Era a treia zi de marș.
Înaintam încet, greoi, abea mișcându‑ne picioarele îngropate în praful șoselei, ce se întindea înaintea noastră fără sfârșit ca o dungă albă șerpuită printre lanurile galbene perdute în zare.
Arșița arzătoare a soarelui ne frigea obrajii. Ca să ne apărăm ochii trăgeam bonetele pe frunte, ceia ce ne făcea să suferim mai cumplit căldura. Boabele de nădușeală se scurgeau în lungul obrajilor, lăsând în urmă dungi umede pe stratul de praf ce ne acoperea fața. De nădușeală se iviseră pete negre pe bluzele albe.
Cureaua centironului îmi ardea mijlocul ca un brâu de foc.
Bidonul era golit demult. Ce n‑aș fi dat atuncea pentru un strop de apă și un petic de umbră!
Dar nu, atunci nici nu mă gândeam la asta, căci închipuirea lor m‑ar fi făcut să sufăr mai mult.
Adică, la ce mă gândeam atunci?… zău că n‑aș putea spune, – mi se pare că nu mă gândeam la nimic.
Ca o mașină mă mișcăm în neștire luat de șuvoiul acelei turme omenești, ce cu puterile sleite se târa încet în lungul drumului perzându‑se apoi în nori de praf.
Era o tăcere de cimitir; ai fi crezut că mergem la o înmormântare; toți parcă erau muți; numai țăcăneala baionetelor lovite de coapse se auzea într‑o cadență desăvârșită.
Din timp în timp, câte‑un oftat înăbușit se perdea printre rânduri și uneori câte o șoaptă rară dar nedeslușită îți atingea auzul.
Era, desigur, o înjurătură scăpată printre dinții vreunuia care mai avea încă puterea de revoltă.
În dreapta mea aveam un voluntar, băiat înalt și subțirel ca o trestie. Sărmanul, parcă‑l văd cum mergea suflând greu, murmurând cuvinte neînțelese, îndoit înainte sub greutatea celor douăzeci și două de kilograme ce le purta în spinare.
Și când puterile îl părăseau, rămânea în urmă printre aceia pe care picioarele nu‑i mai puteau duce și istoviți, moi ca de ciară, se lăsau pe marginea șanțului șoselei.
Atunci se auzea glasul sălbatec al sergentului‑major Dobrea, care anume rămânea la coada coloanei: „scoală leat, hai la drum… ce te‑ai muiat… sus că te scol eu…”
Iar câte‑unul din front, fără a‑și întoarce capul, mai adăoga și el așa prietenește: „e hei letuță, credeai că‑i pleașcă la meliție? iacă ai găsit‑o…”
Unii oftau din adâncul inimei, alții zâmbeau numai, fără a face mult haz și a prelungi glumele ca altădată.
Ce‑i dreptul, mă prindea mila de bietul voluntar, dar îl uitam îndată, când îmi aruncam ochii în stânga mea: la Drincă rezervistul.
Drincă, sau moșneagul, cum îi zicea în bătae de joc toată cazarma, fusese dezertor în nenumărate rânduri; îl chemase acum în concentrare să facă manevra.
Era unul dintre cei ce se găsesc întotdeauna la orice regiment; era dintre nenorociții care intrați odată în armată nu‑și mai văd visul liberării decât foarte târziu și îmbătrânesc în cazarmă, rămânând ca exemplu și batjocură pentru camarazi.
Avea, sărmanul, un corp diform, niște picioare lungi și îndoite, pieptul încovoiat, ochii stinși în fundul capului, o barbă neagră și încâlcită.
Și cum mergea el tăcut, aplecat înainte, tușind și scuipând la fiecare pas, privea mereu în lungul drumului, parcă ar fi căutat ceva în zare.
Într‑un târziu se întoarse către mine spunându‑mi încet: „Vezi colo un sat?… sunt Stelenii… îi satul meu, am casă, nevastă și copii… oare ne‑a da repaus acolo?…” și ochii prinseră a‑i sclipi în cap.
