Când l‑a adus întâi pe Niță Clipea, caporalul de pompieri, cu jumătate de trup ars, se cutremura tot spitalul de țipetele lui.
Ai fi crezut că mugește o vită înjunghiată.
Din ziua întâia, maiorul medic, cum îi era obiceiul, se prinsese rămășag cu șeful spitalului, colonelul, că‑l va scăpa. La ultima vizită însă, maiorul spusese îngrijat că i‑e teamă de o complicație de inimă.
Era a treia zi de chinuri sfâșietoare; învălit în vată, bandajat, părea o momâe zăcând în patul lui în fundul sălii mari abia luminată de o lampă aprinsă în tavanul afumat.
Toată ziua se plânsese de durere de inimă; spre seară parcă se mai potolise, nu mai țipa, doar din timp în timp icnea greu înăbușindu‑și câte un sughiț adânc ce‑i cutremura trupul.
Și în mintea lui se cernea încet, ca printr‑o sită deasă, aducerile aminte, în o gândire greoae și împainjenită.
Da, își aduce bine aminte de visul acela frumos pe când dormea rupt de osteneală pe patul lui din cazarmă; cum a sărit în picioare la semnalul acela blestămat de: „foc mare…” Cât ai clipi era gata cu toporașul prins la spinare, sărise în droaga care plecase în fuga cailor. Și parcă simțea sfredelindu‑i urechile sunetul acela metalic al trompetei ce suna desperat, împrăștiind groază în puterea nopții.
Și fără a‑și da seamă își încleșta degetele ca și atunci când strângea înfiorat banca, pentru a nu fi aruncat la fiecare pas din droaga ce‑și sfârâia roatele de piatra pavelei
Un colț al cerului ardea în pară, roșu aprins ca toamna într‑un asfințit de soare.
Era în adevăr foc mare; flăcările se înălțau pâlpâind în svârcoliri nebune; un rând întreg de case era încins în flăcări. Fumul negru se frământa izbucnind în znopuri de scântei sub țâșniturile apei de la pompe.
Ca focul să poată fi localizat, căpitanul strigase la câțiva toporași să intre pentru a tăia grinzile care legau pereții a două case alăturate.
De două ori îi spusese vagmistrul că nu pot intra oamenii acolo, că o se dărâme zidul; căpitanul nu voia să asculte. Dase ordin și trebuia să se execute.
În sgomotul asurzitor de țipete desperate, prin fumul care‑l orbea tăindu‑i răsuflarea, Niță strângea năbușit coada toporului isbindu‑i muchia, cu necaz, în grinzile de stejar. Fumu îl îneca, coiful de alamă îi strângea dureros capul; cu ochii închiși isbea în neștire; când o trosnitură prelungită îl asurzi; înăbușit, n‑avu timp decât un pas să facă înapoi și căzu lungit svârcolindu‑și jumătatea de trup rămasă afară din dărâmăturile ce fumegeau acoperindu‑i cealaltă jumătate, care se prăjea sfârâind. Câteva isbucniri de țipete sfâșietoare… și apoi nimic.
L‑au scos cu jumătate de trup negru, aproape ars. L‑au pornit în grabă la spitalul militar, acolo s‑a deșteptat.
Maică‑sa sta încremenită la căpătâiul lui. De trei zile de când plecase de‑acasă din fundul mahalalei; îl privea cum se svârcolește sub ochii ei, și i se strângea inima de durere fără a putea să‑i ușureze chinul.
În liniștea înfiorătoare a sălii, tăiată numai uneori de câte un gemăt înăbușit, bătrâna ațipea răzămată de speteaza scaunului, urmându‑și firul gândurilor ce‑i frământa mintea.
O viață chinuită, vecinic în sărăcie și boală, cu o casă de copii mărunței; și feciorul ei cel mai mare era în armată, mai avea numai șase luni până la liberare… cum îl aștepta ea să‑i vie, el avea s‑o ajute, s‑o scoată din nevoi… în el era toată nădejdea, toată scăparea, ș‑acum să‑l vadă trăgându‑și sufletul sub ochii ei.
Câteodată tresărea deschizând mari ochii înroșiți de plâns, își pironea privirea pe fața îngălbenită și stinsă a bolnavului, care horcăia încet, întretăiat.
