Ploaia rece și măruntă, cernută parcă prin sită, începuse să cadă de cu noapte. Deși ordinul de plecare era pentru ora șase dimineața, dar după vechiul obiceiu moștenit în armată, fiecare căpitan se grăbea să‑și pregătească trupa mai din vreme, pentru ca ai lui să fie cei dintâi gata de drum. De pe la miezul nopței sgomotul crescuse înfiorător: strigătele, înjurăturile, nechezatul cailor, huruitul trăsurilor de subsistență, învălmășeala aceea a miilor de oameni care‑și strângeau grăbiți corturile ude de ploae, s‑amestecau în haosul întunecos al nopței, ridicându‑se într‑un sgomot nelămurit, prelung și fioros ca mugetul mărei în răscoala unei furtuni.
Toată ziua n‑am mâncat decât pesmeți muiați de ploae.
Pe la amiază, trecurăm râul Ialomița de‑a dreptul, prin apa ce ne‑ajungea până la subțiori, în timp ce de pe mal, atașații străini, călări, admirau „resistența soldatului român”.
Cei dintâi kilometri de drum ce ușor îi străbătusem. Dar cu cât vremea trecea și noi mergeam mereu, cu atât ranița se îngreuia mai mult îndoindu‑ne spinarea tot mai tare, arma mutată de pe un umăr pe altul se făcea tot mai grea; cișmele tot mai anevoe le ridicam, încărcate de noroiul cleios și moale, de prin arăturile de toamnă, prin care înotam.
O zi nesfârșită de drum greu, chinuitor, îndulcită numai din timp în timp de aria duioasă și naivă, pe care o cântă în gura mare Lupan, cântărețul companiei: un țigan înalt, cu mustața răsucită și cu bonetul dat pe ceafă.
Fiecare companie trebuie să‑și aibă artistul ei, protejatul tuturor gradelor, omul căruia i se iartă orice și care, la un semn al căpitanului, e gata a‑și face cu sfințenie datoria de artist.
Cântece rămase moștenire, de cine știe când prin rândurile oștirei: „Un soldat din oastea română” ori:
„Maică măiculiță,
Ia ieși la portiță,
Și‑mi dă drumu‑n casă
Ca să stau la masă.”
Și toată lumea repetă cu glas jalnic cuvintele știute de toți, și care în anume împrejurări, iau un farmec deosebit, având darul de a răscoli aducerile aminte, făcând să uiți pentru câteva clipe, greul și amarul drumului fără sfârșit.
Mai sub seară ploaea încetase dar nu se mai auzeau nici cântece, nici glume; parcă amuțiseră cu toții. Nici o vorbă măcar nu eșea dintre rânduri; doar uneori câte un oftat înăbușit se auzea din mulțimea acelei turme omenești, care se târa încet și în neorânduială, în lungul drumului, de‑a curmezișul ogoarelor pustii, părăginite.
Și cum mergeam atunci, amărât de suferințele marșului, în zgomotul cadențat și monoton al gamelei care se certa ciocnindu‑se de o cataramă a raniței din spinare, cum mergeam având în jurul meu aceiași oameni cu fețele ofilite de oboseală, cu trupurile istovite și aplecate înainte, abia ridicându‑și picioarele, șchiopătând de rosăturile cismelor… atunci numai am înțeles marele adevăr ce coprindea cugetarea spusă, de un nu știu care celebru general: „În cele mai mari războaie, victoriile nu se câștigă cu capul, ci cu picioarele”.
Într‑amurg, prinse a se întinde, departe‑n zare, o fășie sângerată tivind cu roșu orizontul întreg.
Și noi mergeam mereu înainte, tot înainte, pe șesul acela întins și sterp, al cărui fund amăgitor, parcă anume se muta mai departe, fără a putea fi atins vreodată.
Și nici o casă, nici un pom, nu întâlnea vederea; doar unde și unde, cumpăna vreunei fântâni se legăna încet scârțâind a jale.
Atunci, încă de departe, se zăreau oamenii care se rupeau din grămadă și o luau pe furiș târându‑se ca șopârlele prin șanțul șoselei, ca să ajungă să pue mâna pe ciutura cu apă și s‑o răstoarne pe obraji, pentru a se mai înviora puțin.
