Ce haz a fost în ziua ceia în toată casa noastră.
Tata, după vreo treizeci și cinci de ani de militărie, îmbrăcase surtucul civil. Cât de greu ne‑am putut deprinde cu el; de când ne trezisem noi pe lume îl apucasem tot chipeș, nalt și mândru în tunica lui strânsă pe trup și încheiată în cei șeapte nasturi lucitori cu numărul 13 pe ei.
Cu toate că în jurul lui o spuză de copii creștea văzând cu ochii, el rămânea mereu acelaș; doar în răstimpuri, la câțiva ani, i se îngroșa epoletul pe umăr; și pe când la mâneci îi înflorea câte‑o tresă de aur, mai multe fire de argint îi înălbeau părul cel negru și lucios.
Acum îl măsuram cu toții din creștet până în tălpi și mult ne minunam de dânsul – să juri că era altul – tot sdravăn, verde încă, dar nu știu de ce nouă ni se părea acuma cu mult mai scurt, și parcă perduse din mândreța ce avea mai înainte. Deși voios ca întotdeauna glumea privindu‑se în oglindă, noi ne ascundeam în suflet un gând nedeslușit, asemeni unei păreri de rău.
Era schimbat; îmbătrânise de‑o viață grea, de muncă, cu acelaș zâmbet ce‑i flutura șăgalnic pe sub mustățile cărunte, lăsate în jos, nu drepte și ridicate în sus, cum le purta odată în vremea copilăriei noastre. Doar ochii rămăsese aceiași; tot lucitori și ageri, prin care noi copiii ne deprinsesem ca să citim deodată ce are el în suflet. Păstra aceiași licărire blândă și dulce când ne privea cu drag, sau aspră, hotărâtă, când grijile de casă, necazuri de cazarmă, îi adânceau o brazdă de pe frunte lăsată în îmbinarea sprâncenilor stufoase.
Ce stingherit a fost deodată în viața asta nouă.
Liber, fără grijă și fără de serviciu. Avea să se odihnească; dar el nu eră obosit, se simția în putere încă. Atinsese limita de serviciu, își împlinise până la capăt datoria către țara care‑i poruncea acum să se retragă, să facă altora loc; și el s‑a supus… era pensionar.
Nu putea ca să‑și împace gândul cu titlul acesta nou – ce avea să facă restul de viață ce‑i mai rămăsese? La asta niciodată nu se gândise până atunci.
În primele zile se scula dis dimineață ca după obiceiu, aștepta parcă să‑i vie calul – la șase dimineață începea instrucția la câmp. Dar calul nu mai venea; acasă simțea că nu‑i chip să poată sta, și atunci o lua încet pe jos spre dealul Copoului. Deprins ca să‑și mângâe cu stânga întotdeauna mânerul săbiei prinsă la șold, acuma își ținea bastonul în mâna stângă și călca tot scurt, militărește; dar sgomotul de pași ce răsuna în cadență, cădea mai sec și stâns acuma, neînsoțit de acelaș zornăit de pinteni, obișnuiți de altădată.
Nu se oprea din drum decât pe deal, departe, în răscrucea șoselei spre cazărmi.
Trupele erau afară, pe câmp, la exercițiu; acolo era și regimentul său. Mergea până la șanț și se oprea pe loc sub un castan sălbatic. Prin aerul curat și rar al dimineței o boare dulce îi mângâia obrajii și‑i ropotea în auz un sgomot vag, nelămurit amestec de glasuri, semnale și comenzi, odată cu tropote prelungi și zăngănit de arme.
Târziu își întorcea privirea din spre mulțimea ce furnica în zare în linii înșirate ce se făceau și desfăceau într‑una, bătând fără astâmpăr întinderea câmpiei.
În drum adesea întâlnea vreun militar grăbit, care urca la deal înspre cazărmi, atunci se oprea în loc și, fără a‑și da seamă, căta în urmă‑i lung, și iar pornea înainte dar mai încet, domol; doar n‑avea nici o grabă, era fără serviciu, liber, era… pensionar.