Ofta lung, din adâncul inimei, ștergându‑și cu mâneca soioasă a hanei câte o lacrimă ce aluneca la vale printre sbârciturile obrazului oprindu‑se în bărbia‑i ascuțită.
De câtva timp, bolnavul începuse a se frământă sub plapomă; limba vânătă și umflată îi atârna în jos; deschidea ochii mari cu o căutătură rătăcită, apoi pleoapele grele ca plumbul îi cădeau la loc tremurându‑i genele.
Iar pumnii încleștați îi apăsa pe piept, pentru a‑și potoli bătăile grăbite ale inimei ce prin svâcniri repezi parcă voia să iasă spărgându‑i coșul pieptului.
Soldatul sanitar ce era de planton, îi urmărea mișcările; când deodată plecă grăbit la internul de serviciu.
Internul, un tânăr nalt, subțirel, cu ochelari fumurii, când s‑a oprit lângă patul bolnavului, i‑a luat mâna rece, l‑a privit câteva secunde și clătinând din cap a șoptit sanitarului: „adă repede sticla de coniac”.
Fiecare bolnav, când era în agonie, avea drept la câte‑va grame de coniac – așa era obiceiul la spitalul militar.
Ceilalți bolnavi, din paturile lor, răzămați de perne își ridicau cu încetul capetele; prinși de fiori cătau cu groază spre patul acela în care se încinsese lupta între viață și moarte.
Bolnavul căsca ochii mari, sticloși, cătând în neștire; un gemăt surd îi scăpă printre buzele vinete și subțiete ce se mișcau borborosind ceva neînțeles.
Apoi se îndoi într‑o tremurătură spasmotică și‑un horcăit adânc, prelungit, îi înțepeni trupul – o clipă de tăcere sfântă, plină de groază, până bătrâna izbucni în hohot, ascunzându‑și capul în plapuma care alunecase pe jumătate de pat.
Internul, cu ochii țintă la patul în care se stângea o viață, își întinse mâna la tabloul din părete, pe a cărei hârtie scria felul boalei, făcu hârtia mototol și o aruncă murmurând printre dinți: „numai trebuie, s‑a sfârșit”. Când deschise ușa, vântul scăpă înăuntru și o suflare rece ca ghiața străbătu cuprinsul acelei săli de spital, încinsă de o lumină slabă, roșietică, a lămpei care fumega tot mai tare în pâlpâituri dese și repetate, gata parcă a‑și trage și ea sufletul.
Ca în totdeauna când murea vreunul, cornistul începu să sune semnalul de rugăciune.
Și pe când trupul rece zăcea înțepenit, cu pumnii încă strânși pe piept, cu fălcile încleștate, sticlindu‑i printre gene globul ochilor pe jumătate deschiși, afară se auzeau tremurând înfiorat, notele lungi ale rugăciunii, care tăiau liniștea sfântă a nopții, stingându‑se departe într‑un ecou sfâșietor de jalnic.
*
Ce vreme urâtă era în ziua aceia de Noembrie. Încă de dimineață începuse a albi prin văzduh primii fulgi de zăpadă, care alunecau în jos topindu‑se în apa și noroiul de pe străzi.
Generalul, comandant al garnizoanei, ținuse să dea un exemplu frumos, ordonând la toate corpurile să trimită trupe, și toți ofițerii în ținută de ceremonie trebuiau să vie la spitalul militar de unde avea să plece carul funebru.
Eră un soldat care murise făcându‑și datoria; avea să fie o înmormântare frumoasă.
Pe la amiază, toată piața din dreptul spitalului militar era plină de lume.
Trupele adunate așteptau de o parte în repaus, cu arma la picior; se formaseră grupuri de ofițeri de toate armele, cu felurite uniforme; unii fumau tăcuți, alții râdeau vorbind în gura mare.
O mișcare se făcu prin mulțime; câteva comenzi repetate se auziră și cornistul sună lung sosirea generalului.
Printre șirurile de ofițeri înțepeniți cu mâna la viziera chipiului, trecu grav generalul: un om scurt, gras, cu niște mustăți albe stufoase.
Totul era gata de plecare.
Carul se puse în mișcare – era o droagă de la pompieri îmbrăcată în cearșafuri albe, curate, iar alama de la felinare sclipea de lustruită ce era; patru cai mari, albi, de la baterie, erau înhămați.
