Terminasem afacerea pentru care mă dusesem la tribunalul din orașul C… Era o zi mohorâtă de toamnă. Afară începuse o ploaie rece, iar pe sălile de așteptare ale tribunalului, curentul și umezeala te pătrundeau până la oase. Mai mult ca să mă adăpostesc, intrai în sala de ședință, îmi aduc bine aminte că era un proces între doi arendași foști tovarăși la o moșie.
De patrusprezece ani în șir advocații pârâtului reușeau să găsească, la fiecare înfățoșare, câte un motiv de amânare a judecății.
În liniștea rece și solemnă a sălii de ședință se auzea numai glasul advocatului, care ridicase un nou incident și căuta să convingă pe Onor. Tribunal că trebuie să se amâne procesul și de astă dată. Cum stam pe colțul meu de bancă, lângă ușă, ascultând cu sfințenie, deodată aud răsunând niște fluerături haiducești și o izbucnire de… huideo!… Ho!… Ho!… Chioaro! Ho!… niște strigăte așa de groaznice, că zguduiau clădirea din temelii. Nu înțelegeam ce putea să fie: vreun scandal, vreo încăerare între lumea din sală?
Mi se părea foarte ciudat faptul că nimeni nu se sinchisise de întâmplarea asta. Numai președintele, care dormita, răzămat într‑un cot, a tresărit puțin; și‑a încruntat sprincenele, dar n‑a făcut nici o mișcare. Aprodul de lângă ușă nici nu s‑a clintit. Advocatul și‑a continuat pledoaria înainte, ca și cum nu s‑ar fi întâmplat nimic. N‑am putut răbda, eram curios să știu ce se întâmplă afară. Am ieșit pe ușă în vârful picioarelor.
Pe sală lumea își căuta de treabă ca de obicei. Nimic deosebit. Vreo doi advocați în robele lor fluturătoare, se plimbau vorbind, căutând să‑și convingă clienții. Într‑un colț, mai mulți țărani, șezând pe vine, răzămați de perete, ascultau pe un misit care le vorbea ceva. Un gardist își făcea țigara liniștit în fața unui jandarm rural, lângă o fereastră.
— Mă rog, întreb eu pe gardist, n‑ai putea să‑mi spui ce‑au fost huiduelile acele mai adineauri pe sală?
— Ia nimic, domnule… un țăran țicnit care are năravul ista.
Mă uit pe fereastră și văd aproape de poartă un țăran cu sumanul sur murdar de noroiu, cu o căciulă lată în fund, cum poartă de obiceiu ciobanii. Tocmai se oprise să‑și lege ațele de la opinci, căci i se târâiau pe trotuarul ud de ploae.
Era un om slab, uscat, cu barba neîngrijită, cu niște ochi albaștri tulburi.
Răspunsul gardistului în loc să mă lămurească, îmi ațâțase mai mult curiozitatea.
— Mă rog, dar pe cine huidue el? Din ce cauză face asta?
— Apoi nu‑ți spusei că așă‑i năravul lui. N‑ai ce‑i face. Dacă deschisă ușa găsește sălii de ședință, trage o înjurătură țapănă judecătorilor și pleacă. Dacă nu, apoi se oprește în fața statuii celei de colo, de sus, deasupra scărilor, femeia ceia legată la ochi și cu balanța în mână. Pe aceia are el năcaz mare, cică e sfânta dreptății. După ce strigă la ea: Ho! chioara dracului!… pleacă liniștit iar la baltă, că el îi tocmit acum la vite, pe moșia domnului Costică Apostoliu.
— Dar din ce cauză face el asta? mă încerc din nou a discoase lucrurile.
— Cică a avut el o chestie aici la tribunal și de‑atunci a rămas cu patima asta. Ce anume o fi fost, nu ți‑ași putea spune, dar e aici domnul Tache Bufegiu, cel mai vechiu om din tribunal, el le știe toate.
Am plecat pe sală. În capăt, după camera advocaților, sala eră despărțită printr‑un paravan de scânduri, acoperite cu gazete ilustrate. Deasupra ușii, pe un carton, era scris cu litere de mână: Local de Debit și Bufetul Onor. Tribunalului.
Am intrat înăuntru. La tejghea, cu spatele spre rafturile pline cu rânduri de pachete, sta o fetiță bălană, cu părul buclat. Așa de adâncită era în cetirea unei fascicule de roman, încât nici nu și‑a ridicat ochii de pe rânduri când mi‑a întins pachetul de țigări pe care îl cerusem. Mă așez pe un scaun și desfac un jurnal. Lângă fereastră, un bătrân citește Universul. Îl observ cu atenție. Un cap mare, pleșuv, o frunte încrețită, barbișon alb și niște ochi mici, pătrunzători, care lucesc prin sticlele ochelarilor rotunzi, încălecați pe un nas coroiat. Îmbrăcat într‑o redingotă lustruită, cu poale foarte lungi, domnul Tache Bufegiu, cel mai vechiu om din tribunal, are o înfățoșare interesantă.