Până la prânz el sta în grădină. Cu pălăria mare lăsată pe ochi, prin iarba înaltă și udă încă de roua dimineței, îl vedeam trecând încet de la un pom la altul: îi cerceta pe rând, și ceasuri întregi îi chinuia tăind și altoind în fiecare zi. Târziu, când prind fiorii de toamnă să‑ngălbinească frunza, pe când se nevoia să curețe copacii de crengile uscate, el se oprea din lucru și uneori cădea pe gânduri privind înduioșat cum se perdea podoaba de frunze arămii a unui nuc bătrân și falnic altă dată în mijlocul grădinii.
După amiază pleca întins la cafeneaua în care s‑adunau la oră anumită, ca la apel aceiași prietini vechi, tovarăși care luptau împreună cu puteri unite cu toții ca să‑și omoare timpul în fiecare zi.
Adesea, după masă, se așeza un ceas la birou în fața unei cutii de lemn plină cu hârtii. Atuncea nimeni din casă, cu nici un preț, n‑ar fi îndrăznit să‑l tulbure.
Ce anume conținea cutia cea veche de lemn, multă vreme nici unul dintre copii n‑am putut afla; nu știu de ce, cu toții ne deprinsesem a o privi ca ceva sfânt – părea că un mister nepătruns se ascunde între păreții acelei cutii de lemn afumat și lustruit de vreme.
Odată făcându‑mi de lucru în juru‑i, nu mai coada ochiului a putut fura din coprinsul câtorva rânduri; am înțeles că erau acte, diplome, brevete, chitanțe și felurite hârtii trebuincioase.
Ce mă ațâța mai mult era un pachet învălit în hârtie vânătă și legat în cruciș c‑o sfoară vișinie.
Știam că sunt niște scrisori. Văzusem de mai multe ori pe tata deslegând cu grijă pachetul și scoțând una câte una acele hârtiuțe îndoite în patru pe care le citea încet și cu sfințenie. Îl priveam cum i se lumina chipul într‑o înfățișare blândă și uneori îl surprindeam căzut pe gânduri, cu ochii pironiți în gol, voind să prindă parcă firul vrăjit al amintirilor duioase, iar ochii minții cătau ca să străbată perdeaua deasă a unui trecut îndepărtat.
Tocmai târziu de tot, când și noi copiii ne ridicasem mari și ajunsesem oameni, și prin lume care‑ncotro ne răspândisem, odată, prin sărbători, când iarăși ne aflam strânși în cuibul părintesc așa de cald și dulce în care rămâneau numai bătrânii singuri, tocmai atunci am putut afla înțelesul acelor scrisori ce‑mi chinuise atâta vreme mintea mea copilărească.
Ce anume am simțit când pentru întâiaș dată ochii mei lacomi au căutat să prindă acele rânduri de slove înșirate, iată ce n‑aș putea niciodată să deslușesc prin vorbe.
Eră închisă acolo, în acele rânduri, povestea cea mai duioasă din viața unui om; și atât de mișcătoare și de adevărată că n‑o întâlnisem nicăeri cântată în poezii frumoase, nici n‑auzisem s‑o fi rostit patrioții în cuvântări înflăcărate și nici nu se găsește scrisă în mândra povestire a răsboiului pentru neatârnarea patriei.
Era partea ascunsă, aceiași dramă intimă, dureroasă și veche ca și lumea, care s‑a repetat pretutindenea și în toate vremurile când vrajba se pornea între neamuri ridicându‑le unul în potriva altuia.
Era povestea ostașului chemat să‑și facă datoria, plecat în luptă departe de pământul și vatra părintească unde‑l plângea soția și‑o casă de copii rămasă fără sprijin.
Și fiecare petic, hârtie sdrențuită pe care se ștersese cerneala albicioasă de vreme sau de lacrimi care căzuse odată, păstra comoară sfântă de simțiminte curate omenești ce s‑așternuse în slove adesea scrise în clipe când moartea sta la pândă, ca să încleșteze mâna care însemnase acolo.
Erau mângâieri duioase, vorbe de credință, îndemnuri bărbătești, oftări de dor și lacrimi de grijă și iubire. În toate simțiai încordarea mușchilor de criță ai ostașului și bătăile caldei inimi de soț și de părinte.
Tocmai atunci am aflat de ce păstrase mama cu atâta sfințenie vraful acela de hârtiuți sdrențuite de atâta amar de vreme: Erau… scrisorile tatei din răsboiu!…