Cum se preface omul cu vremea… nici n‑ai crede; ca ieri parc‑ar fi fost când pentru întâiași dată m‑a dus bunicul la târgul din Cuzăni. Când s‑a oprit căruța în bătătura crâșmei, Sborel, plin de sudoare, era tot alb de spume, că într‑o goană suisem Dealul Berzei; dar slujba bisericească tot n‑a fost chip s‑o prindem. Leturghia tocmai se isprăvise atunci și poporanii, ca‑n zi de sărbătoare, se coborau în pâlcuri pe drumul ce desparte livezile de meri domnești. Mulți se opreau la casa primarului Ghimperea, că era masă mare acolo în ziua ceia – boteza al șeaptelea băiat.
Nu știu de ce prin atâta lume adunată, eu am rămas cu ochii țintă la un român voinic și oacheș care vorbea râzând cu hohot. Îl măsurăm din creștet până în tălpi și nu mă săturam privindu‑l; vezi că găsisem la el ceva deosebit, cum la nimeni de acolo nu mai vedeam: pe cojocelul scurt și fără mâneci, așa de mândru înflorit în cusături de arnici roșu, în rând prinse la stânga, purta o cruciuliță neagră, o stea strălucitoare și un ban cum îi un gologan de zece. – Erau decorații primite în răsboi. Când a pornit să umble, atunci băgai de seamă că șchiopăta puțin și că la mâna dreaptă îi lipsea degetul mare.
Câțiva flăcăi sorțari se dau pe lângă dânsul și prind a‑l ispiti să‑nceapă povestirea din vremea războiului cu turcii.
— Hai, Bădiță, că zău ca mâine ne ia și pe noi… mai trage un gât și ne mai zi ceva, că mări frumos le zici.
Și plosca cea pântecoasă trecea din om în om până se oprea la urmă în mâna ciungă a lui Bădița Gâlcă.
Dar el se lasă greu, c‑așa‑i e felul, la început numai cât râde, și încetul cu încetul îl fură vorba, iar când se înfierbântă, să stai să‑l tot asculți.
— Amu, ce să mai spun?… c‑am isprăvit de mult poveștile cu turcii.
— Ia‑le iar de la cap, Bădiță, că tot ni‑i drag să le ascultăm… știi, cu turcu cela… când i‑ai dat drumul să fugă.
— He!… săracu Memet!… o fi ajuns el în satu lui?… De păgân, nu pot zice, păgân era, da și suflet bun de om așa, mai rar…
Eu l‑am cunoscut c‑un an mai înainte de a se începe focul. Eram cu paza graniței pe Dunăre; stam în bechetele din jos de Brăila, drept în fața Ghecetului. Pe atunci, se chiamă, că era tot parte turcească celălalt mal, că vezi numai după răsboi ni‑o dat și nouă pământul Dobrogei.
— Știu… știu, în locul Basarabiei care ne‑o fost răpită, strigă de colo un pici bălan cu sânul încărcat de mere.
— Amu, ce să zic, pe atunci ne aveam bine cu turcii din bechetele de dincolo, așezate la gura Măcinului. Când ei la noi, când noi la dânșii, treceam slobozi așa oricând ne poftea inima câte‑o cafea turcească, ori când nu mai aflam fir de tutun prin gibernele noastre. Ba de la o vreme începusem, și noi, gheaurii, a rupe câte ceva pe turcește, iar ei, așchirii, prinsese vreo două vorbe de‑ale noastre.
Mă rog, cu Memet trăiam ca și c‑un frate, gândeai că‑i leat cu mine, ori din același sat. După ce ni‑o venit ordinu cela de plecare, și noi ne‑am tras în sus la Calafat, nici o știre n‑am mai avut de dânsul.
Vezi, tot chiteam eu că și pe ei i‑o fost chemat în foc; și uneori mă încerca un gând… măi, și ce‑ar fi să‑l întâlnesc odată, și îmi părea oare cum adecă ar da el în mine, ori eu aș da în el!…
Poi… cum… că‑n bătălie te mai gândești la frate… ori la părinte să fie chiar, n‑ai chip nici să mai vezi…
Da vorba veche‑i sfântă: munte cu munte se întâlnește, d’apoi om cu om; iacă și eu m‑am întâlnit cu Memet când nici nu gândeam.
