Prietenul F… are o manie ciudată: face colecție de discursuri românești. De aceia urmărește cu patimă și poate rezista la toate discursurile ce se rostesc în corpurile legiuitoare, la toate întrunirile politice, congresele anuale, conferințele didactice și administrative, întrunirile meseriașilor și ale muncitorilor, în sfârșit la orice adunare românească, la care, după proclamarea președintelui, vice‑președintelui și secretatului, e sigur că se va face oarecare cheltuială de vorbă.
Având adunat un material foarte bogat și observații originale, cred că ar putea întocmi un interesant studiu critic asupra elocvenții române din această jumătate de secol.
Întâmplarea mi l‑a scos în cale acum câteva zile într‑un orășel din Dobrogea. Se întorsese dintr‑o călătorie din Scandinavia și îmi istorisea impresia ciudată care i‑a făcut‑o parlamentul norvegian, unde nu se cunoaște aceia ce noi numim oratorie parlamentară.
„Te crezi, spunea el, la o adunare compusă din negustori, care pun la cale oarecare daraveri comerciale! Pe când la noi fiecare om care calcă pragul unei săli, în care se găsește un public mai numeros de trei persoane, se simte cuprins de fiorii emoției unui așteptat succes, îl apucă mâncărimea de limbă, căci se crede dator a rosti măcar un discurs mai mult sau mai puțin bine simțit. Dacă ai vreme și vrei să te convingi, adăugă el, hai cu mine la subprefectură. E o conferință administrativă, cu scop cât se poate de practic, pentru combaterea holerei. – Însă te rog să fi atent și să iei note”.
După ce mi‑am ascuțit creionul, am plecat împreună.
Sala era plină de lume. Toate autoritățile comunelor din plasă erau prezente. Primarii, notarii, jandarmii, învățătorii, învățătoarele, agenții sanitari, moașele, preoții și o bună parte dintre fruntașii satelor.
În așteptarea subprefectului, o liniște solemnă stăpânea toată acea împestrițată populație dobrogeană, care prezintă o mare varietate de tipuri. Toate figurile acele așa de deosebite erau îmbujorate de căldura chinuitoare a miezului zilei de Iulie.
Ușa se deschise cu putere și, când apăru subprefectul cu statul său major, începu o hârâială nesfârșită de scaune, căci toată lumea se ridicase în picioare.
Subprefectul, un tânăr simpatic cu părul negru frizat, cu o bărbuță tăiată în formă de coadă de rândunică, în drumul său spre fundul sălii, unde îl aștepta paharul de apă pe o măsuță așezată în chip de tribună, dădu mâna cu voioșie tuturor la rând, apăsându‑i prietenos pe umeri pentru a‑i așeza din nou pe scaune.
După ce își descheiă nasturii redingotei, lăsând să i se vadă o frumoasă jiletcă‑fantezie scrobită proaspăt, subprefectul își începu cuvântarea cu o voce clară, într‑o formă corectă, cu gesturi bine studiate.
Domnilor!…
V‑ați întrebat oare pentru ce ne aflăm strânși? Pentru ce ați părăsit căminurile voastre și v‑ați îndrumat încoace, voi toți care reprezentați autoritățile satelor, voi învățători și cuvioși părinți, luminători ai poporului?
Care este motivul care v‑a determinat de a vă adună laolaltă aici în acest local?
Holera, acest flagel groaznic, bate la frontiera țării noastre, pe care suntem datori a o apăra în orice împrejurare.
Guvernul, în înalta sa înțelepciune, a ordonat ca cu toții, cu puteri unite, să luptăm împotriva acestei primejdii care ne amenință.
Holera pustiește astăzi întreaga Rusie, țara în care după cum v‑am spus și altădată, nu domnește decât întunericul și sclavia. Pentru a ne împotrivi acestei epidemii trebuie să aplicăm cele mai energice și drastice măsuri higienice.
Holera are o origină asiatică, mai bine zis indiană, căci pe malurile îndepărtate ale Gangelui a apărut pentru prima oară microorganismul specific acestei boli.
Istoria ne arată ravajele, pe care această epidemie le‑a făcut pe continentul nostru aruncând în doliu familii, sate, orașe, țări întregi.
Se pot urmări pe hartă drumurile urmate de marile epidemii, care venind din Asia prin Marea Roșie, canalul de Suez, cuprindeau basenul Mediteranian.
În loc de a urmări harta sau pe orator, începui a urmări impresia ce făcea această disertație academică asupra chinuitului auditor.