Ne apropiam mereu. Șoseaua trecea pe marginea satului, lume multă se adunase la răscrucea drumului, cânii începură să latre; iar copiii droaie, în goana mare, ne ieșiră înainte.
Când am ajuns la poarta țarinei, de unde începea un rând de sălcii, colonelul a descălecat, a făcut semn corniștilor să sune „oprirea și repaus.”
Am rupt rândurile și ne‑am îngrămădit la umbra sălciilor, lungindu‑ne la șir pe marginea șanțului șoselei, cu ranițele sub cap.
Iar alții au dat năvală la o fântână a cărei cumpănă se înălța și se lăsa cu grabă, scoțând un scârțâit lung și jalnic.
Ce înduioșetoare priveliști: acea mulțime de bărbați, femei și copii, care ne ieșiseră înainte cu doniți și ulcele pline cu apă:
— „Sărăcuții de ei, cine știe câte poște mai au de făcut!” ziceau femeile cătând cu milă la noi.
O babă cu o legătură în mână își căuta feciorul.
— Dragii maicăi, arătați‑mi pe Niță al meu, că aici trebuie să fie…
— Da bine, mătușă, nu știi în ce regiment‑îi?…
— Ba știu, măiculiță, că‑i în dorobanți și aicea trebuie să fie…
Ce prețuite erau acele clipe de odihnă! Nu mișcăm nici dintr‑un deget, lungit pe spate cu fața în sus, cu ochii aproape închiși, abea zăream jucând printre gene albastrul străveziu al cerului de amiază.
Zăceam așa moleșit în pacea asta dulce și binefăcătoare; simțeam cum somnul încercă să mă fure, când se auzi răsunând semnalul: „drepți și înainte!”
Îmi era corpul greu ca de plumb. Ce n‑ași fi dat să mă lase încă numai câteva clipe să mai zac așa în toropeala asta neînchipuit de dulce.
Ne dam mână unul la altul ajutându‑ne să ne sculăm de jos.
Din toate părțile se auzeau strigăte și comenzile ofițerilor; sergentul major Dobrea plecase să‑i adune în front pe toți care întârziau.
Ne‑am pus iar în marș. Colonelul, un om înalt și sdravăn, mergea în capul regimentului pe jos cu picioarele înțepenite, iar în urma lui calul, aburit de nădușeală, călca alene apărându‑se de muște.
Ca să ne mai învioreze, se dase ordin să cânte muzica; dar de abia se auzeau până la coada coloanei sunetele slabe și întretăiate care se perdeau în huruitul asurzitor al unei baterii de artilerie ce ne trecuse înainte.
Tocmai târziu am băgat de seamă că Drincă lipsește; mă uitam în toate părțile, nu era nicăerea. Atuncea am înțeles totul: rămăsese în sat. Ce puteam face decât să tac?
Spre seară, începu a se zări satul în care trebuiam să rămânem pe noapte.
În fundul plumburiu al cerului ce părea sprijinit pe creasta dealului din față, soarele roșu ca o pată de sânge se oprise parcă anume din coborâșul său să ne aștepte în cale.
Dar noi înaintam încet, aruncându‑ne privirile spre vârful dealului, și, îndoindu‑ne puterile, urcam suflând din greu.
Întârziarăm destul până am ajuns în muchea dealului. Soarele nu ne mai așteptase; asfințise lăsând numai o geană aurie, care sclipea împurpurând cerul până departe și poleind stuful de pe acoperemintele caselor sărăcăcioase înșirate în lungul drumului fără sfârșit.
Ne‑a dat în quartier. Am căzut la un biet om sărac, cu vreo cinci copii mărunței. Ne‑am lungit cu toții la rând, pe prispă, cu ranițele drept căpătâiu.
Cu ochii țintă în lună, sdrobit de oboseală, mă fură somnul pe când bietul om, scuturându‑și luleaua stinsă, ne povestea necazurile care‑i rodeau inima.
