Această carte a fost scrisă la epoce deosebite. Partea întâia a văzut lumina într’un ceas când simțiam că răsboiul se apropia de hotarele noastre și, știind în ce parte ne vom hotărî, am pregătit o serie de schițe ușoare pentru a fi trimise în Anglia când ne vom fi declarat aliații ei.
România e puțin cunoscută marii Împărății de peste mări, și doriam să fie condeiul mieu acela care va vădi unele din frumusețile ei țerii mele de naștere. Cu intenție nu am pomenit în volumul întâiu nume, cu intenție am trecut atât de repede dela una la alta, căutând ca în cât mai puține cuvinte să vrăjesc atmosfera șesurilor noastre întinse, a nesfârșitelor noastre drumuri prăfoase, a munților și pădurilor noastre, a satelor noastre smerite, a pitorescelor noastre biserici și a pașnicelor noastre mănăstiri, a lunilor noastre de căldură și de frig. Mai voiam și aceia: să fac a se cunoaște sufletul, de o melancolie stranie, al poporului nostru.
Într’un timp cu totul deosebit a fost scrisă partea a doua. Grozava depresiune a înfrângerii și a retragerii, zăcea ca o povară asupra noastră a tuturora. Trei sferturi din țara noastră ni fuseseră smulse; ca o ceată de oi pierdute fuseserăm goniți din adăposturile noastre.
Simțind cât de desnădăjduit era năcazul poporului meu, întrebaiu pe profesorul Iorga ce pot face pentru sufletele lor în acest ceas de întunerec. ,,Descrieți-le locurile pe care le-au pierdut”, i-a fost răspunsul. ,,Ați scris o carte pentru țara nașterii Voastre; acuma e vremea să scrieți una pentru țara a cării nenorocire o împărțiți”. Îndemnată de cuvintele cuiva care credea că aș putea să mișc inimile oamenilor cu condeiul meu, am făcut o a doua serie de schițe, și le-am făcut la un ceas când toți râvniau să-și amintească, să spere…
Li-am spus numai despre ce-mi era tot așa de scump ca și lor, și pot spune că s’au cetit larg cărticelele mele. Fiind scrise în zile de năcaz, ele au mers drept la inimile acelora pentru cari fuseseră scrise, ajutând să întărească acea simțire de încredere între mine și poporul mieu pe care nădăjduesc că nimic nu o va putea nimici.
Era numai o biată ediție tipărită pe hârtie de războiu, dar în multe mâni a ajuns …
Mi s’a spus că acei din Ardeal, aceia pe care i-am așteptat așa de îndelung și cari așa de îndelung ne-au așteptat pe noi, ar vrea să cetească și ei cartea mea; de aceia se tipărește o nouă ediție în țara lor, care e și a noastră.
Cândva poate, dacă Dumnezeu mă ajută să trăiesc, voiu scrie altă carte, o carte despre acele scumpe țeri care au umplut de dor toate inimile româneșsti, despre acele țeri pentru a căror liberare atâtea vieți tinere s’au jertfit, atâta sânge s’a vărsat… Dar întâiu ca în pelerinagiu trebuie să le străbat, din loc în loc. Căci pot descrie bine numai lucrurile pe care le-am văzut, lucrurile pe care le-am simțit.
Dacă această a treia parte va veni vreodată la lumină, simt ca și cum sufletele celor cari au murit pentru idealul nostru ar sta lângă mine, simt ca și cum mânile lor de umbre mi-ar călăuzi condeiul. Ar fi scrisă pentru cei vii întru pomenirea morților.
Dar presentul singur e al nostru; viitorul zace în mânile lui Dumnezeu. Și, fiindcă acea carte visată nu s’a înfăptuit încă, trimet aceste două cărticele fraților noștri de peste munți, sperând că vor primi cu simpatie ceiace cu atâta iubire s’a scris.