Vreo doi lipoveni pescari, cu pletele bălane linse pe tâmple, cu bărbile încâlcite, abia se țineau pe scaune picurând de somn, cu ochii lor albaștri închiși pe jumătate.
Un jandarm rural strâns în tunica lui albă cu nasturi lucitori, căta în jos, așa că nu se cunoștea dacă doarme sau își admiră jambierile noi de piele roșie.
Un preot bătrân, care ațipise puțin cu mânile încrucișate pe antereul înverzit, se sculase împins de cotul vecinului și căta speriat ca și trezit dintr‑un vis urât.
Un primar de lângă mine, voluminos, bine hrănit, își lăsase capul în piept și răsufla din greu. Fără să sforăe scotea pe nas un fel de fluerătură ușoară, discretă, ca bâzâitul unui bondar.
O învățătoare, care‑și ascunsese figura sub o enormă pălărie încărcată cu o mare varietate de flori, strânsă prea tare în corset, respira adânc, manevrându‑și evantaliul, cu atâta viteză, încât îi flutura barba stufoasă a unui preot de alături.
Numai cei patru turci negustori, gravi, neclintiți, suportau căldura sălii și conferința subprefectului cu o resemnare de admirat.
Cu batista de mătasă roșă făcută ghem în mâna dreaptă, oratorul își ștergea din când în când sudoarea de pe frunte și o luă iar înainte purtându‑ne în lungul și în latul Europei, pe căile urmate de holeră în călătoriile ei în cursul veacurilor răscolite.
După mlădierele glasului, din ce în ce mai însuflețit, simții că se apropie sfârșitul conferinții.
„Și acum, duceți‑vă la căminurile voastre, în satele voastre, și imediat ce veți primi instrucțiunile higienice trimise de serviciul sanitar, veți face tot posibilul de a le da o publicitate cât mai largă pentru ca toți cetățenii să ia cunoștință de ele.
Luminați pe frații voștri, sfătuiți‑i, spuneți‑le la rândul vostru tot aceia ce noi vă spunem. La d‑voastră, cuvioși părinți, mă adresez în special, și vă pretind ca să predicați din amvonul bisericii neîncetat pericolul teribilului flagel care ne amenință!”.
Încheerea conferinței se făcu printr‑un gest larg, după care câteva oftări de ușurare se auziră din fundul sălii.
Doctorul, un tânăr spânatic și nervos, venit numai de vreo trei luni în plasă, după ce își potrivi ochelarii, rânduindu‑și câteva fițuici cu însămnări, își începu cuvântarea cam de pe unde o lăsase subprefectul.
„În curând Domnilor, Serviciul Sanitar va distribui instrucțiuni precise pentru combaterea acestei epidemii.
D‑voastră vă incumbă datoria de a le răspândi printre toți sătenii, căci numai aplicându‑le cu stricteță se pot evita pericolele care ne amenință.
Până atunci profit de prezența D‑voastre pentru a mă încerca să vă dezvolt caracterele acestei epidemii și mijloacele de profilaxie care ne pot îndruma la un tratament rațional…”
În timp de o oră și cinci zeci de minute doctorul ne demonstră motivele pentru care D‑nia‑sa nu poate admite geneza spontanee a holerei; ne dovedi cum se depune germenul în mediul cosmic ambiant, unde se regenerează și se multiplică; raporturile cu solul, apa și aerul; ne explică apoi producerea acidului hipoazotic (NO2); și sfârși prin a combate cu energie alimentația cu vegetale care conțin nitrați, recomandând călduros consumul de carne, pește, lăptărie, supe făinoase și macaroane.
Ceia ce făcu pe un preot de lângă mine să șoptească vecinului: „tocmai acum când ne gătim să intrăm în postul Sântei Mării”.
După aceste două conferinți, atât de solid documentate, nu credeam să mai îndrăznească cineva a lua cuvântul. Mă înșălasem. După o pauză cam lungă, în care timp am observat că doctorul și subprefectul își strângeau călduros mânele, tocmai din fundul sălii un om se ridică făcându‑și loc printre scaune. Înalt, slab, cu mustățile castanii lăsate în jos, îmbrăcat simplu dar curat, cu o înfățoșare modestă dar hotărâtă.
— Dacă îmi permiteți și mie, Domnule Subprefect?
— Mai cu seamă, mă rog, poftim, aveți cuvântul, Domnule Mitrică.
Directorul școalei din comuna G. începu rar, cu oarecare stângăcie, dar în curând își căpătă deplină stăpânire.
