De necaz n‑a mâncat la prânz, s‑a plimbat două ore și a fumat zece țigări, așa era de enervat domnul director Victor Iliaș, comisar titrat de clasa l‑a, numit abea de patru luni în serviciu, ca director al poliției locale.
Numai când a constatat că în port‑tabac nu mai avea nici o țigară, s‑a hotărât să intre în cafeneaua din centru, unde se găsea concentrată, la orice oră din zi, întreaga viață și activitate a orașului. Cum a deschis ușa, s‑a oprit în prag, lovit de mirosul greu, înecăcios și acru, al aerului îmbâcsit pe care‑l consumau zilnic intelectualii provinciei. După prima clipă de șovăială, păși hotărât înainte, grav și corect, cu mâna la pălărie, printre șirurile de mese, până în fund. Căci dl. director avea felul său de a fi și de a se prezinta; din ziua în care debarcase aci, păstra aceiași poză de o corectitudine aleasă, de o politeță rece și gravă, uneori distrat, alte ori visător, dar totdauna corect și grav. Știa cum să întrebuințeze o anumită tactică pentru a se prezintă și impune în ochii lumei de provincie.
„O gingirlie subțire, fiartă bine” răsună glasul sonor al lui Aurică chelnerul, care ajunsese a cunoaște gustul fiecărui client în parte, așa că le comanda consumația obicinuită îndată ce vreunul se arăta în ușa cafenelei.
E atât de amărât azi d‑l director, în cât, prin norul de fum al unei țigări speciale, abia își aruncă privirea în fund spre cassă de unde niște ochi arzători îi urmăresc mișcările. Altă dată el observa în tăcere ceasuri întregi pe casierița de zi, bruneta ceea, coaptă și mândră, cu degetele ferecate în inele sclipitoare. Nu că o privea cu vreo intenție oarecare, dar i se părea un subiect nostim, un cap de studii și observații interesante – mai cu seamă când se înroșea emoționată de acordurile muzicii, care repeta anume în fiecare zi „La belle brunette”, valsul al cărui titlu, Anghelachi capelmaistru, îl scrisese cu așa ortografie în cât publicul cetea întotdeauna: Labele brunetei.
De două ore se chinuește să termine primul articol din „Universul” și nu‑i chip: rândurile îi joacă sub ochi, ar vrea să nu se mai gândească la cele întâmplate de dimineață, și‑i peste putință. Mereu îi vin în minte vorbele și observațiile prefectului, ale polițaiului și ale primarului.
Acum se căește că nu le‑a răspuns așa cum trebuia. Ce, oare n‑a procedat bine și corect?… Nu și‑a făcut de cât datoria și nimic mai mult de cât datoria. Și, în definitiv, ce‑a făcut pentru a stârni o adevărată furtună, ridicând în picioare toate autoritățile orașului? A făcut cu o seară mai înainte o simplă descindere la Iani Cafegiu, în acel tripou ordinar, în care se jefuesc oamenii la jocul de cărți; a confiscat banii și mobilierul, încheind cuvenitul proces‑verbal, pentru a da pe contravenient în judecată. A lucrat conform legei, cum scrie la carte, îndeplinind procedura întocmai și corect. Unde‑i, mă rog, abuzul de putere care i se impută acum? Asta e crima de care s‑a făcut vinovat și pentru care stau gata să‑l sfâșie toate autoritățile: poliția, primăria și prefectura?…
Nu, nu se miră de polițaiu, care nu poate fi considerat decât ca o brută, care i‑a primit procesul‑verbal râzând de i se scutura burta: „da aprig mai ești mititelule… ce te repeziși așa… mai sunt alții, cu ixpiriență și practică mai cevașilea”… La ce te poți aștepta de la un bătrân din cadrele vechi ale poliției, înnărăvit în rele, care nu știe de cât să bea, să sfănțuiască și să fumeze cu țigara lui de chilimbar de jumătate de metru lungime.
Dar prefectul!… ei, la asta nu se aștepta; oricum, om serios, cu greutate, cu pretenții de cultură; cine ar fi crezut că poate să judece lucrurile în așa mod.
„Prea te precipitezi, tinere… mai întâi trebuie să cunoști localitatea și oamenii pentru a ști cui trebuie să‑i faci procese de contravenție și cui nu… sunt interese politice locale care… în definitiv caută mai întâi și te inițiază… altfel trebuesc luate lucrurile…”.
