Când a plecat tata în războiu, eu eram mic de tot, așa de mic, încât mă săltăm în vârful picioarelor ca să‑l pot apuca de urechi pe Mochi – cânele nostru cel mare și flocos adus de peste graniță de la Nemți – și, cu degetele încleștate în blana lui aspră, când îmi atingeam nasul de nările lui răci, strănutam cu lacrimele în ochi, iar el pufnea și se scutura, învârtindu‑și pămătuful de coadă cât un măturoi de mare.
Văd limpede și acum întreaga lume, lumea ochilor mei de pe atunci, cuprinsă în cercul uriaș de pământ ce părea că înconjoară pe departe casa noastră. O casă albă, cu ferești multe, joasă și veche, pe care mușchiul crescuse ca niște pernițe verzi printre șindrilele înnegrite de ploaie și de vreme.
Două ulițe lungi se încrucișau tăind în patru târgușorul nostru, mai mult un sat mare, răspândit până pe prund departe, unde apa Sucevei se încovoaie în cotituri șovăitoare, silită ca să facă hotarul Bucovinei.
Șoseaua dreaptă și netedă ca‑n palmă – șoseaua nemțească ce trecea dincolo peste graniță – se desfășura ca un val de pânză albă, întinsă la uscat, printre lanurile galbene de săcară coaptă.
Peste drum de noi era o casă mare și neîmprejmuită; acolo locuia compania de dorobanți, dar rămăsese goală, pustie de când plecase soldații în războiu. Nu se mai auzia nici bocănitul tobelor, nici glasul metalic și ascuțit al goarnelor care sunau semnale în limba lor din zori și până seară. O liniște adâncă plutia de la o vreme ca o tristeță mută ce apăsa peste tot locul. Numai bătăile de toacă, la ore anumite cădeau înfiorând cuprinsul și clopotul bisericii din deal se tânguia adesea.
Departe, se zăria cumpăna barierii și crâșma lui Iosif. În bătătură se înălțau spre cer furcile goale, între care altădată se învârtia scrânciobul plin de lume în sgomoțul mulțimii strânse ca să petreacă acolo.
Pe nicăeri nici hori, nici jocuri, nu se făceau de mult.
Și pe la poarta noastră vedeam trecând oameni de toată seama; și multe femei îmbrobodite care‑și duceau de mână copii desculți, pe drumul prăfuit, spre biserica cea nouă unde slujia duminica părintele Arghir.
Parcă o văd și acum pe mama Paraschiva, cu lumânărica de ceară galbenă învălită într‑o gazetă veche, cum se abătea din drum să afle de la noi știri din război și de Culiță, nepotul cel mai mic pe care‑l aștepta și‑l căina cu lacrimi.
Adesea treceau pe drum, spre gară, cirezi de vite, turme de oi, ridicând în urma lor nori groși de praf, care se frământau prin aer până se spulberau în vânt. Și uneori care mari încărcate cu fân se cumpăneau greoae în mersul lor spre drumuri depărtate ca să împlinească nevoile armatei.
Drumul de fier trecea pe aproape. Din cerdacul nostru se vedeau șinele sclipind la soare ca două lame de cuțit prelungite în zarea depărtată.
De două ori pe zi casa noastră și tot pământul dimprejur se clătina și duduia de fuga năpraznică a trenului ce gâlgâia din goană rotocoale alburii de fum. Și atuncia se opriau din lucru sătenii pe ogoare și răzămați în sape, îl urmăriau în râs și glume învârtind căciulile în vânt până ce nu mai rămânea pe sus decât o dâră albă de încolăciri de fum, care se mistuia în liniștea văzduhului albastru.
În dosul casei noastre, erau câțiva butuci de vie și trei nuci bătrâni și scorburoși. Vara acolo stam la masă. Și noi, copiii toți, ne așezam la locurile noastre în rând, numai locul acela din capul mesei, unde se punea tacâmul tatei, acuma era gol.
Târziu, când totul se potolia pe afară și umbrele începeau să învăluie grădina în taina asfințitului, atunci intram și noi în casă. O lampă cu glob verde ne lumina odaia în care ne adunam la lucru.
