu uruitul căruțelor pe drum. Și fără să înțeleg ce se petrece, o frică mă cuprinde și caut pe ai mei.
Tata vorbește încet, întunecat, ceva; ne ia apoi la rând pe fiecare, ne ridică în sus și ne sărută pe amândoi obrajii, ne strânge la piept și noi ne ținem agățați de gâtul lui. Cu ochii tulburi se scutură, se îndreaptă și ne spune cu glasul schimbat:
„Să fiți cuminți, să ascultați de mama”.
Soldații iar se înșiră în rânduri. Încep bătăi de tobă, gorniștii prind să sune, întâiu prelung și rar, apoi tot mai aprins, până ce clocotitor răsunetul metalic coprinde tot văzduhul și acoperă orice sgomot de glasuri omenești… Și nu se mai aud nici ei singuri, nici vuetul mulțimii rămasă în urma armatei care pleacă.
O ceată de copii îi mai petrece în fugă. Și cum aș vrea și eu să alerg cu dânșii… dar mie nu‑mi dă voie.
Plecăm tăcuți spre casă.
Eu nu mă îndur ca să‑mi întorc privirea; cu ochii țintă în zare abia mai deslușesc un tremur de sclipiri prin norii de pulbere argintie ce fumegă pe drum.
Ne depărtăm, dar tot ne mai ajunge din urmă câte un sunet, vreo notă rătăcită adusă de adierea dulce a vântului ce întâlnise în cale oștirea înecată în ceața depărtarii.
— Ce repede s‑au dus… nu se mai văd de loc… și merg departe mamă?… Da când se întoarce tata?… El nu ți‑a spus matale?…
— Numai Dumnezeu știe de acuma, îmi răspunde mama oftând.
Și fără să‑mi dau seamă privesc cu ochii pe jumătate închiși în lumina albastrului ceresc.
Târziu, când îmi întorc capul, o văd cu ochii în lacrămi, mușcând colțul batistei. Aș vrea să mai vorbesc, dar nu mai pot… un nod pare că mă îneacă, bărbia îmi tremură ușor și ochii lăcrămează.
Aș vrea să mai întreb… dar nu mai îndrăznesc, că mama începe a plânge și plânge acuma în hohot…
După treizeci și șease de ani iarăși am auzit glasul de aramă al clopotelor de la biserici, bătăile repetate ale tobelor și sunetele metalice ale goarnelor, chemând pe străzi mulțimea să asculte citirea, cu glas tare, a ordinului de mobilizare. Iarăși armata noastră avea să treacă peste Dunăre.
Tata, bătrân și obosit, privea cu ochii în lacrimi pe cei care plecau.
Eu aveam vârsta pe care o avusese el pe timpul răsboiului cu turcii. Băetul meu, pe care‑l adusesem să vadă armata la plecare, era de vârsta pe care o aveam și eu pe vremea răsboiului trecut.
„Băeți! acum e rândul vostru, ne zise tata clătinând din cap.
„Eu am fost, acum îți vine rândul ție și, cine știe, mâini ori poimâni va merge piciul ista mic… fiecare la rândul lui… și așa mai departe”…
Ce zi cumplită a fost aceia…
Câteva mii de rezerviști erau adunați pe malul Dunărei; trebuia să‑i îmbarc în șlepurile care așteptau la debarcader gata de plecare.
Sgomotul mulțimii care forfotea pe cheu se potoli numai când preoții, îmbrăcați în odăjdii, începură slujba bisericească afară, sub cerul liber. Se făcu liniște.
Femeile stăpânindu‑și plânsul își strângeau copii pe lângă ele.
De sus, de pe debarcader, priveam marea de capete descoperite care se închinau clătinându‑se în taina durerii stăpânite. Numai câte‑un suspin întretăiat, scăpat printre buze tremurătoare, se perdea șovăind în liniștea clipelor solemne.
După ce se sfârși slujba, se făcu apelul. Fiecare soldat sărută pe rând crucea și apoi călca pe puntea vasului. Îmbarcarea era pe sfârșite, când soldatul care îmi adusese revolverul și binoclul pentru ținuta de campanie, îmi întinse o telegramă.
Un fior de groază mă săgetase înghețându‑mi mișcările. Literile îmi jucau înaintea ochilor.
Nici o speranță de vindecare.
Soția d‑voastră e în ultimele momente,
veniți urgent.
Doctor M.
O clipă am rămas amețit. Parcă primisem o lovitură ucigașă drept în creștetul capului. M‑am rezemat de balustrada debarcaderului.
Și mâna, cu degetele strânse într‑o încleștare dureroasă, am apăsat‑o tare pe tâmple, pe fruntea încrețită și pe ochii închiși câteva clipe.
Cu o repegiune uimitoare am văzut toată grozăvia întâmplării, căzută la un asemenea moment al vieții… Ea stingându‑se, singură, departe, între străini, pe patul unui sanatoriu din Elveția… doi copilași neștiutori că rămân pe lume fără mamă… s‑a sfârșit dar… perdută… și nici un chip să alerg până la ea, odată s‑o mai pot vedea…
Erau ordine severe: frontiera închisă pentru toți mobilizabilii. Să plec în disperare? Dacă mă treceau ca dezertor în timp de răsboiu?
„Domnule căpitan, îmbarcarea e gata; toată lumea la bord; ce ordonați?” – Tresar, cu mâna încleștată, fac ghem telegrama pe care o bag în buzunar și strig cu putere:
Echipaje la posturile de plecare.
Mașinele gata de manevrat; corniștii să „sune înaintarea”.
Convoiul de vase încărcate cu oameni se pune încet în mișcare deslipindu‑se ușor de lângă mal.
Vuetul confuz ce se ridică din mulțimea de pe cheu crește cu cât vasele se depărtează de mal. Sgomotul amețitor de chiote, urale și vaete se înăbușă deodată acoperit de răsunetul fluerelor și sirenelor de la vapoare, care clocotesc umplând întreg văzduhul.
— „Ancora sus!… mașina încet înainte!..”. Rămâne în urmă cheul negru de lumea care se frământă fluturând batistele și pălăriile în aer. Rezerviștii încep să cânte La arme! Un cor de câteva mii de voci se formează și ecouri prelungi și repetate răsună pe apa tulbure a Dunării până se pierde în pustia depărtării. Furnicarul acesta omenesc pare că simte nevoia de a se ameți îmbătându‑se de propriu‑i glas; prin cântece aprinse, prin chiote nebune se încălzește și uită a socoti clipa prezentă.
Vapoarele cu piepturile lor de fier taie valurile care se împotrivesc în cale. Încă odată mai privim în urmă, portul abia se mai zărește nedeslușit în ceața depărtării.
Nimic nu se mai vede, numai gândul, ascuns și nevăzut, aleargă într‑acolo în taină spre ce ai lăsat mai scump în urmă.
Dar… convoiul și‑a luat formația în linie de șir; apuc hotărât mânerul telegrafului de la mașină: înainte, mai iute, pe drum… toată viteza!…
Iunie 1913.