Și cu ce ton i le spusese toate aceste… a!… nu‑și va ierta niciodată lipsa asta de energie… de ce nu i‑a răspuns așa cum i se cuvenea? Ei… unde sunt iluziile cu care intrase în noua meserie, când hotărâse să se devoteze ei cu trup și suflet!… Cu puțină stăruință ar fi putut intra în magistratură, că, slavă Domnului, are și el rude care reprezintă câteva voturi, și, oricum, Nenea Costică poate el ceva când a reușit cu majoritate zdrobitoare la alegerile de astă iarnă la Tecuci,
Dar nu, a preferat, deși avea licența, să intre în poliția nouă care se organiza și cerea elemente culte și titrate. Într‑adins se ceruse într‑un oraș străin și nu în locul lui natal, numai pentru a‑și putea face datoria și serviciul în conștiință.
Visase o viață nouă, aventuroasă, o viață de muncă și emoțiuni; a urmări cu pasiune cele mai delicate afaceri polițienești; pentru amorul meseriei a se expune la orice pericol; a moraliza, a reforma personalul nărăvit, a ajunge la idealul unei poliții moderne ca și în Occident, a parveni ca poliția să fie o a doua magistratură, respectată și apreciată…
Și când colo… ce deziluzie!
La ce‑i folosise atâtea chinuitoare examene de drept?… Pentru ce își bătuse capul cu criminalitatea lui Tarde, cu memoriile lui Goron… cu o întreagă biblotecă pentru care și acum plătea ratele întârziate?…
Unde și când va aplica măcar o iotă din cărțile care zăceau movilă pe masă și în geamandanul burduf de sub pat?…
La fiecare măsură și reformă nu întâlnea decât piedici; de 4 luni în serviciu și nu instruise nici o afacere mai frumoasă, nici o crimă, nici un viol, nimic interesant. În provincia asta infectă nu se întâmplau decât beții ordinare, bătăi și scandaluri de cârciumă.
Până acum nu și‑a pus iscălitura decât pe condicuțele de la biroul de servitori și pe statele de leafă de la sfârșitul lunei.
O viață stearpă și monotonă, târându‑se după un program neclintit, între birou, birt și cafenea.
Și pentru o mizerabilă leafă care nu‑ți ajunge nici pentru a‑ți achita cartela de la birt, trebuie să suporți acest mediu obscur și infect, să stai, fiind totdauna corect, într‑un cerc de oameni ordinari și ignoranți, care nu știu decât a ciupi mita contribuabililor…
„Ha!… poliție modernă!… Asanarea moravurilor… A două magistratură!… Mofturi!… Spoială!… Barbarie!…” scrâșni d‑nul Director și se ridică bătând enervat ca pumnul în masa de marmoră.
„Îndată la domnu!…”
„Cassa!… plata și un pachet de dame la domnu!…” se auzi iar sonor glasul lui Aurică chelnerul.
În stradă aerul era curat și rece. D‑l director se mai însenină puțin, totuși îi flutura pe buze un zâmbet de amară ironie. Încheindu‑se corect la haină, plecă în sus cu pași largi, admirându‑și dunga pantalonilor călcați în ziua aceea.
„Hm!… eram sigur, imbecilul de Ștefanachi se ține ca umbra de mine”. Imbecilul de Ștefanachi era un agent secret – după cum se recomanda el singur – însărcinat de polițaiu a urmări zi și noapte pe noul director, doar s‑o putea să‑l aibă la mână cu ceva.
După ce‑și făcu obicinuita plimbare, până în dreptul prefecturii, se întoarse înapoi și, cum era răcoare, voi să între pe la croitor pentru a‑și lua pardesiul dat la reparat.
Dar se opri, aducându‑și aminte că mai are de dat încă 26 lei – nu că n‑ar fi putut amâna oricât ratele la croitor, dar voia să fie corect și de aceea se hotărî să aștepte până la leafă.
În ușa cafenelei se întâlni în față cu Iani cafegiul care‑l salută respectuos; cum nu‑l mai putea ocoli, d. director, stăpân pe sine, îi vorbi cu blândeță: – „Bonjour d. Iani, poți veni la poliție să‑ți ridici banii și mobilierul. Din partea mea personal nu am nimic… eu nu mi‑am făcut decât datoria… mă rog e logic sau nelogic?… Dar nu înțeleg cum ai făcut ca toate autoritățile să‑ți ia apărarea?”
— E loțigo d. directoru… ma scuzați… suntețo omo buno, ma pre seriozo e tinero… încă pe urmă o să înțilegeți cum merge treaba la noi”…
Iani se grăbea să plece, – „vă saluto cu respectu” și în momentul când îi întinse mâna, d. director simțind ceva rece gâdilindu‑l în palmă, își retrase mâna scurt; atunci un zăngănit de argint răsună repetat și trei patace de câte 5 lei se rostogoliră de‑a dura pe trotuar.
Directorul rămase o clipă zăpăcit, urmărind cu ochii mersul patacelor, după care Ștefanachi se repezi pe brânci să le prindă. După primul moment de nedumerire, d. director explodă cu o indignare furioasă; Iani însă o șterse grăbit, uitându‑se mereu în urmă, să vadă dacă nu se ține cineva după el.