Mama și mătușa Maria brodau până noaptea târziu niște înflorituri de fir și de mătasă pe o față de atlas roș aprins – un acoperământ pentru moaștele sfântului Ioan făcătorul de minuni, de la Suceava, – așa o sfătuise părintele Darie, pentru ca să fie și tata acoperit împotriva focului de pușcă în războiu. Iar noi copiii, jos pe covor, lucram cu hărnicie, făcând grămezi de scamă care se trimetea pentru răniții de la Crucea Roșie.
Lucrul ne cuminția pe toti; uitam sburdălnicia din timpul întregii zile, și sara se odihniau în pace toți caii de lemn șchiopi, soldași de plumb turtiți, păpușile stâlcite, cu capetele rupte – o lume de jucării rămasă uitată pe sub paturi.
La noi se strângeau mai în fiecare sară vecinele la lucru. Cea dintăi care se arăta, pășind încetișor, era coana Eliza, o bătrână mărunțică, veșnic cu un șal vărgat pe umeri. Coana Anica, naltă și uscată, vorbea gros și fuma țigări subțiri ca chibritul; venia însoțită de nepoată‑sa Duduia Frosica, o brunetă mică și vioae, logodită cu Mihai, băetul coanei Eliza, plecat și el în războiu, căci era locotenent în vânători.
Uneori venea și conul Doxachi, un bătrân nalt și drept, c‑o barbă albă și mare până la brâu.
Nu știu de ce chipul lui mi se părea că seamănă întocmai cu al lui Dumnezeu, așa cum îl văzusem zugrăvit pe cea dintăi foaie dintr‑un abecedar francez, pe care începusem a cunoaște literile mari. Scrisorile venite de departe, de la cei duși în răsboiu, se citeau cu glas tare în auzul tuturor. Gazetele se comentau și fiecare știre se cântăria cu judecată; se schimbau păreri și temeri, își spuneau griji, necazuri și calde mângâeri.
Coana Anica nu uita să aducă în tășunca ei de catifea albastră, pe lângă lâna, croșetul, ochelarii, tutunul, foiță, chibrituri – și câte‑o pereche de cărți pe care în fiecare zi le înșira pentru pasians.
Coana Eliza ofta mereu, și se căina că a „rămas suflet stingher pe lume, că dacă a plecat Mihăiță, ce să mai facă ea singurică pe pământul ista, ardă‑l focu de resbel!” – Numai conu Doxachi le mai îmbărbăta cu glasul lui domol, asigurându‑le că n‑are să fie nimic, că nu s‑or mai bate, că Românii au să care numai proviantul Rușilor; a mai apucat el multe de aestea și tot n‑a fost nimic, că nu‑i doar întâia oară când vin Rușii… las că are să între bani în țară; numai când vin Nemții îi rău, că aduc cu ei și calicia.
Duduia Frosica mai totdeauna sta deoparte, tăcută și uitată în colțul canapelei, c‑o carte deschisă pe genunchi. Uneori se așeza jos pe covor, între copii, la făcut scamă, și noi ne bucuram îngrămădindu‑ne în jurul ei ca să ne înceapă lucrul, scoțând primele fire din bucățile de olandă, pe care ni le împărțea mama pe rând la fiecare.
De multe ori cădea pe gânduri, ori rămânea cu ochii țintă la o fotografie pe care o ținea totdeauna între foile cărții. Și când ne lua pe câte unul de după gât și ne strângea tare la piept, întrebându‑ne dacă cunoaștem portretul acela, îi răspundeam repede: „nenea Mihai Viteazu”. Ș‑atunci, ea ne săruta apăsat pe amândoi obrajii și rămânea așa câteva clipe, închizându‑și ochii ei mari, care sclipeau negri și umezi.
Așa ne treceau sările, pe când se înălța grămada de scamă moale ca puful și albă ca zăpada. Târziu, când începea să ne usture vârfurile degetelor și ochii ni se painjiniau de somn, atunci plecam copiii la culcare.
