Datorii uitate

D‑nei Armonica G…

Ce bucurie am simțit când îmbarcându‑mă pe vaporul care cobora Dunărea, am dat cu ochii de Miluță. Cu ce mulțumire sufletească ne‑am strâns în brațe; prieteni buni și vechi, pe care vremea ne despărțise, aproape să ne pierdem urma.

Mână în mână, ca doi școlari, ne uitam acum unul în fața altuia. Ne măsurăm din ochi, ne cercetam trăsăturile cunoscute și totuși oarecum schimbate de cutele adânci săpate de vreme.

Și pe când ne admiram laba de gâscă, care începuse la amândoi să ne încrețească pielea de la coada ochilor spre tâmple: acelaș regret ne lunecă întru‑un suspin ușor pe buze:

„Așa‑i că‑nbătrânim!… fără să știm… mereu, pe nesimțite!…”

— Ce iute trece viața… numai când o măsuri privind în urmă, o vezi cât de scurtă a fost și cum s‑a risipit fără s‑o prețuim cum trebuie.

Amândoi parcă simțeam o nevoie ascunsă de a ne mângâia, încurajându‑ne unul pe altul.

Miluță tăcu o clipă, apoi cu ochii la părul încărunțit, îmi zise: „Altfel te văd destul de verde, doar pe la tâmple a nins cam mult la tine; cât despre mine, adaugă el râzând, pe când își descoperea capul chel strălucitor:

— E fildeș curat, nu‑i așa?

— Tot singur, Miluță? Vecinic, flăcău tomnatic? Nu te‑ai mai hotărât să te însori, tu care ai plasat atâtea acțiuni de simpatie prin toate garnizoanele pe unde ai trecut?

— Tot singur, dragul meu. Tu știi ce greutăți am avut de dus. Apoi și firea mea poate‑i de vină… tu mă cunoști.

Și după ce tăcu puțin, îmi zise clătinând din cap:

— Și mai la urmă, pe mine nici o femee nu m‑a iubit cu adevărat, așa de mult pe cât îmi cerea inima.

După ce ni‑am ales un loc retras pe punte, în fața a două halbe spumoase, am început să legăm firul rupt al trecutului, depănând amintiri de tinereță pe ghemul vremii.

De mai mult de douăzeci de ani îl cunoșteam pe Miluță. Ce natură ciudată! În viața mea n‑am mai întâlnit o asemenea alcătuire sufletească.

Școala n‑o făcusem împreună. Ne‑am cunoscut mai târziu ca ofițeri tineri. Știam vag ceva despre origina macedoneană a familiei lui. Suferise și muncise mult. Pe când noi ceilalți în câteva zile ne tocam solda, el trimetea regulat o parte la cei rămași acasă.

Am legat cu el o prietenie strânsă, pe când ne aflam îmbarcați pe acelaș vas, lucrând la harta Dunărei. Câțiva ani i‑am trecut trăind viața monotonă de mică garnizoană, prin porturile din susul Dunărei.

O vară întreagă am petrecut‑o în portul C… Eram vreo șase, toți tineri și, niciunul însurat. Apariția noastră făcuse oarecare senzație în oraș.

Părinții și fetele începură de a doua zi vânătoarea și pontajul pentru căsătorii.

Dar, ce desamăgire! Iluzii pierdute, speranțe înșelate…

Deprinși cu viața „publică” ocoleam societatea, fugeam de viața intimă de familie. Stam toată ziua pe apă lucrând și măsurând pe arșița soarelui. Seara ne mulțumiam să ascultăm o serie de cântece răgușite, la o grădină de varietăți unde ne cheltuiam banii și tinereța. Unul făcea teorii ca să‑și îndreptățească purtarea: „marinarul nu trebuie să aibă legături cu uscatul, el e logodit cu apa”. Altul, mai sincer, spunea curat: „mi‑i frică de încurcătură, sunt păcătos în chestii de inimă; când încep să alunec, mă duc de‑a dura ca un bolovan până în fundul prăpastiei”.

Singurul care făcuse cunoștințe era Miluță; lui, toate ușile i se deschideau. Avea un talent deosebit de a se alipi de unele familii; ajungea în scurt timp amicul intim al casei. Noi începurăm a‑l tachina. Cum era firesc, la început, n‑a fost cruțat de gura lumii. Dar, lucru rar, cu toții au amuțit când au văzut la dânsul dovezi de prietenie curată.

O trebuință sufletească, nevoia de‑o inimă amică, îl silea pe omul acesta să‑și lege viața de câteva familii.

Devotat până la sacrificiul vieții, rămânea în serviciul unor femei frumoase, pe care poate că le iubea în taină.

Nici o dorință nu arăta pe față. Părea cuprins de un fel de pasiune încătușată, neîmpărtășită.

Desigur că nu era adevăratul, unicul amor, divina flacără, puterea aceia suverană care‑i deasupra oricăror alcătuiri de legi și stăvili omenești.

Nici ceia ce se numește flirt – jocul ușor și distractiv de galanterii periculoase; și nici amorul platonic, înclinarea aceia mutuală, de o ideală candoare. Un amestec bizar de sentimente… Uneori părea robit de‑o dragoste fără speranțe, iar alteori lega prietenii de felul celor din melodrame.

Trebuința sufletească de a iubi, părea să fie la dânsul cu mult mai mare decât aceia de a fi iubit.

Dacă era mulțumit sufletul lui cu această prietenie durabilă și senină? Dacă această prietenie se schimba apoi în dragoste adevărată și mistuitoare? Niciodată n‑am putut ști sau distinge felul și nuanța iubirilor lui Miluță. Pe când alții ne apăreau limpezi ca sticla transparentă, el rămânea acelaș, închis și neînțeles.

Niciodată n‑avea numai o singură legătură. În fiecare oraș avea două sau trei simpatii, cărora părea că‑i gata să‑și închine viața. Împărțea tuturor aceiași egală iubire… Așa că s‑ar fi putut spune că forțele sentimentale se neutralizau – poate asta îl susținea să nu cadă. Nu știu să fi avut în viața lui vreo aventură.

Nici o umbră de gelozie nu deștepta în inimele bărbaților însurați. Primea confidențe, făcea servicii, scria și primea scrisori, dădea cadouri fără să provoace supărări sau grijă.