De cum s‑a pornit carul din loc, au și isbucnit țipetele și vaetele femeilor; parcă venise toată mahalaua acolo – că doar de ai lor era mortul, copilul mahalalei – și cine nu cunoștea pe Niță, băetul cel mai mare al lui Clipea căruțașul!…
Întreg convoiul s‑a pus în marș.
La câțiva pași în urma carului mergea generalul și colonelii; apoi pe măsura gradului toată acea mulțime de ofițeri, o împestrițare de uniforme, muzica în cap; iar în urmă veneau șirurile de soldați, pe secții, mișcându‑se în pas domol și cadențat.
Sub un cer cenușiu, de culoarea pământului, și prin fulgii de zăpadă care pluteau rătăcind leneși până alunecau încet în apa și noroiul care‑i mistuia ușor, înainta carul la pas, săltând greoiu pe arcuri prin hopurile și băltoagele străzei, împroșcând în lături stropii de noroi.
În urma și în jurul carului mergeau rudele mortului: oameni săraci și prăpădiți, cu capetele goale, sgribuliți de frig în haine zdrențuite; femei bătrâne, ieșindu‑le părul despletit de sub broboade, își târâiau papucii rupți, gata la fiecare pas a‑i pierde prin noroiul cleios care le îngreuia mersul.
Și‑n bocete nesfârșite, și‑n tânguiri plângătoare, își vărsau durerea, singurele dureri adevărat simțite din toată acea mulțime de lume, care umplea strada cu nepăsarea oamenilor ce privesc la o paradă frumoasă.
Prin mijlocul străzii, noroiul era prea mare și ofițerii se despărțiră în două șiruri mergând de o parte și de alta pe trotuare; soldații însă mergeau de‑a dreptul, cătând cu jale la cișmele ce‑aveau să le frece seara ca să lucească oglindă la inspecție.
Printre rânduri, glumele și vorbele de spirit începură a curge din belșug:
— Da știi că‑i bine să fii pompier! uite ce paradă îți face! – zicea un locotenent de infanterie mergând cu mâinele vârâte în fundul buzunărilor mantalei.
— Ai dreptate, frumoasă meserie, dar numai la moarte – adăugă un altul.
— Monșer, zău că‑i ridicol atâta paradă și scandal pentru un soldat și încă pe un timp ca ăsta – spunea plictisit un ofițer tânăr de cavalerie, care călca ușor în vârful picioarelor pentru a nu‑și murdări frumoasele‑i cisme de lac.
Și toată mulțimea își întorcea privirile zâmbind și salutând figurile care apăreau în pervazele ferestrelor deoparte și de alta a străzii.
La o casă, un grup de domnișoare ce nu‑și găseau loc la fereastră, șopteau aruncând ochiri zâmbitoare prin mulțime.
În altă parte, o doamnă în balcon, gata de vizite, cu o pălărie încărcată de pene, cu umbrela subțioară, încheindu‑se la mănuși, privea cu ochi cercetători prin valurile colorate, prin acea felurită mulțime de uniforme; desigur căta vreo cunoștință.
— Titi, mă prind că la tine se uita așa de drăgălaș Bela.
— Ași!… nu știi că Nicu îi acum în grațiile ei.
— Da madam Rizeanu ce gătită sta și ce duios cătă spre noi!
— Ei, asta‑i, doar știa că o să trecem noi pe aici, putea să piardă ea o ocazie ca asta?
Vorbe de spirit, crâmpeie de discuții în gura mare, glume mai mult sau mai puțin sărate urmau fără sfârșit.
Desigur nu te‑ai fi crezut la o înmormântare dacă nu te înfiora din când în când notele plângătoare ale marșului funebru, care despicau aerul răspândindu‑se departe și mureau frânte de zidurile caselor într‑un ecou vag, de o duioșie jalnică, dureroasă.
Adesea acoperea c‑un zgomot sinistru câte un hohot de plâns, ce izbucnea din grămada nenorociților ce se târau, alunecând prin noroiul cleios, ținându‑se de car și de capetele cearșafurilor înnegrite de stropii de noroi.
Prin centrul orașului a început a se micșora numărul mulțimii.
— Da unde‑i Dumitrescu? – întreba un căpitan de infanterie.
— S‑a evaporat, îi răspunse un altul.