De câte ori mă ocăra mama, necăjită de nebuniile mele, alergam peste drum, ca să mă jăluesc coanei Elizei.
Mi‑aduc aminte că într‑un rând, pe când eram acolo și culegeam flori de romaniță, pe care bătrâna le întindea pe foi de hârtie la uscat, am văzut intrând pe poartă o căruță în care era o ladă și două legături.
Coana Eliza a sărit deodată speriată de la locul ei, ieșind înaintea unui vătăjel de la primărie, care aducea un plic galben cu multe peceți de ceară. „Vai de mine și de mine!… e sipetul lui Mihăiță” – atât am auzit‑o vorbind, căci o apucase un tremur, pipăindu‑se cu degetele ei uscate pentru a‑și căuta ochelarii. Și negăsindu‑i, se repezi în neștire pe scări, cu plicul în mână, împiedecându‑se în șalul ei vărgat care se târa căzut de pe umeri.
Am auzit apoi isbucnind un țipăt groaznic, sfășiitor. Cuprins de spaimă, am plecat spre poartă, cătând în urmă la casa cea cu fereștile deschise, din care se auzea un sgomot parcă de isbituri și gemete înăbușite.
Pe lângă mine, fără să mă vadă, a trecut Duduia Frosica, alergând cu pumnii încleștați, cu buzele vinete. Pe urma ei venea la fugă coana Anica, gâfâind, ca s‑o ajungă: „stai!… fii cuminte, liniștește‑te”, dar ea nu mai auzia nimic, căci se năpustise ca o furtună pe scări, în sus.
Acasă la noi se știa totul: Mihai Condrea murise la atacul Griviței și acum i se înapoiau familiei bagajele.
În fiecare după amiază trecea pe ulița noastră Domnul Andrei, curierul poștal. Un om cărunt și gros, care răsufla din greu, călcând apăsat și bocănind pietrele cu țăpușa de fier din vârful bastonului. Toți îl așteptau cu nerăbdare, dar numai eu îl pândiam de departe și îi ieșiam în cale înainte de‑a ajunge în dreptul porții noastre; căci mătușa Măria mă însărcinase ca să iau scrisorile și gazetele ce ne sosiau și pe ascuns să i le duc ei. Numai după ce le cerceta, le dădea mamei să le cetească. La toți li era drag Domnul Andrei, numai Mochi nu‑l putea suferi. Era o dușmănie veche și înverșunată. Cât am avut de luptat ca să‑l fac să înțeleagă că nu trebuie să latre și să se răpeadă să‑l mănânce pe curierul care venea de la tata! – Eram încredințat de asta, căci Domnul Andrei, când era cu chef, mă asigura că a vorbit cu tata, că e bine mersi și că ne‑a trimes complimente. Iar când nu avea nici o scrisoare, striga de departe că are să vie, sigur, e pe drum.
Mochi ședea și el la pândă și îndată ce‑l zărea pe drum, se repezia cu atâta înverșunare, încât uita toată morala pe care i‑o făcusem. Cu greu se potolia și tot nu‑l răbda inima, căci multă vreme încă după ce se întindea cu botul pe labe, mai bombănea acolo în limba lui ceva.
Trecuse multe zile de când Domnul Andrei nu ne mai adusese nimic, când, într‑o după amiază, îl văd că scoate tacticos din geanta lui de piele un pachet mic pecetluit: „iaca de la tata; vă trimete ceva aici, scrisori nu sunt”.
Voios o iau la fugă, întins la mama; mătușa Măria lipsia atunci de acasă. Îmi scăpărau ochii de nerăbdare, pe când mama desfăcea pachetul.
Ce putea fi acolo? Ce ne trimetea tata într‑un pachet așa de mic? Văzui că mamei deodată începu să‑i tremure mâinile și se opri o clipă cătând cu ochii țintă la pachetul ce‑l desfăcuse. Am recunoscut îndată ceasornicul de aur pe care tata îl purta totdeauna la el.
— Nu se poate, trebuie să fie vreo scrisoare; spune‑i Ilenei să dea fuga după factor, – și mama, palidă la față, se lăsă moale pe un scaun, cătând cu ochii în lacrimi la ceasornicul de aur care strălucia pe masă.