De la dânsul am învățat că unei femei măritate îi este permis să primească flori, parfum și bomboane, căci după cod aceste trei articole nu sunt considerate drept cadouri.

Colegii, că să‑l năcăjească, în fiecare zi îi scorneau câte o poreclă nouă:

Miluță inimă largă.

Sultanul din Bagdad.

Cavalerul servant.

Monopolul confidențelor…

Înțepătura glumelor, uneori nesărate, ajungea până la cruzime:

Salvadentul sexului frumos.

Discreția garantată.

Curtezanul public.

Domnul Căzăturescu.

Locotenent Crampon.

Dar el nu se supăra, decât atunci când credea că una din simpatiile sale ar putea fi atinsă prin vreo glumă.

Nu pot să uit o scenă după care am putut cunoaște firea acestui om.

Era în orașul acela o doamnă văduvă cu patru fete mari, frumoase dar fără nici o zestre. Miluță, în rolul de tutore pe care și‑l luase singur, reușise să le căpătuiască cum nimeni nu s‑ar fi gândit. Un ofițer mai tânăr, care era în vorbă cu cea mai mică, părea că stă încă pe gânduri, căci fata nu avea zestrea cerută de regulamentele militare.

Atuncea l‑am văzut pe blândul Miluță înfuriat și hotărât.

— Pentru ce ai compromis fata? Dacă în trei zile nu înaintezi actele de dispensă de dotă, să știi că te provoc; te bați cu mine la zece pași distanță, cu „Manlicher!” și ochii lui mici erau tulburi și fulgerători.

Scund, slab și nervos, cu trupul încordat, avea înfățișarea unei hiene sburlite.

Un coleg șopti atunci: „Vocea sângelui! numai la furie apare anțarșul macedonean”.

În orașul în care ne aflam atunci, avea trei simpatii. După anumite calități, el da fiecăreia câte o numire de admirație.

Nevasta unui doctor, o pianistă de talent, cu părul mat și ochii catifelați, era femeia genială. O profesoară mică, vioaie, cu părul rătezat la ceafă, cu pălărie băețească, – pentru că fuma și citea la berărie pe Nietzsche, era femeia superioară. Iar Geta Ulmeanu, o blondă cu ochii mari, albaștri, măritată c‑un inginer mai bătrân și cartofor, era femeia sfântă.

*
Geta!… „femeia sfântă”… De câte ori în viața mea nu mi‑a venit pe buze numele ei șoptit în taină ca o rugăciune.

Pe femeia asta am iubit‑o eu în prima tinereță.

O iubire ciudată, eterică. Mă întreb și azi dacă n‑a fost numai un vis în prima palpitare a vieții, numai o umbră a amorului adevărat, a acelui sentiment unic și etern. Și totuși, în acordul sufletelor noastre de atunci, câtă armonie, câtă căldură; momentele acelea de fericire divină nu pot să le asamăn cu nimic altceva în lume, căci nu le‑am mai putut simți a doua oară în viață.

Pe vremea aceia, abia scăpat dintre zidurile școlii, numai în pragul vieții, mi se zicea: sălbaticul. Privit ca un animal de o specie rară și curioasă, treceam liber prin lume cătând țintă înainte, fără a privi în lături; tocmai târziu am căzut târât în vârtejul valurilor vieții.

Ofițerii ceilalți plecaseră în susul Dunărei cu lucrarea hărții. Miluță și cu mine trebuia să rămânem toată vara în acelaș port, – pe o șalupă mică, cu o singură cabină așa de strâmtă încât abia ne puteam învârti. Ne îmbrăcam pe rând afară pe punte, căci între cele două paturi era întinsă o masă imensă cu hărți și planuri. Pe când prietenul meu se chinuia calculând și desemnând, eu fumând citeam sau visam.

Pe timpul acela am cunoscut‑o pe Geta,

De mai multe ori o zărisem de la distanță, dar niciodată nu mă apropiasem de ea; o teamă instinctivă mă ținuse departe.

Ne‑am întâlnit într‑o zi pe la sfârșitul lui Mai, cu prilejul unei escursii pe Dunăre.

Ne‑am dus cu șalupa la o carieră de piatră de pe malul fluviului, să‑l luăm pe inginerul Ulmeanu care avea acolo niște lucrări.

Veniseră și câțiva ofițeri și magistrați cu familiile lor, bucuroși că se pot plimba pe apă.

Ce întipărire mi‑a lăsat în minte momentul întâlnirii, misterul acelei sclipiri electrice, când ochii noștri s‑au oglindit unii în alții pentru întâiași dată!

Am văzut‑o pe mal, la capul schelei din fața șalupei. Trebuia să pășească încet, cu atenție, pe‑o scândură îngustă, de aceia se uita țintă în jos. M‑am răpezit s‑o ajut. Mi‑a întins cu grație mâna ei fină, fără să‑și ridice privirea.

Numai când a călcat ferm pe bordul șalupei și‑a ridicat ochii ei albaștri, adânci, cătând țintă în ochii mei.

Din clipa celei dintâi priviri părea că licărise scânteia acelui foc lăuntric ce pâlpâe în inimi înăbușit în taină.

M‑am prezentat singur. Miluță, care tocmai atunci se urca pe punte, adăugă râzând: „ăsta‑i sălbaticul de care‑ți vorbiam”.

— Din câte am auzit mi se pare că vă cunosc de mult, răspunse ea învăluindu‑mă într‑o privire blândă și prietenoasă.

Simții o neliniște și bătăile inimei deveniră mai repezi. Aveam nevoie să umblu și n‑aveam loc să mă mișc. Îmi găsii de lucru la provă și începui să sorb până în fundul pieptului unde simțeam un gol, aerul proaspăt și rece al dimineței.

După ce am plecat, m‑am liniștit puțin. Și, pe când șalupa aluneca ușor pe oglinda străvezie a Dunării, m‑am apropiat pe nesimțite, la pupă, de grupul care se formase acolo vorbind și admirând frumusețea naturii.

Așezat la pândă o priveam pe Geta cu atenție, vroiam să prind toate nuanțele figurii, toate liniile acestui minunat profil femenin. Căutam în liniște să‑mi dau seama de unde vine armonia pe care o întrupa această ființă, farmecul tainic pe care‑l răspândea, de la prima vedere.

Era înaltă foarte mlădioasă, delicată, aproape fragilă; cu mișcări încete, elegante, de‑o naturaleță desăvârșită.