Mă rog, ce să vă spun, trecuserăm Dunărea cea tulbure, ne bătusem și noi opincarii, cum toți aveți știință; unii scăpase
Bădița Gâlcă teferi, nevătămați; alții ologi și ciungi, ca mine; iar mulți au putrezit, Dumnezeu să‑i ierte, în țarinile bulgărești; cum îi Butnariu Petre, de‑aici din sat… săracu, ce mai mândreță de român era… da‑i vorba că Plevna căzuse. Amu, ne rânduise să ducem în iscortă prizonierii turci peste Dunăre dincoace în țară. Măi, d‑apoi ce vreme de iarnă, mămulică, n‑am mai pomenit de‑atunci! Tăiam troianul de omăt cu câte 30 de perechi de boi, că alt chip nu era de mers înainte.
Aveam câteva sute de turci pe care îi duceam prin Nicopoli la Măgurele.
Da ger de scapără piatra și turcii, sărmanii, numai în spențere subțiri și în papuci de ți‑era mai mare milă când îi vedeai. Îi mai înțoleam și noi cu ce puteam – parcă uitasem că ni erau dușmani – dar mulți s‑au prăpădit, că au murit degerați de frig. Numai ce‑i vedeai zgrebuliți, că se sgârcesc și rămâneau în urmă până s‑abăteau pe marginea șoselei; ș‑apoi amin!… acolo rămâneau pentru vecie, țeapeni și vineți cum îi porumbrica. Iar ninsoarea ce fulguia într‑una îi acoperia încet și molcom, anume parcă să nu‑i mai vadă nime.
He!… mulți au rămas pe acolo îngropați, fără să aibă parte de morminte mai omenești, săracii!…
Într‑o seară poposisem la un sat bulgăresc, numai țin minte cum îi zicea, bătu‑l‑ar pozna, că pustiu și calicos era!
Tocmai se rânduise posturile și se făcuse apelu, când nu știu cum de am dat cu ochii de el. Era chiar el, Memet!… da în ce stare… cât pe ce să nu‑l mai cunosc! parcă îmbătrânise cu 20 de ani, așa îi crescuse barba. A prins el a spune câte‑o fost pățit și mă ruga cu lacrimi să cat vreun chip să‑l fac scăpat.
— Și nu i‑ai dat drumul, Bădiță?… întreabă de colo o fetișoară miloasă cu niște ochi albaștrii, înecați în lacrimi.
— Da unde se pomenește una ca asta, fa!… da ce te gândești că‑i joacă?… îmi rămânea și mie ciolanele pe‑acolo.
După ce i‑am dat o pereche de căpute și una de obiele din ranița mea, am deșertat și sacul de pesmeți și tutunul ce‑l mai aveam la mine.
Toată noaptea am stat ș‑am chibzuit până am pus la cale că a doua zi pe drum el să rămâe în urmă tot pe la coada coloanei, unde‑am să mă țiu și eu. Deodată să se facă așa căzut în drum, că eu de colo am să sar chip ca să‑l mân la drum, apoi să zic că‑i gata să moară și să‑l lăsăm acolo ca pe un hoit.
Și cum prubuluisem, așa s‑a întâmplat:
Eu mă țineam tot pe la flancul stâng unde se încheia coloana; cu ochii tot la grade, ca să pândesc când ni‑o veni mai bine. Și când am socotit că‑i vremea, îi zic încet: Acu, bre, Memet!… Da el de colo numai ce să‑ndoae de mijloc și se lasă jos, gemând adânc. Eu mă opresc în loc și cat spre el, pe când coloana se trăgăna înainte. Când ni‑o zărit în urmă ș‑o prins a ne întreba, eu mă făceam că dau cu patu armei și strig că a căzut un turc și‑i gata să moară, își trage sufletul.
— Bun mort l‑o fost crezut cu toții.
