Țara mea

Răbdători m’ați urmat în multele mele rătăciri prin țara dragă mie. V’am dus din șes la munte, de la munte la Mare, de la larga Dunăre la muncelele Vâlcii, unde am zăbovit în liniștitele mănăstiri așa de scumpe inimii mele, și acum simt că trebuie să închid aceste pagini, de și atâtea vedenii încă plutesc înnaintea ochilor miei. Aș tot scrie necontenit, căci bogată și plină de minuni este țara mea pitorescă, poetică, străbătută de un pătrunzător farmec și îndoit de scumpă la acest ceas de restriște. Dar, ca să nu vă obosesc, îmi dau sama că deocamdată trebuie

să las condeiul, păstrând înnăuntrul sufletului mieu alte icoane, pe care poate că vre-odată vi le voiu zugrăvi, acum însă nu. Toate lucrurile de care am vorbit în această carte sunt din acelea de care suntem despărțiți acum prin o crudă soartă, dintre acelea unde dorim să ne’ntoarcem: locuința ce a trebuit să părăsim, câmpii în care seceră dușmanul. ținuturi pe care le-am lăsat în urmă; dar, înnainte de a vă părăsi de fapt, vreau să vorbesc de orașul care ni-a deschis brațele în rătăcirea noastră de drumeți cari cu jale au plecat de la vetrele lor.

Mult am cerut de la dânsul, dar el a fost mărinimos și ne-a a luat la sânul lui, de și mulți dintre noi nu 1-am ținut în samă în zilele de bielșug și pace.

Iașul! Numele acesta are un sunet deosebit în urechile noastre! Mai ales clipa când primejdii nouă și nemai auzite ne privesc în față.

Când trebui să fugim din București, Iașul a fost orașul unde alergarăm cu toții, — odată el însuși o mândră cetate de Scaun, care fusese jertfită gloriei alteia și care de-odată avu să adăpostească pe aceia cari o ignoraseră atâția ani. Iașul făcu tot ce era cu putință ca să ne primească, dar puținele lui mijloace au fost greu încercate!

Iașul! Oraș de soartă schimbătoare, oraș scump oricării inimi moldovenești, odată centrul îngrijit cu dragoste și înfloritor, iar în anii din urmă. foarte neglijat, foarte părăsit, trăind numai din amintirile sale, după ce plecaseră chiar și aceia la cari ținuse mai mult. Numele lui a păstrat dulceața lucrurilor odată îndrăgite, ca numele unei femei pe vremuri iubite pentru frumuseța ei, dar pe care anii trecând au dat-o uitării cu atâtea altele.

Așezat pe mai multe dealuri, între verdeață și grădini, încunjurat de regiuni roditoare, Iașul are toate motivele să fie mândru de situația sa pe care multe orașe i-ar invidia-o. Bisericile lui sunt nenumărate și, văzut de departe într’un amurg, când ceața plutește ca un văl de-asupra neajunsurilor sale, Iașul pare o cetate fermecată din mijlocul căreia turnurile și cupolele de multe feluri ale lăcașurilor sale se înnalță ca stafiile gloriilor trecute pe care nimic nu poate să le șteargă.

Dar în toate vremurile așezarea geografică a Iașu!ui a fost nenorocită, și de aceia a cunoscut invasia în toate formele și, odată cu invasia, schimbarea și dezastrul, focul, foametea și teama.

Așa de felurite au fost fasele soartei sale, așa de multipli stăpânii cari își însemnau drepturi asupra orașului, urmându-se unul pe altul cu o așa de amețitoare răpeziciune, încât, cetind vechii letopiseți, mintea se încurcă și e greu pentru cel nedeprins să urmeze o așa de învălmășită poveste. Dar, stând noi astăzi înnaintea unor împrejurări mari și grozave, nu pot decât să arunc o privire în urmă, asămuind ziua de astăzi cu ziua de ieri și minunându-mă cum acest oraș nenorocit a fost necontenit supus la toate formele de dezastru. Totuși el dăinuește și se află în viață, nesupus de restriște, și nicio prefacere n’a fost în stare să-l smulgă de la neamul al cărui este.