Peste bluza ușoară de mătase neagră o dantelă de Irlanda, ca un val de spumă albă, îi acoperea tot bustul. Gâtul gol de tot, ovalul figurii cu trăsături fin modelate, străluceau scăldate în lumină; și în razele soarelui pielea albă, fragedă, părea o țesătură satinată.

Vântul nebunatic, ce adiea pe apă, flutura, plutindu‑i în jurul capului câteva bucle desprinse din păru‑i auriu‑roșietic, cu tonuri de aramă topită.

Câte tipuri de frumuseță feminină nu mi‑au văzut ochii, prin diferite țări cât am umblat prin lume, dar nicăeri n‑am întâlnit asemenea ființă, care să radieze în juru‑i atâta farmec atrăgător de la cea dintâi privire…

Mai mult decât în desemnul acelei figuri gingașe, secretul cred că stă în ochii mari, umbriți, cu irisul albastru, culoarea peruzelei, în adâncimea cărora o taină sufletească părea că se ascunde.

Atras, învăluit de razele privirii calde, de un zâmbet dulce ca o desmerdare, simțeai că te apropii de armonia vieții, suprema fericire pe care o visăm cu toții.

Din locul în care stam nu înțelegeam ce spune, deși îmi ascuțeam auzul; dar glasul ei îmi alinta urechea și timbru‑i muzical mi se părea o melodie dulce. O comparam pe rând cu toate celelalte femei ce se găseau acolo. Nici umbră de asemănare; părea de‑o altă rasă străină și rară.

Cum de se rătăcise aici această creatură? Căzută parcă dintr‑o altă planetă în fundul acesta de provincie obscură, într‑o lume atât de banală.

După câtva timp apropiindu‑mă intrai în vorbă. Am văzut îndată că ea mă asculta cu atenție deosebită.

Vorbind, mă însuflețeam pe măsură ce apropierea se stabilea mai mult. Eram de o vervă neobicinuită. Îmi aduc aminte că povesteam întâmplări dintr‑o călătorie din Scandinavia, unde fusesem c‑un an mai înainte. Vorbeam de blondele Nordului, cu părul auriu, cu ochii albaștri și cuminți, care stau câte zece ani logodite, așteptându‑și iubiții duși peste ocean, să‑și facă stare, pentru ca apoi, întorși, să poată întemeia căminul.

Ea asculta cu atenție, c‑un fel de mulțumire sufletească care‑i colora obrajii, surâsul și privirea‑i prietenoasă.

O sorbeam privind‑o pe furiș cum își apleca ușor capul să prindă cuvintele pe care vântul le fura.

Apoi, după ce‑am tăcut, ea n‑a mai ascultat pe alții; și‑a tras puțin scaunul lângă balustradă și a rămas mult cu ochii duși pe luciul apei. Pierdută, ca‑ntr‑un vis, părea că urmărește ceva, în jocul sclipitor al razelor de soare pe solzii argintii ai undelor de apă.

Tot drumul am fost ca într‑un vis frumos, într‑o beție dulce; mi se părea că sorb cu deliciu dintr‑o băutură spumoasă, amețitoare.

Ne‑am întors târziu, pe una din acele nopți clare, când cerul întreg se resfrânge scânteind în adâncul tremurător al Dunărei. Un colț de lună nouă, ce străpunsese un nour poleit, ne urmărea sclipind pe oglinda apei ca lama unui paloș de argint.

De a doua zi începură a se arătă simptomele acelei boli care se încuibează în noi fără să știm cum, și ne copleșește viața,

În firea mea și în lumea din jurul meu simțeam ceva schimbat. O putere nouă parcă, mă însuflețea la umblet și în vorbă. Uneori senin, vioi, călcam sprinten, hotărât, cu pieptul înainte, cu ochii scânteind, vibrând de fericire. Alteori nervos, neliniștit, c‑un gol chinuitor în suflet, cuprins parcă de friguri, cu trupul fără vlagă, îngreuiat ca plumbul.

Mâncam puțin și fumam toată ziua; nu mai puteam dormi decât trei‑patru ore, iar de lucrat, deloc – nu‑i vorbă că nici înainte nu prea lucrasem mult. Umblam pribeag pe malul apei ca un școlar fugar. De zece ori pe zi treceam prin fața casei ei. În fiecare seară veneam să văd… dacă luminile erau aprinse acolo și rămâneam cu ochii la un geam, luminat de razele aurii trecute prin mătasa perdelei care cădea în falduri.

De ce aș ascunde azi curatul adevăr?

La început mă lingușiam chiar și de cânele din curtea ei. Cu ce plăcere îi mângâiam blana sburlită și ce duios cătam în ochii lui cei blânzi și parcă așa de iubitori. „Leul”, deși nu era de rasă, un câne ciobănesc lățos și nespălat, dar era în destul de fin să‑mi simtă slăbăciunea. Știuse așa de bine să‑mi speculeze pasiunea, încât reușise îndată să fie primit în porție la cazanul soldaților de pe șalupă,

Simțeam bătăile grăbite ale inimii de cum zăream de departe boneta cu panglicele pe spate, pe care o purta Frau Berta, bona ce venea în fiecare zi să plimbe copilul prin port.

Stăpâna ei știam că trebuia să vie în urmă.

Frau Berta, cu care mă deprindeam să vorbesc nemțește, avea un păr roș, deslânat; urâtă, dar foarte simpatică îmi părea pe atunci.

Copilul, purtat în cărucior, un băețel bălan și rotofeu mi se părea un îngeraș din cer căzut într‑o movilă de horbote legate în panglici albastre.

Bărbatul Getei, inginerul Cristea Ulmeanu trebuie să fi fost om frumos în prima lui tinereță; acum avea figura obosită, părul sburlit și ochii înroșiți; era mai totdeauna nervos și agitat.

Se spunea despre el că fusese un inginer distins, făcuse școli prin străinătate, avusese lucrări însemnate și câștigase bani mulți pe care îi pierduse la jocul de cărți.

Umbla mult pe drumuri după lucrări și afaceri, iar cât sta în oraș, nopțile le petrecea mai mult la club decât acasă.

Era dintre bărbații care nu știu de ce se însoară.

Nu era gelos deloc; simțindu‑se bine, în siguranță, cu o femee frumoasă, deșteaptă și cuminte, avea un fel de mândrie – plăcerea stăpânului ce‑și vede calul frumos că‑i admirat de toți câți îl privesc.