Aceia cu toții rămâneau apoi la urmă, în coada coloanei, neputând să‑și mai apuce locurile lângă tovarășii care se depărtau mereu, în cadența aceluiaș pas obicinuit.
Într‑un târziu, se ivi luna arătându‑și fața rotundă și plină, așa de blând cătând la noi de după colțul unui nour fumuriu, de unde își arunca lumina‑i de beteală peste tot cuprinsul până departe, oprindu‑se pe umbrele sure și nedeslușite ale unui sat pierdut pe întinsul câmpiei.
„Se vede… se vede… ajungem”” și o mișcare deosebită se simte prin mulțime.
Ca prin farmec, un fel de murmur de bucurie copilărească se respândește printre rânduri. Voințele se încordează, osteneala nu se mai simte, puterile se îndoiesc, pașii se fac tot mai mari, și ochii străbătând depărtarea cată țintă la luminele acele roșii, slabe ca niște ochi osteniți care vegheau în noapte, licărind la geamurile caselor tupilate.
Era satul în care trebuia să cantonăm până a doua zi.
Când am ajuns acolo am mai găsit încă vreo trei regimente care umpluseră satul împărțite pe la case.
Strada din dreptul cârciumei era înțesată de soldați. Fiecare, strângând gologanul în mână, se îngrămădea ca să străbată până la fereastră unde se vindea pâne, rachiu și tutun.
Cârciumarul, om practic, își fortificase cârciuma înainte de a fi asediată: bătuse scânduri la ușe și la ferestre, lăsând numai o gaură pe unde întindea mâna și, după ce primea paralele, dădea marfa cerută.
În sfârșit, departe, tocmai în coada satului, ne‑a găsit și nouă cuartier.
Am căzut la un biet unchiaș, un suflet bun de creștin, care a și pus ciaunul la foc cum am trecut pragul casei.
„Da dincotro, voinicule, că după vorbă parcă îi fi moldovean”; și mă privi, cu atâta milă și duioșie, bătrânul acela cu fața încrețită și luminată de limbile roșii ale focului care se încolăceau pâlpâind pe vatră.
„Mărico, ia mai adu murile alea pân s‑o cerne mălaiu”; și Mărica, fata unchiașului, se ivi în prag, înaltă și mlădioasă, cu obrajii rumeni, cu buzele roșii și umede, cu niște ochi aprinși, mari și negri ca și murile ce le‑aducea în șorț.
Un copilaș ca de vreo șapte ani, nepotul moșneagului, cum sta după vatră, mă măsura cu ochii lui vii, cercetători; ca să‑l mai îmblânzesc îi dau arma în brațe și‑i pun țigara în gură.
„Ia lasă‑l, domnișorule, c‑abea l‑am desbarat de năravul ăsta; când l‑am luat de la tată‑so trăgea tutun cum îi șarpele”.
Nu puteam să‑mi stăpânesc râsul; un copil de șapte ani care se lăsase de fumat.
Târziu, cu trupul amorțit de osteneală, am adormit pe prispă și ochii aceia aprinși și negri cum îi mura, au strălucit mereu stându‑mi de strajă în somnul adânc și plin de visuri dulci.
Des dimineață, cântecul cucoșilor din sat se întrecea cu sunetul metalic al goarnelor care cântau zorile.
Un: „rămas bun” și „umblați sănătoși, voinicilor” zis cu‑n glas blajin, o privire înduioșată de milă și de părere de rău și… la drum!
Din front ne‑am aruncat încă odată ochii în urmă spre casa unchiașului: pe prispă în pervarzul ușii, se zărea parc‑o umbră cătând în lungul dungei albe a șoselei ce se perdea departe în ciața dimineței.
Pe drum, una din cartușiere pe care o știam deșartă mi se părea prea grea; o deschid și o găsesc plină cu mure. Mărica mi‑o umpluse pe ascuns.
Și cum mergeam în șir, cătând înainte, nu era chip să scap de ochii aceia, adânci și negri care mă urmăreau sclipind la fiecare pas.
