De trei săptămâni umblam pe malul Prutului. Eram însărcinat cu niște ridicări topografice pentru regularea frontierei.
Ajunsesem cu lucrarea până la margina unei păduri străvechi; fermecat de frumuseța unei zile aurii de toamnă, sătul și amețit de atâtea unghiuri, azimuturi și triangulații, mă culcasem cu mantaua făcută pernă sub cap, pe salteaua moale de mușchiu verde, la rădăcina unui ulm bătrân și falnic, parcă anume pus de strajă la capătul potecii care tăia în curmeziș pădurea bogată, ca peria de deasă.
Stam la umbră sub streșina de frunze și sorbiam adânc mirosul îmbătător de tei, pe care‑l cernea adierea vântului prin desimea întunecată a pădurii. Singur în tăcerea tainică a firii amorțite, visam cu ochii închiși pe jumătate, abia urmărind pânza apei Prutului, ce șerpuia a lene în scurte cotituri până se perdea în zare. Departe, șesurile păreau că se‑mpreună, vederea înșelată ștergea hotarul și nu mai deosebea pământul nostru de cel ce‑a fost odată al nostru.
Pe cerul limpede, un singur nouraș alb își destrăma marginea de coama dealurilor din Basarabia.
Privind spre hotarul marei împărății rusești, mă încerca aceiași sfială care m‑apasă de câte ori pășesc granița țării mele.
Pământul pe care îl simți tare și sigur sub tălpile picioarelor, cu câtă bucurie îl prețuești atunci când de pe țărm privești apa în largul necunoscutei și mișcătoarei mări!
Nici o vietate nu simțiam în jurul meu. Frunzele abia se clătinau molatic pe codițele lor slăbite, șoptind sfioase în limba lor o prevestire tristă, pe care le‑o suflase vântul celor dintâi fiori de toamnă.
Legănat de freamătul pădurii, somnul mă fura pe nesimțite.
Nu știu cât am zăcut în toropeala asta dulce a lenei pană ce pofta de fumat mă învinse. Scotocindu‑mi toate buzunarele, m‑am încredințat că n‑am nici un chibrit. Așteptam. Mi se părea că aud niște sgomote în depărtare. Îmi ascuții auzul. Ecoul unor bătăi rare și măsurate cădea adus de vânt în niște oftări adânci, scăpate din inima pădurii. Erau lovituri de secure – tăia cineva lemne departe.
Într‑un târziu, când lumina începu să scadă și‑o umbră fumurie prinse a învălui dealurile de peste Prut, mă hotărâi să mă întorc în sat.
Un om se ivi ieșind din pădure. Se opri sub bolta de frunze, în capătul potecii care străpungea ca un tunel adânca întunecime a pădurii.
— Bună vreme, bădică!… nu cumva ai vreun chibrit la îndemână, că aștept cu țigara făcută de‑un ceas?
— Poi!… chibrituri nu prea putem avea, dar om scapăra o țâră și foc pentru o țigară tot trebuie să găsim.
În timp ce el își scotea amnarul și iasca din chimirul lat, bătut în ținte galbene, eu îl cercetam din ochi.
Înalt, adus puțin de spate, cu pletele cărunte, niște sprincene stufoase îi umbreau ochii mari și negri.
Își ținea subțioară securea, și minteanul scurt îi sta aruncat numai pe‑un umăr.
Dintr‑odată îmi plăcu înfățișarea și vorba lui așezată. Simții că am în față un om al pământului, cumpănit la vorbă și la judecată.
Am aprins țigara și i‑am dat pachetul meu de tutun.
— Îi de cel bun, de oraș.
Am pornit‑o amândoi alături pe marginea pădurii, spre malul Prutului.
Suflarea ascuțită a unui vânt de nord începu a se simți de‑odată; vârfurile copacilor se plecară lovindu‑se într‑un vuet prelung și tulburat.
— A început iar să sufle Cazacul cu schic de zăpadă.
— Care Cazac, întreb eu.
— Așa‑i zicem noi vântului ista care ne vine de dincolo, de la Muscali.
Apoi tăcu. Simțiam cum mă cercetează cu coada ochiului din mers.
Avea să‑mi spue ceva și nu știa cum să înceapă.
— Mă rog matali, să nu vă fie cu bănuială, dar pe la noi prin sat când ajungeți cu măsuratul pământului?… că vă așteaptă oamenii ca pe Hristos.
— Apoi eu măsor numai granița, nu sunt trimis pentru împărțire de pământ, cum veți fi crezând.
Un zâmbet de neîncredere îi alunecă pe buze, sub mustața groasă, tăiată scurt.