La început făceam plimbări pe malul Dunărei cu toții împreună. Eu o întovărășeam pe Geta, bărbatul ei venea în urmă cu Miluță pe care‑l cunoștea demult, înainte de a fi însurat.

După scurt timp inginerul fu nevoit să plece în Germania, pentru comanda unor mașini ce avea de instalat la niște lucrări.

De pe puntea șalupei mele așteptam ora când Geta venea să‑și facă plimbarea zilnică în port. Stam cu binoclul la pândă, o cunoșteam de la distanță; avea un fel de ritm în mersul ei sigur și grațios. Venea întotdeauna cu lucru sau c‑o carte, mergea pe malul apei până la o salcie bătrână unde se așeza la umbră. Sub salcia aceea am stat și eu ceasuri întregi robit de glasul și de privirea ei, trecând prin toată gama emoțiilor nedeslușite ce turbură iubirea înflăcăratei tinereți.

Când mă gândesc la starea aceea sufletească, la mulțumirea tainică în care pluteam, orele ce le trăiam acolo mi se par cele mai frumoase din toată viața mea.

În schimbul de observații ce făceam cu ea, avea un chip de a privi și înțelege viața și lumea dimprejur care mă încânta și mă uimea adânc. În fiecare zi descopeream mai multă putere și fineță în judecata ei. Adesea surprindeam câte un val de tristeță care‑i umbrea privirea. Dar nu se plângea niciodată de soarta ei, deși simțeam că e nefericită. Cu vorba și zâmbetul cuminte mă potolea, îmi îmblânzea asprimea cumplită de câte ori mă aprindeam vorbind cu pasiunea și avântul tinereții.

Îi sorbeam cuvintele de pe buze și‑i urmăream orice mișcare; un gest, o intonație mă încânta, mă urmărea vibrând în mintea mea zi și noapte, până o vedeam din nou.

Mă aruncasem în valurile iubirii fără să‑mi dau seamă, uneori pluteam deasupra, legănat de undele dulcilor iluzii, alteori mă zbăteam în neștirea chinuitoare a îndoielii. Simțeam de la început că‑i place s‑o întovărășesc, că‑i e drag să stea cu mine de vorbă mai mult decât cu ceilalți; în strângerea de mână în fiecare zi înțelegeam din ce în ce mai bine acordul stabilit în inimile noastre.

Și totuși niciodată n‑am reușit să‑i spun ce‑aveam pe inimă, deși în fiecare zi mă hotărâm să încep. Avea un fel de tact în vorbă și‑n purtare, care mă desarma. Era la ea un echilibru sufletesc, un resort puternic, care simțeam că mie îmi lipsește.

Văzusem că‑i place cum citesc. Și uneori pe când lucra la o broderie și eu citeam alături, o surprindeam cum se oprea din lucru și rămânea așa privind în nemișcare. Fără să‑mi ridic ochii simțeam cum mă ardea privirea ei. Dar într‑o clipă își revenea și‑mi arata în zarea albăstrie vreo pânză de barcă ce flutura în vânt, sau vreun stol de păsări călătoare care sburau spre baltă.

Odată, într‑o seară când ne întorceam din port sub pletele de sălcii de pe mal, tăcurăm amândoi; părea că ne ascundem sub calmul aparent furtuna ce‑o simțeam gata să isbucnească în sufletele noastre.

Ne‑am oprit din drum. În fața noastră o parte din cer ardea în asfințit și soarele roșu aluneca în apă ca într‑o bae strălucitoare, – amestec de purpură și aur topit.

Era răcoare și ea era cu brațele goale, c‑o bluză de vară; i‑am învelit umerii cu pelerina mea.

Pe când mă apropiam ca s‑o închei la gât, aprins și tulburat de răsuflarea‑i caldă care‑mi suise tot sângele în obraz, m‑am aplecat într‑o pornire bruscă strângându‑i manile amândouă pe care le apăsai pe buze și pe ochi c‑o patimă arzătoare.

Până în adâncul inimii simții înfiorarea ei.

Vibrând și isbucnind în lacrimi, cu gesturi furioase își smulse pelerina și, fără nici o vorbă, mi‑o aruncă plecând cu lacrimile în ochi.

Amețit, cu brațele întinse, am rămas pe loc fără s‑o pot opri și fără să scot o vorbă. Simțeam că lacrimile sunt gata să mă înăbușe. Ca un copil umilit m‑am aplecat să rădic pelerina și‑n loc să mă întorc acasă, am luat‑o înapoi pe malul apei, șovăind, abea târându‑mi picioarele, până sub salcia bătrână la rădăcina căreia de‑atâtea ori am stat.

Acolo m‑am trântit jos, pe pământul umed, sdrobit, învins, rănit de moarte. Îmi era parcă groază de mine însumi, rușine de stângăcia mea; mă judecam și mă găseam vinovat, nenorocit și ridicol. Până târziu noaptea am zăcut așa părăsit, în nedumerire, cu mintea zăpăcită de sbuciumul lăuntric, de vijelia stârnită dintr‑odată, care‑mi zdrobise viața c‑o singură suflare.

În zadar făceam sforțări să prind firul gândirii clare. Nimic, nici o rază de lumină. Nici un sprijin de nicăeri. Resturi de gânduri frânte se‑ncrucișau în jurul aceleiași idei fixe și negre care mă chinuia în disperare:

S‑a sfârșit… am pierdut totul dintr‑o dată… viața parcă s‑a întrerupt brusc… Ciudat… cum numai într‑o clipă se poate schimbă soarta unui om…

Ce‑mi mai rămâne de făcut?… Cu mâna mea, singur mi‑am zdrobit viața, mi‑am distrus fericirea… Ce mai am de așteptat?… Ce sens mai poate avea viața, viitorul, lumea, întreaga omenire fără ea?…

Simțeam mereu că mă înăbuș, un nod chinuitor mi se oprise în gât, un gol dureros părea că se lărgește în mine și în jurul meu; peste tot era pustiu și întuneric.

Părea că mă cufund în adâncul mării pe‑o noapte întunecoasă.

Cu capul gol, cu haina descheiată cătam o ușurare oftând adânc; răsuflând din plin simțiam cum năvălește în mine aerul rece al nopții. Un vânt ascuțit sufla pe fața apei gonind val după val, iar murmurul apei care bătea în țărm, se îngână cu un șopot prelung de trestii îndoite sub biciuri de vânt.