Ne apropiam de Otopeni; acolo trebuia să întâlnim inamicul ce avea să atace fortul; – așa era tema manevrei.
Departe încă de sat, ne întâmpinaseră bicicliștii, călăreții, trăsurile, toată lumea mare venită din Capitală ca să privească la lupta ce avea să se dea.
Se zicea că Regele, Regina și miniștrii sunt veniți la Otopeni ca să observe lupta de pe înălțimea fortului.
În depărtare se zăreau câteva pete negre mișcându‑se pe întinsul câmpiei.
Un ofițer de stat‑major urmat de câțiva călăreți veneau în galop spre noi: „s‑a semnalat inamicul” și vestea se răspândește ca fulgerul printre rânduri. Auzul se ascuțește, degetele se încleștează pe curelele armelor, pașii se fac tot mai vii, ochii se deschid tot mai mari, cătând întrebători la acei ce printr‑un semn sau o comandă le va porunci ce trebuie să facă.
S‑au luat formațiile de luptă.
Plecăm în pas gimnastic să ocupăm o poziție în aripa stângă. Ce goană nesfârșită prin bulgării arăturilor; câțiva căpitani bătrâni rămân în urmă gâfâind; picioarele abia se mai pot ridică, suflarea ni se taie; vreo doi soldați cad tremurând la pământ, sanitarii îi culeg din urmă.
În aripa dreaptă lupta s‑a angajat.
Din ce în ce se întețește ploaia de pocnituri; sunt focurile liniei de tiraliori.
Ne oprim pe marginea unei șosele, culcați pe burtă în lungul taluzului deschidem focul.
Fortul începe canonada. Și când monstrul acesta cu trupul îngropat în pământ, începe să arunce flăcări prin nări, pământul parcă se ridică clătinându‑se din temelii și văzduhul întreg se răscoală cutremurându‑se, întunecat în nori de fum.
Bubuitul lung, repetat, al gurelor de foc din cupole, umplând cuprinsul, se pierde în pustiul câmpiei întinse, fără margini.
O baterie de artilerie de câmp, vine în goana cailor să ocupe o poziție dincolo de drum.
Ajunge în dreptul nostru ca să urce de pe câmp pe șosea și, când tunul din cap intră smuncit în șanțul șoselei, cei trei soldați de pe cheson își perd cumpătul și sunt aruncați într‑o clipă înainte, sub roatele tunurilor care trec toate în goană turbată peste trupurile lor.
Înfiorat de groază am închis ochii.
…Când m‑am uitat iarăși, n‑am mai văzut decât bucăți de trupuri omenești împrăștiate, creeri răspândiți și amestecați cu pietricelele șoselei înroșite de sânge cald.
Dar tunurile erau departe, ajunseseră pe poziție, și așezate în baterie, își începură tirul. Lumea de sus, de pe înălțimea fortului, în admirație privea ca la o reprezentație frumoasă și bine jucată, care reda închipuirea grozăviilor răsboiului.
…Muzicile și corniștii încep să sune „atacul”. Noi o luăm la fugă, din ce în ce mai repede prin iadul acesta care fierbe de strigăte, clocotind în bubuituri de tun și‑n sunete de trâmbițe.
Și alergăm mânați de notele metalice ale „atacului”, acele note aprinse care îți smulg parcă picioarele din încheeturi, ne mai dând pas minței să lucreze, ci numai pieptului să se umfle în strigătele nebunești de „ura” nesfârșit… și alergăm într‑o goană din ce în ce mai turbată, aiuriți și în neștire!…
*
…Tocmai la sfârșit, după ce a sunat „încetarea manevrei” mi‑am întors privirea în urmă spre șosea.
Am zărit crucea roșie a unei căruțe de ambulanță: le duceau, culese grămadă, acele țăndări de trupuri omenești.
„Văzuși, măi – zicea un ofițer – pe nenorociții ăia, i‑au terciuit cu totul.”
„Ei, ce vrei: victimele manevrei” îi răspunse flegmatic un căpitan bătrân.
…Și când gândești că manevra nu‑i de cât o palidă imagină a acelui sinistru joc ce se numește: războiul.
1897