Am încercat să trăiesc în trecutul Iașului ca să înțeleg mai bine starea lui, dar azi, m’ar duce prea departe de ar fi să-i înșir tot acest trecut.

La întrarea orașului pe drumul Nicolinii, se află o înnaltă cruce de piatră. Bătrână, înnegrită și venerabilă; ea pare să fie un străjer păzind asupra siguranței cetății, străjer în inima căruia dorm anume vechi povești. Adesea m’am mirat eu ce împrejurări o fi amintind; acum știu: numai de puține zile știu. Și pot să o ieau numai ca o bună prevestire că trecutul crucii acestea mi-a fost vădit tocmai acum.

Ea poartă numele lui Ferenț și înseamnă un loc unde zac îngropați dușmani cari au căzut în luptă.

Intre anii 1716 și 1717, în Domnia lui Mihai Vodă Racoviță, Germanii austriaci, cari se luptau cu Turcii lângă hotarele noastre, făcură năvăliri în Moldova, luând în stăpânire pentru un timp mănăstirile Neamțului și Cașinului.

Unele din trupele lor, călăuzite de trădători prin Valea Oituzului străbătură până la Iași, dar fură bătute și răspinse; mulți fură prinși într’o ciocnire sângeroasă, între Cetățuia întărită și mănăstirea Frumoasa. Trupurile celor căzuți, cu căpetenia lor, Ferenț, fură îngropate lângă Nicolina, ,,și au pus pământ peste dânsele, și au făcut movilă”, zice letopisețul, și acei cari au cercat să-și vândă țara au fost uciși și ei și îngropați la un loc cu dușmanul.

Și acum crucea veche stă de strajă sus deasupra orașului, fața ei mâncată de vreme întoarsă spre soare-răsare… Astfel și la porțile unei cetăți poate fi gonit dușmanul, spre rușinea lui!

A știut Iașul și alți dușmani, de alt fel. In Domnia lui Miron-Vodă Barnovschi (1626- 1629) a fost o iarnă grozavă, care și acum se pomenește ca ,,iarna lui Barnovschi”; lumea muria pe uliți de frig și de foame, și se spune că lupi veniseră până la margenea orașului. Câțiva ani mai târziu, supt Ștefăniță-Vodă Lupu, foametea prăpădia Iașul, și povestea umblă că oamenii, neavând ce să mănânce, se hrăniau din papura nnlaștinilor de lângă oraș, așa încât acest stăpânitor a căpătat porecla de ,,Papură Vodă”. Și în iarna anilor 1684-5 a fost foamete, și se mai păstrează întunecate povestiri despre aceste vremuri.

Stăpânirea lui Mihail Grigore Sturdza (1834-49) . a fost însemnată prin mai multe nenorociri. De două ori Iașul a fost ars pe alocurea, aproape până la pământ; la 1849 holera a făcut crude pustiiri între locuitori, și grozava epidemie a fost urmată de o iarnă ucigător de aspră, apoi de foamete și de mizerie de tot felul, căci știe toată lumea că ,,o nenorocire nu vine niciodată singură”.

Dar și oaspeți mai puțin jalnici se știu a fi venit între zidurile Iașului.

In anul 1711, Petru cel mare a fost primit aici cu pompă mare și cinste felurită de Dimitrie-Vodă Cantemir, care a fost cunoscut în largul lumii prin scrierile sale. Cu acest prilej, spune letopisețul, boerii moldoveni au gustat întâiul ,,vin de la Franțuji”, — adecă: șampanie.

Stanislav Leszczynski, regele Poloniei, a fost și el odată oaspete aici în Iași; venind cu gândul de a întâlni pe regele Carol al X1I-lea Suedezul, el a trăit deocamdată în casa unui boier. Când Domnul țerii află despre sosirea lui, el făcu toată cinstea regelui străin și-1 așeză măreț în Curțile de la Trei-Ierarhi.

Mai de mult, Sultanul Mohamed al IV- lea, care se lupta cu Polonii, întră în Iași. unde- și făcu alaiul cu pompă mare, fiind întimpinat după cuviință de Gheorghe Vodă Duca, a cărui primire a fost regală. Dar orașul a fost greu jignit de porunca sultanului ca un muezin să cânte rugăciuni turcești din clopotnița de la Sf. Nicolae, una din cele mai iubite biserici ieșene; și de aceia multă vreme biserica a fost privită ca spurcată și n’a mai putut fi întrebuințată pentru slujbă înnainte de a fi din nou sfințită.