A doua zi i‑am scris o scrisoare.

Tot ce nu putusem să‑i spun prin grai: scuze, mărturisiri, jurăminte, lacrimi, toate le‑am așternut în scrisoarea aceia lungă și disperată.

Vreo zece zile am fost bolnav; mă aflam într‑o cumplită stare nervoasă. Pe Miluță îl ocoleam; de câte ori încerca să‑mi vorbească îl opream și plecam furios.

Ce zile grozave. Rătăceam tot timpul în voia întâmplării, stingher, părăsit, simțindu‑i lipsa, parcă aș fi perdut o călăuză care mă conducea în viață. Hoinăream așa, mut, cu fălcile încleștate, cu ochii tulburi, desprețuindu‑mă, simțindu‑mi slăbiciunea ca o povoară care‑mi zdrobia viața necăjită.

Numai noaptea mă apropiam pe furiș de casa ei, privind lung la geamul cu perdeaua de mătasă aurie. Cu‑n fel de lașitate mă strecuram pe stradele întunecoase, târziu noaptea și adormeam apoi în visuri nebune și obositoare.

Mă sălbătăcisem de tot.

Când negura albăstrie se risipea de boarea dimineții, plecam c‑o carte și cu pușca spre baltă.

Treceam Dunărea c‑o lotcă mică, trăgând singur la lopeți și mă afundam în ostroavele pustii și păduroase.

Câte‑o zi întreagă nu întâlneam țipenie de om. Eram într‑o lume aparte, pe‑un petic de pământ rămas parcă fără stăpân și fără legătură, uitat în singurătatea tainică a bălții.

Pe deasupra mea vedeam sburând stoluri de rațe stângace, de lișițe cernite care fugeau la adăpost prin foile de nufăr, caravane de cocori care pluteau în unghiuri înșirate cu șefii lor în cap. Și uneori, cum mă simțeau departe, se înalță în șir câte un cârd de lebede sfioase, care‑și mișcau domol aripele în zare ca niște steaguri albe de pace, lin fâlfâind în vânt.

Stam lungit cu fața în sus, cu brațele sub cap, în lotca mică și neagră, legănat pe apa bălții, cu ochii țintă în albastrul cerului de vară.

Nu mișcăm nici dintr‑un deget, zăceam singur în mijlocul naturei primitive și mă afundam perdut în voluptatea durerii mele.

Cum stam așa întins în amorțire ceasuri întregi, adesea mă urmărea câte un vultur care plutea pe bolta văzduhului albastru. Zărindu‑l printre gene îl observam cum se lăsa plutind în cercuri mari, rotindu‑se pe sus în jurul lotcei negre, așa de mică și îngustă încât părea din depărtare un sicriu rămas fără capac, ce rătăcește perdut, mânat de vânt pe apa moartă a bălții.

Pușca o luam degeaba; nu‑mi venea să trag nici un foc. Zadarnic îmi încordam mintea să pot citi, nu eram în stare să urmăresc în șir câteva rânduri.

Voiam să dorm, să uit totul. Mă hotărâm cu toată voința, dar cum închideam ochii îmi apărea imaginea ei așa cum o văzusem atunci, în seara aceia: ochii ei albaștrii și cuminți înecați în lacrimi, buzele fragede cu zâmbetul lor blând și dulce, strânse de o indignare furioasă.

Ca o mustrare chinuitoare mă urmărea neînduplecat aceiaș imagine, mereu și pretutindeni.

La fiecare pas îmi reveneau aceleași gânduri cu‑n avânt copilăresc:

Ce‑i de făcut? Cum pot să‑i dovedesc cât o iubesc de tare? Să sufăr orice… să risc totul, să sacrific totul… să dispar, să‑mi dau pentru ea viața, cu zâmbetul pe buze…

Rar, când ațipiam puțin, de cum alunecam pe nesimțite din lumea reală, mă perdeam în vise nebune și fantazii rătăcitoare.

De la o vreme mă prinsese o teamă; mi se părea că încep să înnebunesc. Oarecum, ca să mă controlez, mă apropiasem iar de Miluță a cărui blândeță îmi ațâța mai mult nervii bolnavi.

Într‑o seară, pe când ne plimbam amândoi prin port, ne ieși drept în față Geta și cu o prietenă a ei.

De departe, cum am zărit pălăria ei albă, pe care o cunoșteam așa de bine, simții cum începe inima să‑mi bată mai tare tulburată. Se îndreptau spre noi, trebuia să ne întâlnim. În clipele acele de așteptare aveam o sensație ciudată: o bucurie de‑mi venea să strig în gura mare, în acelaș timp o teamă copilărească mă împingea s‑o iau la fugă înapoi.

Cu acelaș ritm ușor și elegant în mers, senină, pășea în fața noastră. Se opri și ne întinse mâna c‑o grație prietenoasă, cu acelaș surâs alinător de altădată, și pe buze și în ochii ei albaștri.

— Ce scumpi sunteți la vedere, îi spuse prietena ei lui Miluță, care începu a râde cu pofta lui obicinuită.

Toți patru o luarăm încet de‑a lungul malului. Micșorând pasul, rămăsei cu Geta mai în urmă.

Călcam rar și în acelaș tact, dar nu scoteam o vorbă, mergeam așa cu ochii în pământ: ne apăsa, ca o mustrare parcă, pe amândoi aceleaș gânduri.

De‑odată ridicai ochii, hotărât să încep o explicare ce atâta vreme îmi frământase mintea, dar în acelaș timp ea se opri și c‑o privire dulce, rugătoare, mă îmblânzi – părea că instinctiv îmi ghicise gândul.

Apoi șopti cu glas moale, tremurător: „Te rog mult să‑mi promiți că n‑o să mai scrii… e mai bine pentru amândoi…”

Pe când vorbea, îmi furișai o clipă privirea pe chipul ei: mai trasă și mai palidă la față, avea în ochii umezi altfel de lumină și în surâsul ei părea că se restrânge secretul unei mâhniri ascunse.

Îndoioșat, învins, îmi venea să‑i cad în genunchi, să‑i spun cât sunt de vinovat de cele întâmplate. Zadarnic mă încercam să încep, ea nu mă lăsa să vorbesc; și apucându‑mi brațul, plecarăm înainte. Cu încetul redeveni senină, calmă, stăpână pe sine în resemnarea ei.