După câteva minute Ileana bucătăreasa veni într‑un suflet să spue că factorul nu are nici o scrisoare pentru noi. Și atunci am văzut pe mama lăsându‑și capul între mâni și isbucnind într‑un plâns desperat care‑i sguduia tot corpul.
Ce jale a fost în ziua aceia în toată casa noastră! Era o liniște de gheață; noi copii umblam în vârful picioarelor, cu ochii în lacrimi, înfiorați, fără să înțelegem bine tot ceia ce se întâmpla. Ne înspăimânta numai grozăvia bănuelii.
E drept că pe mama o păliau lacrimile cu mare ușurință, dar niciodată n‑o văzusem plângând în așa fel. Mătușa Maria se silia s‑o liniștească și s‑o mângâe în tot chipul. O auziam vorbind în camera dealături: „nu se poate, soro!… ai să vezi că ne vine mâine, poimâine, scrisoare; de ce să te desperezi așa, gândește‑te la copii ăștia din jurul tău!”
În seara aceia nu ne‑am mai adunat la făcut scamă. Eu m‑am ascuns și n‑am fost nici la masă, căci auzisem pe mătușa Maria spunând, în supărarea ei, că sunt un copil prost, că nu m‑am priceput să ascund pachetul până la întoarcerea ei. Niciodată până atunci mătușa Maria nu‑mi vorbise în așa chip.
O durere amară îmi chinuia simțirea mea copilărească. Mi se părea că eu am fost singurul vinovat, că eu am fost pricina acelei întregi nenorociri.
Ne‑am culcat devreme și am adormit plângând înăbușit, cu capul îngropat în perne.
A doua zi am primit o scrisoare lungă, și mama, după ce a cetit‑o, cu ochii încă roși de plâns și de bucurie, ne‑a dat‑o la toți copiii pe rând s‑o sărutăm, după cum era obiceiul la noi în casă de câte ori se primia o scrisoare de la tata din răsboiu.
Breșlinița, Septembrie 1877.
Smărăndel dragă!
Abia azi pot să‑ți mai scriu; până acum mi‑a fost peste putință, începusem o scrisoare atunci când ți‑am trimes ceasornicul, dar am întrat în avantposturi, de unde abia acum ne‑am întors.
Crede‑mă, dragă, că mustrările ce mi le faci că nu‑ți scriu mai des și că te las în neliniște și grijă, nu sunt drepte, și asprimea lor m‑a durut mult căci nu le merit nicidecum.
Adică, crezi tu oare că nu mi‑ar fi drag să stau de vorbă cu tine? Doar astea sunt singurele momente de mângâere ce le pot avea în pustiitatea în care mă aflu, însă ce să fac dacă n‑am nici timp, nici mijloace de corespondență? Regimentul nostru a fost totdeauna cantonat sau tăbăruit departe de orașe cu stații poștale; tot mereu fracționat prin niște mizerabile sate bulgărești. Suntem nevoiți adesea a trimete cale de poște întregi pentru predarea sau primirea unei scrisori.
În împrejurările în care mă găsesc am crezut că e mai cuminte să nu am asupra mea nici un lucru de valoare, de aceia ți‑am trimes ceasornicul de aur pe care cred că l‑ai primit.
Ai văzut desigur prin gazete isprăvile regimentului nostru, soarta a făcut că al XIII‑lea să intre întăi în foc.
Eu am ieșit sdravăn, sănătos și propus pentru a fi decorat cu „Virtutea militară”.
Ne‑au dat cam mult de lucru Turcii și mă tem că au să ne dea din ce în ce mai mult. Gazetele ca întotdeauna spun tot felul de minciuni și prăpăstii; e extraordinar cât de multe minciuni se fabrică în timp de războiu. Înainte de începerea atacului ce avea să‑l execute Divizia a 3 și a 4, trebuia să se facă o recunoaștere cât mai apropiată de reduta No. 2, pentru a se pipăi forțele turcești și a ne încredința dacă au sau nu acolo artilerie. Compania mea și a lui Irimia au avut însărcinarea aceasta.