Aștept până termină de cetit jurnalul și mă hotărâse să întreb:
— Am auzit că sunteți de mult pe aici, trebuie să știți ce‑i cu omul cela care huiduia mai adineauri pe sala tribunalului?
— Domnul se vede că nu‑i de prin partea locului?… pardon!… cu cine am onoare?
Și după ce îi spun numele, domnul Tache Bufegiu își trage scaunul lângă mine și strigă cu glas poruncitor: Măndițo!… două cafele turcești cu caimac.
— Domnul meu, nu ca să mă laud, dar pot zice, fără teamă de a fi combătut, că sunt cel mai vechiu om din tribunalul local, ca să zic așa, iedecul tribunalului. Am schimbat optsprezece prezidenți, cunosc pe degete toate chestiile de drept care au trecut pe aici, dar încă o speță așa rară, cum a fost cu procesul omului ista, n‑am pomenit.
„Mă rog, ce‑i zice d‑ta, dacă bunăoară, într‑o bună zi, autoritățile îți fac toate actele în regulă, prin care se arată precum că d‑ta ești mort?…”
Nu prea înțelegeam bine ce voia să‑mi spuie, totuși îi răspund scurt: „Am să dovedesc că sunt în viață”.
— He!… făcu înțepat domnul Tache Bufegiu, nu zic ba, ai să poți dovedi, dar țăranul săracu iaca nu poate și pace. Ca și boul, are limbă lungă, dar nu poate să vorbească.
„Mă rog, să‑ți spun cum se prezintă cazul… nu zău e o speță rară. Individul în chestie, țăran dintr‑o comună de‑aproape, îl chiamă Andrei Penișoară, neștiutor de carte, dar nu prost, avea pământ cu chirie de la stat vreo zece hectarii.
Cum și ce fel s‑a întâmplat lucrurile, nu ți‑ași putea spune, dar atâta știu că a intrat în dușmănie cu perceptorul și cu secretarul comunal.
Ce‑au făcut ei, ce‑au dres, că au întocmit o hârtie cătră șeful ocolului domenial, precum că numitul locuitor fiind decedat și neavând moștenitori, n‑are cine plăti dările cătră stat și în consecință să fie deposedat de cele zece hectare de pământ.
Numitul decedat, care habar n‑avea că dușmanii l‑au îngropat de‑a binelea, se duce într‑o bună zi la perceptor să plătească dările, după obiceiu.
Perceptorul nu‑i primește paralele și‑i răspunde scurt că pentru dânsul locuitorul Andrei Penișoară nu mai există. Omul deodată nu s‑a cam domerit cum stă lucrul, dar în primăvară, când să bage plugul în țarină, se pomenește că‑i deposedat de pământul din care se hrănia de‑atâția ani.
S‑a plâns omul la unul și la altul, dar cine să stea să‑l asculte și să‑l creadă. În fața autorităților el eră considerat ca mort.
S‑a dus și la șeful ocolului domenial, precum ca să dovedească în ființă că este viu și că pe nedrept l‑a deposedat.
Șeful ocolului ce era să facă? Cum să‑l creadă pe cuvânt că este viu, când el avea la dosar acte în regulă că omul e mort, fără moștenitori.
I‑a spus să facă o petiție pentru a se cerceta cazul.
Șeful ocolului trimite petiția, conform legii, subprefectului spre cercetare, subprefectul o înaintează pe cale ierarhică secretarului comunal care de data asta dovedește cu acte că omul este dispărut din comună.
La urmă, omul o ia pe calea judecății. Face proces celui care luase pământul pe care îl lucrase el. Era un cumnat al perceptorului.
Apoi, dă în judecată statul, mă rog, ca omul fără carte, se afundă din ce în ce mai rău. A perdut peste tot, față cu actele doveditoare aflate la dosar.
La toată urma, când a văzut omul că nu‑și poate dovedi dreptatea și că a perdut tot ce mai avea, s‑a exaltat puțin la minte și în ședință a tras o înjurătură sdravănă în fața tribunalului în complect.
L‑a arestat, l‑a condamnat, dar când și‑a terminat pedeapsa, cel dintăi drum l‑a făcut iar la tribunal, și iar a tras o înjurătură și o huiduială justiției.
L‑a arestat din nou, l‑a bătut la poliție, l‑a trimes la jandarmi să‑l înapoieze la urma lui, dar după câteva săptămâni, cum s‑a întors în oraș, s‑a arătat iar la tribunal ca să‑și facă obiceiul.
Acum a intrat la o moșie, păzește vitele la baltă și, de câte ori vine prin oraș, dă câte‑o raită la tribunal, și, după ce trage câte‑o huiduială tribunalului, se întoarce înapoi cuminte la treaba lui.
N‑are ce‑i face, acum s‑a învățat toată lumea cu el, nu face la nimeni rău, atâta patimă are și el… ce să‑i faci?
He!… domnule… crede‑mă că‑s bătrân, cu administrația să nu te pui niciodată, că dacă o vrea să te frece, te freacă domnule, că nici justiția nu poate să te scape”.