— Ești vinovat desigur, îmi spuse cu o asprime dulce în glasu‑i blând și protector; ca pedeapsă n‑ai să vorbești de loc; să mă asculți pe mine: în viață ai să suferi mult, căci ești o fire aprinsă și pasionată. Rău ai făcut fugind. Unde ai umblat de atunci de când nu ne‑am văzut? Eu nu vreau să suferi din cauza mea, din contra, vreau să‑ți fiu o prietină, un sprijin sufletesc… Și îmi vorbi mult, cuminte, ca un prietin vechiu.

Iar când ne‑am despărțit, odată cu strângerea de mână hotărâtă, caldă, mi‑a șoptit c‑o grație intimă, c‑un fel de gingășie în vorbă și‑n privire: „Așa‑i că ne‑am împăcat?… Și pentru totdeauna”.

Toată noaptea n‑am putut închide ochii. Strângerea ei de mână pe care o simțisem tare, ferbinte, din toată inima, îmi pricinuise atâta emoțiune și bucurie încât nu mă puteam liniști. De a doua zi începui iar să calc sprinten, cu pieptul înainte și capul sus, cu ochii senini, scânteetori, căci eram mândru, eram fericit.

După trei zile primesc o telegramă. Trebuia să mă prezint imediat la Ministerul de Războiu. Urma să plec pentru doi ani de stagiu în Marina Italiană,

Am rămas împetrit, cu telegrama în mână.

— „Nu plec” îi spun scurt și hotărât lui Miluță care se uita nedumerit la mine.

— Ce, ești nebun? – îmi răspunse el răstit. N‑ai să sfârșești odată cu toate copilăriile tale, nici acum când ți‑i în joc soarta și viitorul tău?

Cu telegrama în buzunar am plecat întins acasă la ea. N‑a fost chip s‑o văd atunci. M‑am întors necăjit și nehotărât.

Miluță i‑a anunțat pe toți prietenii că a doua zi dimineața plec cu vaporul.

N‑am dormit toată noaptea. Am fumat și am oftat.

Miluță mi‑a făcut bagajele și m‑a spovăduit până dimineața. La plecare au venit să mă petreacă vreo două familie cunoscute; Geta nu era singură; venise întovărășită de bărbatul ei.

Am surprins un moment când toți priveau la mașina vaporului care forfotea sub presiune și, luând‑o pe Geta de braț, am ieșit pe punte. De‑odată am simțit încleștarea brațului ei care tremura strângându‑mă. O privii cu spaimă – n‑o mai recunoșteam. Fața‑i era palidă, buzele strânse de‑o sfâșietoare durere, ochii înroșiți sclipeau în lacrimi. Tresărea înfiorată și respira adânc ca să‑și revie în fire.

I‑am strâns mâna, care mă frigea, șoptindu‑i apăsat: „Spune un cuvânt, un singur cuvânt… să știu ce trebuie să fac”.

— „Să pleci… e mai bine pentru amândoi”, îmi răspunse ea încet dar hotărât, pe când își chinuia nervoasă batista făcută ghem între degetele strânse.

O clipă avui un gest nestăpânit de disperare mută și în acelaș timp zării pe Miluță, cu toți ceilalți în urmă, urcându‑se pe punte.

Am înaintat câțiva pași, făcându‑mă că‑i arăt ceva pe Dunăre, departe. Ea aplecându‑se să vadă, pe când îmi strângea mâna înfiorată, îmi suflă aproape în ureche: „Să ai încredere… curaj… nu vreau să te pierd… să‑mi scrii, ca să știu ce‑mi rămâne de făcut și mie în viață”.

Nu mai aveam niciun moment de stat, lumea era lângă noi. Clopotul bordului suna ora de plecare. Sirena vaporului începu să fluiere, să se vaite ca o fiară rănită, pe când ne deslipeam ușor de mal.

Rămas singur pe marginea punții vaporului care se depărta treptat, îmi ascuții vederea, o clipă împânzită de‑un val trecător de lacrimi ferbinți. Mă siliam să prind cu ochii încă odată, să rețiu, să sorb din depărtare forma aceia armonioasă care se micșora pe mal, îmbinarea acelui desemn de umbre și linii grațioase în care știam un suflet înlănțuit de‑al meu, în taină părtaș, la aceiași suferință, o inimă vibrând la unison cu‑a mea.

Zadarnică sforțare… vaporul alunecând pe apă ne depărta unul de altul din ce în ce mai mult. Malul părea că fuge în urmă, ștergându‑se în zare și forme și colori. Până târziu când se perdu de tot, am urmărit un fulg plutind în ceața diafană: era voalu‑i alb ce‑l desfăcuse și‑l flutura în vânt.

Apa, depărtarea, lumea, păreau puse anume între noi, să ne despartă. Am plecat având amintirea ei așa de vie și luminoasă încât mă însoțea plutind în jurul meu, în mintea, în inima mea; purtând‑o parcă în mine, o simțeam pretutindeni în drumurile mele pe mări și prin țări, pe unde am umblat. Și‑acum mi‑aduc aminte cum o chemam în gând, cu ochii ei cuminți, să‑mpărtășesc cu dânsa bucuria de cele ce vedeam când admiram răpit frumusețele de artă și natură ce le întâlneam în cale.

Pe mare, în quarturi lungi de noapte, singur sub cerul țintuit, cu ochii perduți la câte‑o stea ce scânteia în spațiu, mă întrebam dacă în aceiaș clipă și ea nu urmărește aceiaș stea pe bolta uriașă, sub care stam amândoi la atâta depărtare.

Căzusem tocmai în timpul manevrelor escadrei italiene, încrucișam tot timpul în largul mării și rar ne opream prin rade și prin porturi. Poștă aveam foarte neregulat. Scrisorile către ea le adresam lui Miluță care trebuia să i le dea în taină.

I‑am scris scrisori pline de iubire înflăcărată, de durere sfâșiitoare, de desperare cumplită.

Nimic, nici un răspuns.

Târziu am primit de la Miluță o scrisoare lungă, cu sfaturi prietenești: „să mă gândesc la viitor… la viața mea… la a ei… stric o casă… distrug o familie… o vei uita… vremea care trece și vindecă toate”… și celelalte obișnuite sfaturi.