N‑avea în curte nici picior de vită, le vânduse pe toate; vârâse tot ce avea în peticul de pământ, rămas de la părinți; dar de secetă popușoii se înecaseră în buruiană și acum în toamnă nu mai avea nimic… îl auzeam prin somn cum ofta din adâncul inimii, și vorbele lui parcă le repetam și eu șoptindu‑le așa în neștire:
— Măi frate, și mă tot bat cu gândul, noi ce‑om mânca la iarnă?
În zorii zilei, corniștii colindau satul sunând deșteptarea; tocmai dimineața la apel s‑a dat de lipsa lui Drincă.
— Ai auzit, mă, moșneagul îi lipsă la apel, – zicea un sergent altuia.
— A dezertat iar, măi, pârlitu ăla; apoi în meliție moare.
— Cu atât mai bine, adaugă un altul în glumă, îl îngroapă armata pe cheltuiala ei.
Tocmai a treia zi sub seară a venit Drincă, s‑a întors de bună voie.
Unora le eră milă de el, alții îl întrebau în bătaie de joc ce‑i fac copii și nevasta: îs „bine mersi?”
În noaptea aceia a dormit în cort lângă mine; l‑am luat cu binișorul și mi‑a povestit totul.
Ce jalnică și adevărată eră povestea acestui suflet chinuit.
Mi‑a spus cum numai s‑a repezit într‑o goană să‑și vadă nevasta și copii și cum a găsit copilul cel mai mic, care zăcea de douăzeci de zile, nevasta bolnavă și ceilalți patru copii flămânzi, și nici un pic de făină în casă. Mi‑a spus cum a plecat prin vecini ca să‑l ajute, că n‑avea nici pentru o lumânare; cum și‑a îngropat copilul și‑a lăsat câteva căușe de făină acasă; cum a vrut să plece de câteva ori și cum îl țineau plângând copiii de poalele mantalei!
— He doamne, ce‑ți mai sperii eu somnul cu necazurile mele? parcă poți să le înțelegi? – sfârși el întorcându‑se pe partea cealaltă.
Cu pumnii sub cap, cu ochii pironiți în pânza cortului, ascultam mut de grozăvia acestor mărturisiri, nu eram în stare să leg o singură vorbă, nici măcar de mângâiere.
Am rămas așa înlemnit; nu știu, dormeam sau nu, dar nu‑mi ieșea din minte bordeiul murdar și sărac; vedeam parcă chipul de ceară al copilului de pe cuptor… desigur visam, căci într‑un târziu m‑am deșteptat tresărind.
Toți în jurul meu sforăiau greu, pânza cortului se umfla în adierea unui vânt răcoritor.
Prin gaura în chip de ușă, luna din înălțime privea așa de blând la noi poleind baioneta unei sentinele care picura de somn rezemată pe armă.
Câteva raze ale lunei, ce se furișau în cort luminau fața galbenă și slăbită a vecinului meu care dormea adânc.
Și la lumina tainică ce‑i mângâia fața, am văzut bine urmele umede de lacrimile ce i se scurseseră de‑a lungul obrajilor oprindu‑se în barba încâlcită și îmbâcsită de praf. Adormise plângând ca un copil.
Prin somn, tresărea gemând încet, înăbușit.
Visa.
*
Manevra se sfârșise; rezerviștii plecaseră toți pe la casele lor, aruncând după obiceiu căciulile în vânt ca semn de bucurie.
Drincă rămăsese să‑și sfârșească pedeapsa; știam că a intrat în spital bolnav de piept; când într‑o zi auzii în cancelaria companiei vorbind:
— Dom‑sergent furier, trebuie să‑l ștergi din registru și să‑i pui cruce moșneagului că a scăpat de armată.
— Și armata de el – adaugă un altul.
— Da când a murit, bre?
— He, l‑a și îngropat de trei zile spitalul militar pe cheltuiala corpului.
Dom‑sergent‑major Dobre, glumeț cum era el, sfârși zicând răstit, pe când toți ceilalți râdeau de porunceală cu hohot zgomotos:
— Mâni îl scot la raport; auzi vorbă, să plece pe lumea cealaltă când știa bine că‑mi era dator încă zece zile de închisoare?… nici nu sfârșise pedeapsa…; e hei leat!… dar nu te iert nici mort!…