Și el cum sta, săracu, de jos numai cât s‑o uitat la mine, apoi și‑o ridicat ochii în sus, șoptind încet în taină: Bre Gâlcă!… om bun… la tine… vede sus Alah, bre!…
Și l‑am lăsat grămadă acolo, cu mâna țeapănă pe inimă, cu ochii țintă în cer, cu urmele de lacrimi parcă înghețate pe obrajii lui vineți de ger. Și viscolea într‑una de prăpădea pământul. Din mers ni‑am mai întors încă odată capu în urmă, dar n‑am mai zărit pe luciu alb de zăpadă decât ca un punct roșu… gândesc că era fesu lui Memet, săracu!..
De‑o fi ajuns ori ba în satul lui, n‑am putut ști nici până azi, – sfârșește povestirea Bădiță Gâlcă, clătinând ușor din cap și căzând apoi pe gânduri.
*
Mulți ani de‑a rândul n‑am mai dat prin Cuzăni și nici pe Bădița nu l‑am mai văzut de atunci.
În vară m‑am abătut în treacăt, aveam să‑ntreb ceva la primăria din Cuzăni. Pe când ședeam de vorbă cu vreo doi săteni, nu știu cum de mi‑am adus aminte și de Bădița Gâlcă.
— He!.. apoi rău a ajuns, sărmanu – iacă‑tă‑l colo chiar lângă zaplaz.
Privesc pe fereastră. În curtea primăriei un moșneag gârbovit se chinuia să taie un lemn cu ferăstrăul în mâna stângă. M‑am minunat. – Doar nu‑i bătrân, de ce s‑o fi trecut așa?
— A avut multe necazuri bietul… un proces lung l‑a sărăcit cu totul; nevasta i‑a murit acum trei ani, și singurul fecior care‑l avea, s‑a înecat când cu revărsarea Șiretului, acum un an.
— Ți‑i mai mare mila, adaugă un altul, să‑l vezi la vreme de bătrânețe că umblă așa, printre străini. N‑are pe nimeni, îi mai dăm noi câte ceva de lucru pe‑aici, pe la primărie, da vezi că nu prea poate munci, că‑i și beteag. Odată el a fost fruntea comunei; că doi am avut de‑aici duși în răsboi: Butnariu care‑o murit la Grivița, și el care s‑o întors cu trei decorații pe piept.
Îl chem înăuntru. El își lasă căciula după ușă, apoi încet s‑apropie cu ochii în pământ. Îl privesc și simt că‑mi vine a plânge; nu pot să cred că‑i el, veșnic îmi vine în minte icoana luminoasă a lui Bădiță Gâlcă, frumos povestitorul din vremea de pe când eram copil.
Nu mă cunoaște. Îi spui a cui sunt și‑ncerc să‑l mai îndulcesc la vorbă. Dar nu‑i chip.
— Ia mai zi ceva, Moș Gâlcă… cum o duci?… unde‑ți sunt decorațiile cele mândre de le purtai pe cojocelu înflorit?
El își ridică ochii tulburi și cătă lung, măsurându‑mă de sus până jos.
— Adică la ce bun să știți, domnișorule, cum o duc eu pe‑aici? Ia bine o duc… și bătrâneța și calicia le târâi, cum târâi și piciorul ist olog… da decorațiile nu le pun, că nu le stă frumos pe sumanul ista zdrențuit: măcar pe ele să nu le necinstesc.
Tăcu și pironindu‑și ochii pe un tablou, oftă lung și zise încet, așa, ca pentru sine:
— He, saracu Butnariu, Dumnezeu să‑l ierte, o fost mai norocos ca mine… odată cu mărirea și el o închis ochii, la ce bun să întârzie ca mine pe aicea!…
Și clătinând din cap a jale, rămase mult cu ochii țintă la rama de stejar care încununa cu frunze verzi tabloul așezat în sala primăriei. Pe el sta scris cu litere de aur:
În amintirea viteazului BUTNARIU PETRE
din comuna Cuzănii.
Mort pentru țară în răsboiul de neatârnare.
Patria recunoscătoare.
1902, Constanța.