„Mi‑am luat permisiunea de a mă prezenta în fața D‑voastră pentru a arăta aceia ce am în inima mea și deci putem zice în inima poporului chiar, căci datoria noastră este de a lucra fără preget numai pentru binele obștesc.
După cum îmi dau și eu cu ideia, cred că este bine ca în loc de a se da circulări și instrucțiuni pentru combaterea holerei, să se facă mai bine niște cărți populare, cu mici istorioare în formă literară pe înțelesul tuturor. După cum și D‑voastră cunoașteți acum prea bine, starea țăranului român este foarte slabă și într‑un caz de forță majoră, cum ar fi acesta de o boală molipsitoare, este cu atâta mai greu pentru viața țăranului român. După cum am cetit în gazete și chiar în felurite reviste, prin țările civilizate sunt anume societăți de consum care pentru câțiva bani dau omului hrană zilnică.
Adică la noi de ce nu s‑ar putea face așa ceva? Dacă ar fi unire s‑ar putea face un comitet și chiar oarecare mici serbări școlare, care împreună cu oarecare mici cotizațiuni să se strângă un fond care să servească la ajutorul și ridicarea poporului, pentru luminarea minții și îmbunătățirea stării economice, care…”
Și tot așa înainte… timp de o oră treizeci de minute directorul școalei ne vorbi de bănci, cooperative, brutării, societăți de cumpătare, întregul său program asupra activității extra‑școlare, – lucruri pe cât de importante pe atât de îndepărtate de holera care ne amenință de‑aproape. Mi‑a părut rău că nu am putut urmări mai de aproape această conferință, dar eram prea obosit; căldura sălii mă moleșise de tot și prietenul F… își începuse teoriile la urechea mea:
„Vezi!… ce‑ți spuneam eu?… din toate breslele, asta e cea mai pisăloagă… am observat că dascălii nu sunt în stare de a vedea și judeca limpede lumea din jurul lor. Poate din cauza meseriei lor care îi deprinde a repeta zilnic cugetările și părerile altora, luate din cărți de‑a gata. Învățătorul acesta, care pare un om tare de treabă, își închipue că se poate combate holera cu istorioare literare. Ar fi interesantă o literatură holerică”.
Conferința se terminase. Începuse unii să se strecoare pe ușa întredeschisă, iar alții, gata de plecare, se sfieau să iasă înaintea subprefectului, care trecând de la un grup la altul, strângea mânele tuturor cu multă bunăvoință.
Tocmai lângă ușă, un turc, negustor, vorbea cu‑n primar: „Bre, ce faceți la voi dacă apucă pe unul boala asta urâtă?”
Primarul nu știa ce să răspundă și nu îndrăznea să întrebe pe subprefect, totuși, când acesta se apropie de ușă, se hotărî:
„Domnule subprefect, întreabă Ahmet Rizat, că dacă îl apucă pe un om holera în comuna noastră, ce binevoiți să ordonați ca să facem cu el? Unde să‑l punem? Ce să‑i dăm?”.
Subprefectul stătu puțin pe gânduri, apoi se adresă doctorului:
„ Apropo doctore, e o chestiune importantă care se ridică și la care ar trebui să cauți o soluție. Ce faci dacă ți se declară un caz de holeră într‑o comună?”
Doctorul, surprins, stătu și el puțin pe gânduri și răspunse scurt:
„Izolare și dezinfectare”.
Subprefectul căută să lămurească acest răspuns mulțimii care se strânsese în jurul său pentru a asculta mai bine.
„Omul căzut bolnav se izolează prin urmare imediat și se desinfectează complect, absolut tot ce‑a fost în contact direct cu el”.
Toți ascultase cu sfințenie. Unul dintre primari îndrăzni să întrebe ceva și atunci toți începură a face întâmpinări:
„Păi n‑avem dezinfectante de‑acele.”
„Unde să‑i izolăm?”
„Comunele n‑au fonduri.”
Șeful de jandarmi găsi momentul potrivit ca să adauge: „Nu se poate izicuta nici un ordin dacă nu se hotărăște odată care are drept mai mare în comună: primarele ori jandarmul”.
Subprefectul, care se enerva din ce în ce la fiecare întâmpinare ca în fața unor piedici care i se puneau în cale, sfârși hotărât:
„În fine, o să vă comunicăm la timp toate dispozițiile necesare, pe care trebuie să le aplicați cu cea mai mare stricteță și energie, având în vedere că rămâneți direct responsabili”.