Să vezi, dragă, ce însamnă destinul omului:
Eram în repaus: Ședeam mai mulți ofițeri înghesuiți într‑un cort, când apare căpitanul Ureche cu o pereche de cărți de joc – ști că pe aici se joacă la desperare – se așează o tobă în loc de masa verde, toți se îngrămădesc în jurul ei și clubul e gata. Începuse a se tăia un stos strașnic; mă ademenește și pe mine și pontez deodată cu 20 de lei.
Abia scosesem bumașca din pungă, când sosește în fugă un furier și îmi spune că sunt chemat de urgență la comandamentul Diviziei și că e un ordin ca să se gătiască două companii pentru a pleca în tranșee. Am înțeles îndată că trebuie să fi fost ales pentru vreo recunoaștere. Toți s‑au oprit din joc, eu m‑am stăpânit și cu un calm – prefăcut bine înțeles, căci simțiam cum se măresc în galop bătăile inimii – zic tare: țin douăzeci de lei, trage cartea, îmi joc viața acum la noroc… dacă câștig, scap teafăr, dacă pierd, să știți că m‑am dus pe vecie”. Toți s‑au grămădit să vadă cartea și nimeni nu sufla… „nouă!… bravo!… ai câștigat” și m‑au scos cu alai din cort.
Mă prezint maiorului Makri, știi că el comandă acum regimentul în locul lui Petrovanu, care‑i bolnav. Pe când îmi vorbia, sosește și colonelul Sergiu Voinescu, care mă cunoaște bine – ți‑aduci aminte de el când a venit la noi în inspecția frontierei – grozav om, el duce aici tot greul războiului. M‑a chemat deoparte și după ce s‑a uitat țintă în ochii mei, mi‑a spus că el anume m‑a cerut pe mine ca să‑mi încredințeze misiunea asta.
După ce am primit toate instrucțiile, am plecat mai hotărât și cu mai multă încredere. Uite, acum când îți scriu, sunt în repaus, a trecut focul și judec mai limpede. Nu poți să‑ți închipui cât mi‑a folosit afacerea ceia cu jocul de cărți, deși siguranța, încrederea mea, era la urma urmei prostească, nu se sprijinea decât așa pe o idee că nu poate cartea să mintă.
Compania era gata sub arme. A trebuit să le explic ce aveam de făcut. Știi că în asemenea momente cea mai mare prostie e să ții discursuri țăranilor noștri. Trebue să‑i spui omului numai două vorbe, dar acele trebuie să‑i meargă drept la inimă și pentru asta trebuie să fi stăpân pe sufletul lor întotdeauna.
Eu unul am ajuns așa că‑l cunosc pe fiecare în parte ce poate și le cetesc în ochi ca într‑o carte deschisă.
Mai erau câteva minute până la ora două când, după ordin, trebuia să plecăm și îmi venise o poftă strașnică de fumat; nu mai aveam nici un fir de tutun și simțiam că mă topesc dacă n‑oiu trage măcar două fumuri.
Cer sublocotenentului Nenițescu; el avea niște praf pe fund, numai pentru o țigară. Am împărțit‑o în două.
Plecarăm pe tăcute, mai mult târâș, toată distanța până aproape de redută, un drum afurisit de chinuitor; n‑am tras nici un foc, dar Turcii ne‑au simțit și au început deodată o ploaie groaznică; dar tot am înaintat până la vreo treizeci de metri de redută. Turcii credeau că e un atac general și dinspre Bucov se vedeau venind în goană trupe de ajutor; atunci am început a ne retrage. – Dar ce să te mai turbur și pe tine cu toate grozăviile astea ale războiului?
Au căzut pe câmp în jurul meu doisprezece morți și patrusprezece răniți. Nenițescu e și el rănit, dar nu grav; eu am scăpat teafăr, neatins.