— Doar Prutul e granița noastră… dar eu îmi dau cu ideia că dacă te‑apuci să masori pământul, trebuie să‑l începi de undeva, de la un capăt… și statul a găsit să‑l înceapă de‑aici, de pe marginea Prutului.
În zadar m‑am încercat să‑l fac să înțeleagă că eu nu sunt venit să lucrez pentru împărțire de pământ. Mă ascultă cu neîncredere, urmându‑și judecata lui.
— Apoi mai bine face statul acum că trimite alde d‑voastră, c‑a văzut și el ce‑au pătimit bieții oameni cu ingineri de ceilalți, țivili… E drept că lumea s‑a înmulțit, dar statul are, slavă Domnului, destul pământ; ia să se facă odată împărțeală dreaptă… adică noi ai cui suntem?… nu suntem tot ai statului… că dacă facem armată nu se chiamă că tot noi apărăm țara asta?… Ia uite, cât vezi cu ochii, de o parte și de alta a Prutului, tot sate răzășești au fost din vechime. Dar am sărăcit de tot acuma, și hrisoavele pe care le avem de la Ștefan cel Mare, cu câte zece peceți pe ele, le ținem acuma la icoane, că alta nu avem ce face cu ele. Pământurile noastre țineau tot una, de colea de la pădurea asta, ce‑i zice Raiul Lupilor, și până dincolo peste Prut, cât prinde ochiul în zare până la geana cea de deal în Basarabia.
Frământat de gânduri, ascultam în tăcere. Iarăși fără să vreau pusesem degetul pe rana dureroasă pe care mă feream s‑o mai ating, deși o vedeam sângerând sub ochii mei la fiecare pas. Acelaș fel de judecată încolțit în atâtea minți, aceiași plângere înăbușită în atâtea inimi, aceiași căutătură încruntată o văzusem scăpărând în ochii întunecați ai tuturor acelora pe care îi întâlnisem în satele de răzeși scăpătați pe șesul sărăcăcios al Prutului.
De la o vreme pierdusem încrederea în leacul cuvintelor mângâitoare. Nu mai îndrăzneam să încerc nimic, priveam și ascultam îndurerat și dezarmat, ca cioplitorul care‑și aruncă dalta prea slabă ca să învingă tăria unui bloc de stâncă de granit. Adevărul crud adesea îl ocoleam cu‑n fel de lașitate și căutam să fug schimbând șirul gândirii, de aceea mă legam de câte‑o vorbă care‑mi servea ca punte de scăpare.
— Raiul Lupilor… de ce îi spune pădurii aceleia Raiul Lupilor?
— Apoi dacă a păzit‑o lupii… cum te gândești că s‑a păstrat pădurea asta așa de deasă până acum?
— Cum a fost păzită de lupi? întreb eu mirat.
— Am avut noi aici un boer, conu Iorgu Tulbure, Dumnezeu să‑l ierte, că i‑or fi putrezit și ciolanele, dar amarnică inimă de Român. Avea el ce‑avea cu pădurarii, zicea el că n‑a întâlnit pădurar cinstit. Și ca să facă dovadă, i‑a și încercat odată. Mai de mult, când a fost el numit prefect, a strâns pe toți pădurarii din județ și le‑a spus că a venit ordin precum că statul de‑acum înainte a tăiat leafa la pădurari. Care vrea să stea fără leafă, bine, care nu, atâta pagubă. Vreo câțiva s‑au încercat să zică ceva… că e greu… cum o să trăim așa… c‑avem case, copii… mă rog, ca omul când îl strângi în chingi. Apoi au ieșit afară de s‑au sfătuit ei între ei ce‑i de făcut. După aceia s‑au ales câțiva care au intrat la prefect și‑au zis că toți pădurarii s‑au hotărât să rămână la posturile lor și fără leafă, că dacă au apucat meseria asta, se țin de ea.
— Bine, oameni buni, dacă‑i așa, duceți‑vă pe la posturile voastre și cătați de vă faceți datoria și serviciul vostru ca și până acum, – le‑a spus conu Iorgu, și cică a prins a zâmbi acru pe sub mustețile lui roșe țăpoase.
N‑a trecut mai mult ca vreo două luni și iar a pus să‑i cheme la prefectură pe toți pădurarii din județ.