De‑atunci multă vreme a trecut… resorturile sufletești s‑au ruginit cu încetul, și s‑au distrus aproape; totuș, privirea acelei femei care mi‑a scăpărat în suflet scânteia divină a iubirii, supremul bun al vieții, eu n‑am putut s‑o uit.

*
Sunt douăzeci de ani de‑atunci. Și cum ne minte vremea! Cu‑atâta repegiune zi după zi s‑a scurs ștergând totul în urmă, de parcă nimic nu poți să vezi când te întorci o clipă cu ochii înapoi.

Nimic nu pare că s‑a schimbat de‑atunci pe locurile acestea, unde‑am trecut o parte din tinerețea mea.

Dunărea, liniștită și largă, cu aceiaș nepăsătoare maestate de mii de ani alunecă spre mare în leneșe încovăiri.

De o parte și de alta aceleași maluri joase se prelungesc în zare. Zăvoae mari de sălcii își schimbă haina verde în fiecare an. Ostroave, pustii și păduroase, se leagă în depărtare cu întinderea de mlaștini în care viețuesc și acum sălbătăciuni în cârduri. În ochiuri de luminiș, prin stuh, lucește apa bălții ca cioburi dintr‑o oglindă spartă. Și în ele se restrânge acelaș cer albastru, întins deasupra mării verzi de trestii șoptitoare. Împrejurul nostru și locuri și preveliști parcă au rămas aceleași.

Dar noi?

Noi cât ne‑am schimbat de‑atunci!

Mergând încet, vaporul se apropia de mal; făcându‑i‑se semn că n‑are nimic de încărcat, se îndreptă la vale pe drumul obișnuit

Noi tăceam cu halbele, de mult golite, dinainte, privind apusul și cerul înroșit deasupra orașului tăcut, în care viața începe de vreme să ațipească.

Trecutul tot și fapte perdute, depărtate, se înlănțuiau în minte și parcă le trăiam a doua oară, pe când treceam de‑a lungul acelui mal pe care‑l cunoscusem cu de‑amănuntul odată.

În capăt, unde se termină portul, văzui și salcia bătrână sub care am suspinat pe‑atunci.

Șivoiul apei, rozând acolo malul, slăbise rădăcina, și acum salcia zăcea, culcată, cu trunchiul în două despicat, cu pletele în apă, osândită să fie smulsă de Dunărea ce curăță orice stăvili ca să‑și lărgească patul.

— „De când n‑ai fost pe aici?” mă întreabă Miluță într‑un târziu.

— „A, eu, de mult, de atunci chiar de când am plecat în Italia; am trecut adesea dar niciodată nu m‑am hotărât să mă opresc aici. Amintirea acelui timp, vezi tu, mi‑a rămas în minte ca un vis frumos, o reverie dulce; mi se pare ecoul unui cântec din vremea tinereții ce‑mi place să‑l ascult; mi‑i milă ca să‑l tulbur”.

— „Ba eu am fost aci acum un an, cu prilejul unei comisii de rechiziții”.

— „Ei, ia spune‑mi ce mai fac simpatiile tale… ale noastre adică; le‑ai văzut? Trebue să fi îmbătrânit și ele. Biata Geta!… ce admirabilă ființă… știi, femeia sfântă cum îi spuneai tu”. Când stau și mă gândesc acum la timpurile acele, mi se pare că n‑am fost eu, cineva care a trăit pe aicia, care a iubit și‑a suferit odată, cu focul și frăgezimea vârstei.

Ți‑aduci aminte cum mă înflăcărasem eu? Ce patimă cumplită mă sbuciuma pe‑atunci – uite, mă crezi, emoții ca acele așa de dulci și gingașe, chinul și fericirea care mă înspăimântau și mă îmbătau pe‑atunci, pasiunea aceia așa de furtunoasă, eu n‑am întâlnit‑o a doua oară în viață. Nu pot să spun că n‑am avut mai târziu și alte legături, dar întotdeauna a fost altceva și nu aceia ce‑a fost întâia dată. Nu, dragul meu, e sigur… acuma înțeleg pe cei care susțin că numai odată iubește omul în viață. Ți‑aduci aminte ce speriat erai tu? Ce luptă a fost pe tine ca să mă potolești. Zău, nu știu fără tine unde‑aș fi ajuns cu pasiunea mea. În neștire, cu ochii închiși, fără să știu să înot, mă aruncasem în valurile oceanului iubirii. Parcă îmi dasem drumul într‑o prăpastie fără să știu unde aveam să mă opresc, unde aveam s‑o târăsc și pe ea. Poate ajungeam să pătez viața ei, care era așa de senină și curată încât o slăveam amândoi”.

Pe când vorbeam, furat pe nesimțite de parfumul trecutului duios, Miluță sta mut cu ochii duși pe luciul apei. Tăcui și eu cu gândul dus departe, sub vraja atâtor amintiri tainice.

Târziu fără să‑și ridice ochii, el mă întrebă încet, vorbind aproape în șoaptă:

— De când n‑ai mai văzut‑o?

— Acum doi ani odată la teatru în București. Era într‑o lojă cu fata ei mai mare. Ce asemănare! Mi se părea c‑o văd pe ea în vremea tinereții noastre. Închipui‑ți, nu m‑am dus nici să‑i vorbesc. Nu m‑am putut hotărî, nu știu de ce, parcă m‑a reținut ceva. Simțeam un fel de vină, era ca o mustrare, că odată voisem să tulbur seninătatea aceia.

Din locul meu de jos am salutat‑o: ea a înclinat ușor capul și o clipă am recunoscut acelaș surâs dulce și trist pe care îl văzusem de atâtea ori că‑i flutura pe buze.

Nu știu nimic din ce s‑a jucat pe scenă în seara aceia. Cu ochii într‑acolo am stat cătând la cele două chipuri în care găseam atâta asemănare – păreau două portrete ale aceleiaș figuri la vârste diferite.

În sclipirea luminilor din sală zăream părul sur, argintiu, parcă pudrat anume pe la tâmple. Ciudat, niciodată nu mă gândisem că femeia asta putea să îmbătrânească. Am surprins de câteva ori privirea ei alunecând pe de‑asupra capetelor, oprindu‑se la mine cu aceiaș senină blândeță din trecut.

M‑am simțit parcă atins de un fior dulce și dureros.