— Las‑că o șterg și eu acuș; nu se mai cunoaște prin mulțimea asta.
Când a ajuns convoiul prin marginea orașului, prin mahalaua de unde era mortul, caii albi, bătrâni, se opinteau din greu, întinzându‑se în hamuri, pentru a urca la deal carul ale cărui roți se nămoleau în gropile de noroi.
Și în fața caselor mici, sărăcăcioase, îngrămădite în neorânduială de‑a lungul drumului fără sfârșit, o lume săracă, oamenii femei, copii zdrențuiți și murdari, pe jumătate desbrăcați, cum erau în case, ieșeau să vadă mortul – căci doar de ai lor era.
Pe când fulgii de zăpadă se cerneau pe capetele lor goale înghețându‑le suflarea, unii își făceau semnul crucii cătând înfiorați, cu sfințenie; alții murmurau cuvinte neînțelese clănțănindu‑și dinții în tremurături de frig.
În fața unei căsuțe tupilate, cu geamurile lipite cu gazete, câteva vecine strânse în poartă, cu mânile la bărbie, se căinau în gura mare; „săracul băet!… biata Smaranda!…” și clătinând din capete urmăreau până departe, cu ochii înecați în lacrimi, șivoiul acela de lume ce se scurgea încet și trăgănat.
Și ningea, ningea mereu, împrăștiind o tristeță adâncă, care apăsa tot mai tare pe sufletul celor nenorociți.
Când a ajuns convoiul aproape de cimitir, nu mai rămăsese nici un sfert din mulțime și din cinci preoți care plecaseră, nu mai erau de cât doi.
Carul s‑a oprit.
Patru soldați ridicară coșciugul și apucară în pas rar și măsurat printre șirurile de cruci și movilitele de pământ moale și umed.
Trupele s‑au oprit formând un pătrat în jurul groapei proaspete.
Un pluton de soldați așezat mai departe aștepta gata să tragă focuri de salvă, cum e obiceiul la scoborârea coșciugului în groapă.
Soldații luară arma pentru onor; un căpitan de stat‑major cu o hârtie în mână, suit pe o movilă de țărână scoasă de curând din groapă, rosti câteva cuvinte, care abia atingeau auzul în sgomotul tânguirilor de lângă groapă.
Numai vântul prin suflări răpezi și înghețate aducea sunete, vorbe desperechiate, pe care le înfigea din timp în timp în urechile celor mai depărtați.
Era vorba de: datorie… camaradul Niță… țara… armata… iarăși datorie… și nu știu mai ce… pentru că șirul vorbei i se perdu stins de glasurile preoților, în cântecele înfiorătoare de: „veșnică pomenire”.
Și‑n groapă, în pământul moale și umed în care se strânsese apă, coșciugul căzii cu un sgomot surd și‑năbușit, ca o piatră grea aruncată într‑o baltă.
În același timp, plutonul de soldați descarcă armele în trei focuri de salvă și trei bubuituri rare, sguduind coprinsul, umplură văzduhul răspândindu‑se pe vale și spărgându‑se în fund, departe, în peretele dealurilor împânzite în ceață plumburie.
Și prin fumul roșietic, mirositor, de tămâe, ce se pierdea mistuit de norii de fum albicios prinși încă de vârful țevilor, de abia se desprindeau chipurile celor strânși în jurul groapei.
Iar prin ecoul repetat al bubuiturilor frânte, se amestecau țipetele de durere ale despărțirii pe veci – mama lui Niță, care isbucnise în hohot, cu părul despletit în vânt, cu degetele încleștate, ridicându‑și manele în sus către cerul cenușiu, din care se rostogoleau fără sfârșit fulgii de zăpadă albi și reci, care atingeau parcă înfiorați pământul negru cernit…
… Mulțimea se răspândi în grabă spre poartă – era și târziu.
Două bătrâne, rămase mai la coadă, cu urmele lacrimilor, umede încă, prin zbârciturile obrajilor, mergeau prin noroiul cleios sprijinindu‑se de garduri și vorbind în gura mare:
— Sărăcuța Smaranda lui Clipea!… ce face ea fără nici un sprijin!… mândreță de flăcău ca Niță… mai mare păcatu…
— Da ce‑i dreptu… frumoasă îmormântare… mai ceva ca la un prinț, soro, zău așa!…
Galați, 1899.