Îți amintești de Țintilă, sergentul meu major, știi cel nalt, negricios, care venia uneori cu hârtiile la mine. Pe când înaintam, se rădică în picioare și vrea să tragă; nici n‑am avut când să‑i strig să se culce, căci un glonț l‑a isbit în cap și l‑a culcat numaidecât. Cum ne‑am întors, am trimis un cornist, băet voinic și inimos, să‑l aducă pe Țintilă de acolo de unde era căzut. I‑am dat și hârtia de douăzeci de lei pe care o câștigasem la cărți. Mi l‑a adus în spate, mai mult târâș; de câte ori se opria să se odihnească, el se așeza dedesupt și‑l punea pe Țintilă deasupra, ca scut. Dar în sfârșit l‑a adus.
Nu murise, dar era rău de tot. L‑am trimes la ambulanță, însă e slabă speranță de scăpare. Săracul băet! E logodit c‑o fată din Iași care a spus că nu‑l ia dacă nu se face ofițer. De aceia și el era așa de hotărât: ori moare, ori se face ofițer.
Ți‑am spus însă de atâtea ori că nu se pierde toată lumea care merge în războiu. Lasă, o să treacă și furtuna asta și soarele iar o să luciască, mai luminos încă, în cea mai frumoasă zi a vieții mele, când mă voiu întoarce în cuibul nostru așa de dorit și așa de departe. Tare mi‑i dor de casă și‑de toți ai mei… Scrie‑mi mult, mult de tot. Ce fac copiii noștri? Spune‑mi cu de‑amănuntul despre jocurile și ghidușiile lor, despre ce vorbesc ei. Cum merg cu franțuzeasca? Poezii au mai învățat? N‑ai idee ce bine îmi fac toate câte mi‑le spui despre dânșii.
Cât despre faptul că ei sărută scrisorile primite de la mine, mă umple de mulțumire și mă înduioșează, căci e încă o dovadă de delicateța sentimentelor ce tu le insufli pentru tatul lor.
Ce știu ei, mititeii, de suferința ta și de chinul și dorul meu de a‑i săruta! În frământarea din timpul zilei, în fierbințeala luptei, atunci când nu mai sunt al meu, nu am nici vreme să mă gândesc la toate astea; doar uneori așa câte un gând îmi săgetează prin minte, dar mă înving răpede ca să fiu mereu stăpân pe mine. În luptă nu‑i îngăduit soldatului să priviască înapoi„ asta l‑ar slăbi mai mult. Dar seara, seara când mă culc, când sunt iarăș al meu, și stau cu ochii pierduți în pânza cortului sau în tavanul afumat și murdar al vreunei cocioabe bulgărești, în cartier, mă gândesc la tine, la copii, la toți ai noștri, la tot ce mi‑i drag și scump în lumea asta. Și somnul atuncia nu vrea să mă mai prindă și stau așa până târziu, stingher, numai cu mine însumi. Nu știu însă de ce – și tare mi‑i necaz – chipul tău îmi apare totdeauna în minte trist și plângător. Tot aceiași mâhnire și desperare citesc și printre rândurile scrisorilor tale.
Dragă Smărăndel, de atâtea ori te‑am rugat să te stăpânești, să încerci a‑ți mai schimba caracterul. Nu fi atât de slabă și peste măsură de simțitoare, nu îți fă așa inimă rea, primește viața și înfruntă greutățile ei mai cu îndrăzneală. Gândește‑te la viitorul copilașilor noștri; tocmai în aceste momente
Acasă și în războiu ei au nevoie mai mult ca oricând de‑o mamă voinică și inimoasă.
Vezi dragă să nu cumva să pierzi vreo recipisă sau chitanță, sau să le încurci; că toate hârtiile cele care ți le‑am lăsat în saltarul din dreapta al biroului au să‑ți servească la scoaterea garanției. Cât despre vite, cred că ar fi bine să le vinzi. Să‑ți oprești numai vaca cea roșă, pentru casă.
Îți mulțumesc de grija ce ai avut‑o să‑mi trimiți mantaua cea nouă de ploae. Îmi prinde de minune acum când au început ploile. Cu îmbrăcămintea stăm prost de tot pe aici; dacă o începe frigul, o să‑ți scriu să‑mi comanzi niște haine blănite.