Au prins a se bucura oamenii, gândind că are să le dea leafa de mai înainte. Când colo, prefectul le spune că statul a pus o taxă de cincizeci de franci pe an pentru oricine vrea să aibă dreptul de a fi pădurar la stat. Au început pădurarii a se plânge, că după ce li s‑a tăiat leafa acuma li se pune și taxă… că de unde au să plătească ei atâția bani, dar la toată urma s‑au înțeles să plătească taxa și să rămâe în slujbă, că dacă asta li‑i meseria, ce au să facă alta. Atunci l‑a prins un râs amar pe conu Iorgu și unde a sărit de‑odată de pe scaun și‑a început a se răsti și‑a înjura: afară, mișeilor… voi sunteți omizile pădurilor!… Și i‑a dat pe toți afară din slujbă. A pus pe alții noi, dar nici aceia nu au fost mai buni decât cei vechi.
După ce‑a ieșit conu Iorgu din prefectură și s‑a retras aici pe Prut, la moșia părintească, cel întâi lucru care l‑a făcut a fost să dea afară pe toți păzitorii pe care i‑a găsit pe moșia lui.
— Nu am încredere în oameni, zicea el, am să‑mi aduc lupi să‑mi păzească moșia.
Și de‑atunci picior de om n‑a mai călcat în pădurea aceia, nici scârțâit de ferestrău, nici boncănit de secure, nici bubuit de pușcă nu s‑a mai auzit pe‑acolo, ferească sfântul!
Cum muria omului o vită, boerul o și cumpăra, ba trimitea și prin satele vecine de aduna toate vitele pierite, ducea hoiturile până în marginea pădurii, și fiarele momite de miros veneau de‑și luau tainul, îl sfâșiau, luându‑și fiecare partea cu care intra la întunericul pădurii ca să se ospăteze.
Nu era chip să lași noaptea afară vreo vită. Se înmulțiseră dihăniile, de parcă veneau din toată părțile lumii, ca și cum ar fi mers vestea de la unii la alții că acolea‑i traiul bun, așa se strângeau. Mai cu seamă iarna veneau potăile de lupi pe ghiață de peste Prut. Creștea și se îndesa sălbătăcindu‑se pădurea asta neumblată. Copacii își încâlceau crengile, că numai era chip de străbătut, frunzele căzute se spulberau de vânturi și de vârtejuri se strângeau în troene, unde zăceau putrezind în umezeala pământului, până la care nu mai răzbea niciodată lumina soarelui.
Era câte‑o urgie de iarnă geroasă, de crăpau pietrele și înghețau păsările pe crengile copacilor, căzând jos moarte în zăpadă, și la noi în sat nici o legătură de uscături nu era slobod omul să rădice din pădurea boerului. Ardeau și oamenii stuf din bălțile de pe șesul Prutului.
— „Mânca‑l‑ar lupii pe care îi iubește el”, așa îl blăstămau femeile din sat pe conu Iorgu, când li se răcea vatra în casă.
Și blăstămul s‑a împlinit întocmai. Într‑o noapte, prin postul Crăciunului, viscolea amarnic și mugea vântul de nu era chip să scoți capul afară, se auzeau urletele lupilor pe sub ferestrele caselor, de ne minunam cu toții ce poate să fie.
Și când s‑a luminat de ziuă tot satul aflase că pe conu Iorgu Tulbure l‑au mâncat lupii în marginea pădurii. Nu i‑au găsit decât picioarele de la genunchi în jos băgate în cișmele lui de iuft rusesc, dârele roșii pe albul zăpezii se perdeau în desișul pădurii, și vreo câteva sdrențe din îmbrăcămintea sfâșiată de dihănii în lupta lor.
Ce să fi căutat boerul pe‑acolo pe‑o așa noapte? Prepusuri și scornituri au fost multe, dar nu s‑a putut nimic dovedi. Cică se ducea el uneori noaptea la moara de vânt de pe deal, din marginea pădurii. E drept că morărița, nevasta lui Toma Nistor, era o șerpoaică de femee fără păreche, cu niște ochi plini de foc și de păcate. Unii ziceau că oamenii l‑ar fi ucis și pe urmă l‑ar fi adus în marginea pădurii ca să‑l rupă lupii și să nu se mai cunoască urma. Alții ziceau că au auzit țipete, dar anume n‑au voit să iasă să‑i dea ajutor.
Pe moșie, după el, a întrat fecioru‑so, conu Țilică, după ce s‑a întors din străinătate. În vreo patru ani el a bătut moșia la cărți și pe urmă s‑a împușcat, acuma o ține un boer de la București.
Povestirea era pe sfârșite când am întrat pe poarta satului. Fără să vreau mi‑am întors capul înapoi spre Raiul Lupilor. Pădurea cea întunecată și plină de taine părea o pată neagră pe orizontul însângerat de flăcările apusului.