Cutele de pe obraz desigur de la distanță nu s‑au putut vedea, dar capul meu așa de sur cum i‑o fi părut oare?

Miluță căzuse iar pe gânduri. O durere surdă părea că‑l stăpânește, cum sta așa pierdut, cu ochii aproape închiși, cu capul rezemat pe pumnul strâns sub tâmplă.

Deodată se ridică în picioare, și apucându‑mă strâns de umeri mă privi țintă în ochi.

— Tu niciodată n‑ai să poți ști cât te‑a iubit femeia asta.

Tu singur ai fost și ai rămas în inima ei. Pe mine ea mă urăște. Nu niciodată n‑are să mă ierte că am oprit‑o să facă pasul la care se hotărâse atunci. Tu nu știi tot ce s‑a întâmplat după plecarea ta în Italia.

E mult de atunci și pot să‑ți spun acum. Din câte scrisori mi‑ai trimis ca să i le înmânez, le‑am rupt când am văzut ce luptă se dă în sufletul acestei femei nefericite. Totuși la un moment dat s‑a hotărât să‑și părăsească totul: casa, bărbatul și copilul pe care‑l adora. Era gata să înceapă procesul de divorț când, după un complot pe care‑l organizasem cu părinții, am reușit s‑o împac și s‑o aduc iarăș în căznicia ei. Părea apoi că s‑a resemnat. Vezi tu, aveam pe‑atunci credința fermă că fac un bine. Voiam să sting de la început iubirea asta dintre voi.

Mi se părea o cădere, o învingere pentru ea; parcă perdeam un ideal; în mintea mea îmi apărea ca o statue coborâtă de pe un piedestal de unde o văzusem dominând senină, stăpână, triumfătoare. Ce vrei, așa vedeam, așa judecam pe vremea aceia. Azi văd altfel, dar e prea târziu. Am crezut că fac un bine și am fost cauza unui imens rău ce nu se mai poate îndrepta.

Îți spuneam că acum un an am venit aci și, cum am sosit, m‑am repezit să văd pe Geta. N‑a fost chip. Încredințat că mă ocolește, i‑am scris și, după vreo zece zile, mi‑a răspuns.

Ce rău îmi pare că nu am la mine scrisoarea aceia ca să vezi câtă durere concentrată e în rândurile acele.

După ce se scuză de faptul că nu m‑a primit, îmi descrie nefericita ei viață, mie, care, după cum spune ea, am fost amestecat în întâmplările vieții ei, încât am o parte mare de răspundere, de care nu mă pot descărca.

Îmi mărturisește că ani de zile mi‑a purtat pică pentru faptul că am contribuit să nu se despartă și am lucrat să sting iubirea dintre voi. Cu drept cuvânt, biata femeie, mă întreabă azi cui credeam că fac bine? Ei? bărbatului? sau ție ca prieten al meu?

Nici unul din toți trei nu sunt fericiți. Pe când dacă o lăsam să se despartă… cine știe?

Bărbatul ei din ce în ce a ajuns mai rău, căci, bolile și patimile cresc cu vârsta. Au venit apoi copii și ea s‑a resemnat. Când stai și te gândești la atâtea alegeri nepotrivite… doi oameni care nici nu se pot măcar stima, forțați să trăiască alături continuu în ceartă mută, zilnic în luptă surdă de roadere și istovire…

Lanțul pe care nu l‑ai rupt la timp se strânge din ce în ce mai mult. Dar omului slab îi trebuie stăpân, termină ea, rugându‑mă s‑o iert și s‑o plâng.

Stam mut și ascultam. Dar nu mai puteam urmări șirul cuvintelor care‑mi sunau în minte prelung și fără legătură. Urechile îmi vâjâiau și sub palmele, care‑mi sprijineau capul greu, amețit, simțeam bătaia tâmplelor ferbinți.

Cuvintele lui mi se înfipsese în minte și le auzeam mereu chinuitor: „Iubirea aceasta voiam s‑o stâng chiar de la început” Vremea a stins‑o. Dar oare sub cenușă, acolo, n‑a rămas nimic?…

De la o vreme nici o vorbă nu mai puteam auzi, căci începu pe punte să sufle un vânt răutăcios. Se întunecase de tot. Am rămas amândoi tăcuți, într‑un fel de amorțire vagă, cumplit de dureroasă. Noi singuri mai stam încă afară pe puntea vaporului în neagra întunecime a nopții. Dar nu puteam vorbi. Nici un cuvânt n‑am mai schimbat tot drumul.

Ce‑aveam să ne mai spunem?

Căci inimile noastre erau acum golite până la fund de tainele păstrate atâta vreme acolo. Știam mai mult decât ar fi trebuit. Acum ne apăsa mai greu povara acelor noui mărturisiri, căința pentru cele ce au fost odinioară și regretul pentru cele ce n‑au putut să fie.

Târziu de tot m‑am ridicat cu trupul amorțit de vântul tăios ce sufla pe apă. Eram pătruns până la oase de umezeala nopții reci de toamnă întârziată. Nicăiri nimic nu se vedea. Cerul înourat și totul în jurul nostru cuprins de întuneric.

Vaporul vechiu, cu încheieturi slăbite ce scârțâiau mereu, lupta din răsputeri să învingă apa și vântul dimpotrivă. Iar sgomotul mașinii cu piesele uzate, care băteau suflând greoiu și în cadență, părea o răsuflare de om bătrân și gârbov ce‑i pus să facă o muncă prea grea pentru puterea lui. De câte ori ne apropiam de mal, se desprindeau din ceață un șir de umbre negre care se clătinau trezite de ropotul de valuri.

Erau sălcii bătrâne cu trunchiuri scorburoase, cu crăngile plecate, ca niște, vrăjitoare din basme cu pletele încâlcite, spălându‑se în apa aceia neagră, răscolită de helicea vaporului în mers.

Înainte de‑a adormi am mai privit odată în golul depărtărei să văd de se zărește ceva în calea noastră. Nimic nu se mai deslușea înainte, nimic nu se arăta în haosul pustiu și plin de întuneric spre care goneam orbiș, fără răgaz.

Pe când în urma noastră, pe drumul ce‑l făcusem, o dungă de fum rar se prelungea plutind ușor un timp, până se topea de tot perdută în spațiu.

Și mai departe, nu rămânea nimic… nimic în urma noastră.

Noembrie 1915.