Ziua și noaptea stăm cu aceleași haine, căci lada cu bagaje am lăsat‑o la Măgurele; așa s‑a dat ordin înainte de trecerea Dunărei. Am cu mine numai un mic geamantan de mână; de mult am terminat schimburile care le aveam de rezervă. Și mulți dintre ofițeri se plâng că au început deja să simtă foind inamicii… nu Turci… alți vrăjmași mai mărunței…
De așternut nici vorba: o pătură aspră de trupă mă înfășoară de la cap la picioare, deasupra mantaua, iar gluga păturită pe‑o geantă de piele, servește drept pernă.
Uneori sunt așa de trudit încât seara cad ca un buștean și dorm tun ca într‑un așternut de puf; numai dimineața mă scol cu gâtul țeapăn.
În avantposturi viața e încă mai chinuită și mai urâtă. Veșnic într‑o continuă și nesfârșită așteptare: alarmele din timpul nopții, grija de‑a avea mereu trupa în mână. Mai cu seamă noaptea, prin zăpăceala întunericului, la orice zgomot, fâșâitură, sau foc de pușcă, sărim în sus și la arme afară. Uneori, stăm în noroiu și băltoage zile și nopți întregi, hainele nu se mai usucă pe noi. Și plouă, plouă fără să se mai sfârșiască odată, parcă s‑au rupt zăgazele cerului. Și când nu plouă, cade câte‑o ceață deasă ca o perdea care se pune între noi și inamic. Grija și încordarea atunci e mai mare că ne temem să nu fim surprinși.
Cu mâncarea o ducem și mai greu. Proviziile se transportă tocmai din țară, de la Măgurele. Bulgaria e o țară prea calică pentru a hrăni atâta norod flămând cât se află grămădit aci. Cu cât ne vom îndepărta de Dunăre, cu atât va fi mai greu. Închipue‑ți numai câte mii de căruțe trebuie să circule zilnic pe drumurile proaste și desfundate ale acestei sărăcăcioase țări!
Noroc că ne mai desfătăm și cu popușoiu copt, luat cam fără ordin din lanurile care au avut nenorocirea de a fi călcate de opincile curcanilor noștri. O pâine e doi franci pe aici.
Păcat că domnii de la Intendența noastră nu gustă și ei aceiași soartă.
Ne mângâiem însă că Rușii o duc și mai rău. Ei strigă pe față și în gura mare contra Intendenții Ruse, care e numită în bătae de joc: Intendența suferințelor de foame. Cică sunt colosale cantități de făină, pesmeți, brânză, chiar fân și orz, care au fost mistuite de stomahuri profunde și nevăzute, pe când soldaților li s‑au lărgit tunicile iar cailor chingile.
Cât va mai ținea felul ăsta de viață oare? Ceasurile mi se par luni și zilele ani…
De bietul Mihai, băetul coanei Eliza, cred că ai auzit. L‑am văzut cu vreo câteva oare înainte de a se sfârși. Nu știam nimic de el, când a venit un sanitar să‑mi spue că mă chiamă. Eră culcat într‑un cărucior, tocmai atunci îl transporta la ambulanță: palid, stins, pierduse mult sânge, că era cu totul schimbat la față, E cu neputință să‑ți spun ce‑am simțit când l‑am văzut așa întins. Avea o voce așa de stinsă, încât n‑am înțeles ce avea să‑mi spue; vroia el săracul să‑mi vorbiască ceva, dar nu putea decât să‑și miște buzele. Mă făceam că‑l înțeleg și‑mi mușcam și eu buzele ca să nu izbucnesc în lacrimi.
Ce jale o fi pe biata coana Eliza… un singur copil… și ce inimă de aur avea băietul ăsta… dar Frosica… sărmana fată, se vede că n‑a avut noroc.
Dragă Smărăndel, trebuie să sfârșesc căci chiar acum se aud iar bubuituri, trebuie să fie salve de artilerie de pe linia întâia…
Îți trimet două milioane de sărutări, unul împarte‑l la copii și unul pentru tine, din partea lui
Pitachi al tău.