Ștefanachi agentul, care nu pricepea întâi cum s‑a întâmplat lucrul, se minuna cu mâna la gură: mai mare rușinea, asta n‑am pățit‑o niciodată, dar cum, doamne iartă‑mă, le‑o fi scăpat din mână?
Lumea din cafenea se alarmase, se întrebau unii pe alții despre cele întâmplate, toți se grămădeau pe la ferestre; s‑au întrerupt toate jocurile. Ca fulgerul s‑a răspândit vestea prin cafenele și în tot orașul.
Cazul era comentat în felurite chipuri. Au fost discuții violente între taberile vrăjmașe, care s‑au format în câteva momente, pentru și contra directorului.
Unii îl considerau un grandoman exagerat, alții susțineau că e un ageamiu, sau că face paradă și fasoane de cinste. Foarte mulți dovedeau pur și simplu că directorul a fost un prost că n‑a primit banii.
S‑au găsit și câțiva care își arătau în gura mare sincera lor admirație pentru acest tânăr corect, încât vorbeau cu entuziasm de indignarea sublimă cu care susțineau ei că au văzut cum d. director aruncase banii în obrazul acelui conrupător, care voia să cumpere cu o mizerabilă sumă de 15 lei conștiința unui funcționar titrat. Deși după cum se vede părerile erau împărțite, eroul zilei, mândru, cu un calm admirabil, părea că nici nu voește a da atenție celor ce se vorbeau pe socoteala sa.
D. Director în seara aceia fericită se plimbă până târziu, călcând corect, falnic și mulțumit de sine, asemenea unui general în seara zilei unei victorii strălucite.
Era aproape miezul nopții când d. director, pipăind prin întunerec, dădu cu mâna, pe birou, de un plic așezat lângă chibritelniță.
Nerăbdător, înainte de a aprinde lumânarea, cu chibritul între degete, aproape să se frigă, observă cercetător plicul.
Era închis și fără adresă.
La lumânarea îl desfăcu grăbit și… mirare… înăuntru trei hârtii de câte 20 lei.
De unde și cum? Mister!…
A rămas câteva minute uimit, întorcând plicul pe o parte și pe alta…
Hm!… a înțeles… e teribil, domnule, cu ce încăpățânare se urmărește conruperea funcționarilor corecți!… își zise d. director, aruncând hârtiile pe birou.
Ce‑i de făcut acum?…
Trebue să procedeze sistematic. O să le dea a doua zi în mâna prefectului… ce mutră o să facă!… Dar prefectul a plecat în seara asta la București.
Polițaiului?… nici vorbă că nu, bruta asta ar fi în stare să bage banii în buzunar și să‑i râdă cu cinism în față. Dacă ar fi scrisă adresa pe plic s‑ar cunoaște poate scrisul lui Iani pe care l‑ar da în judecată… ar fi un proces celebru…
Curios caz. La asta nu s‑a gândit nici odată: să vii acasă, să găsești de‑a gata o sumă de bani și… culmea, să fii în așa situație să n‑ai cui să‑i înapoezi… Închipuiți că în loc de trei hârtii de 20 ar fi trei de câte o sută… da dacă ar fi de câte o mie? Să vedem cine iar da înapoi? și cui să‑i dai?
Cine e acela care găsind o pungă în drum să n‑o ia? Dar când o găsești la tine pe masă?… D. director trânti furios cu pumnul în masă, își scoase haina și smunci butonul care îi strângea gulerul; de‑abea putea să respire.
Să te compromiți pentru trei hârtii de câte 20, când ai dat probe de corectitudine… ce mizerie!
Hotărât!… banii aceștia nu‑i aparțin, deci trebuie înapoiați… asta e clar.
Desbrăcându‑se grăbit, se aruncă în pat, desfăcând un jurnal pentru ca cetind să nu se mai gândească la banii de pe birou. După câteva momente d. director aruncă jurnalul pe care nu‑l putea ceti, căci era prea turburat.
Cu siguranță că toate autoritățile au primit bani de la Iani Cafegiu, chiar prefectul, acest om grav și sever, cu toate că e așa de sus pus… și cine ar avea curajul să‑l bănuiască măcar?… câte se petrec între culise… se vede că fiecare își are secretele sale profesionale.
Cum o să‑l umilească el pe prefectul acesta îngâmfat, când îi va prezintă cele trei hârtii refuzate… Dar prefectul vine peste vreo săptămână, până atunci primește și el leafa… așa că poate să aibă intactă suma asta, chiar dacă acum ar cheltui din ea.
… O s‑o dea înapoi deci, ar putea‑o considera ca un acompt… dar o să se decidă mâine… și d. director suflă în lumânare, pentru a se putea liniști în sfârșit.