La 1769 Ecaterina-cea-Mare a luat în stăpânire Moldova, și generalul Rumiențov a fost așezat ca guvernator. Ocupația rusească a ținut cinci ani. Favoritul cel mai inimos al Ecaterinei, Patiomchin, a murit în Iași, și se pomenește că trupul său a fost expus solemn în frumoasea veche biserică a Goliei.

Supt Domnia lui Grigore Alexandru Ghica, Austria a pus deodată mâna asupra Bucovinei, fără ca poarta să ridice vre-un protest; din potrivă, Turcia a făcut o convenție cu Austria, prin care ceda o parte din aceste provincii asupra cărora avea numai un drept de ocrotire. Orice protest din partea Moldovei a fost zădarnic, și Grigore Vodă a plătit cu capul silințile ce făcuse pentru a scăpa interesele țerii sale.

De la 1828 la 1834, Rușii mai ocupară odată Moldova, și Iașul a fost cârmuit de contele Chiselev, un organisator priceput, a cărui plecare definitivă au și avut de ce s’o privească orașul cu părere de rău. Intre 1849 și 1856 iarăși Rușii îl luară în stăpânire, apoi Turcii și Austriecii.

Vicisitudinile ieșene au fost, cum se poate vedea, fără capăt, pănă ce, la urmă, în ziua de 5 Ianuar 1859 st. v., Alexandru Ioan Cuza a fost ales într’un singur glas Domn al Moldovei și în aceiași lună ajunse și Domn al țerii-Românești, unind, în sfârșit, astfel amândouă părțile țerii supt un singur sceptru. Odată, la 1600, marele erau național Mihai Viteazul îndeplinise și el acest vis, dar numai pentru scurta vreme de cinci luni!

Cuza-Vddă a domnit întâi cu două Guverne; unul în Iași; altul în București. La urmă, Bucureștii au fost aleși ca reședință, Domnul și Guvernul așezându-se definitiv în acest oraș. De acum înnainte Iașul avea să privească la însemnătatea crescândă a altuia, pe când el însuși era lăsat să-și plângă trecuta glorie. Domnia lui Cuza-Vodă a ținut șepte ani.

Am schițat numai, aspru, câteva din schimbătoarele ursite ale Iașului, prinzând câte- o poveste ici și colo, fără vre-o silință de urmare ori de rânduială; — acestea nefiind decât pagini ușor schițate, o carte de icoane, plină de vedeniile locurilor iubite, fără mai mari pretenții: de aceia acum mă voiu îndepărta de trecut ca să ajung la Iașul cel de astăzi…

Tristele întâmplări ale toamnei trecute au smuls Iașul din ațipitele-i visuri de trecut. Străzile lui, care de atâția ani erau așa de părăsite și de tăcute, au fost iarăși pline de mulțimi grăbite, casele lui, dintre care atâtea fuseseră de mult închise, avură să-și deschidă larg ușile ca să primească oaspeți de să nu-i poată încăpea. Pacea-i prăfoasă a fost scuturată în cele patru vânturi de afluxul tuturor acelora cari, trebuind să plece din Capitală, veniseră la adăpost între zidurlle cetății pe care o dăduseră în sama uitării și părerilor de rău.

Aproape brutală a fost această năvălire, care nu i-a plăcut cu totul Iașului; el ar fi vrut mai bine o monopolizare mai puțin violentă a singurătății sale; dar dorințile nu i-au fost întrebate, ci el a fost îndatorit, pur și simplu, să-și încoarde cât putea mijloacele puține și să găzduiască pe aceia cari nu mai aveau casele lor înseși.

Orașul cel liniștit a simțit dintru început o oarecare amărăciune năcăjită; de ce să fie luat astfel în stăpânire, după ce așa de mult timp fusese trecut cu vederea? De ce pavagiul lui șubred să fie zguduit de mii de automobile? De ce aceia cari-1 lăsaseră a se ruina de odată se așezau ca stăpâni, atunci când în zilele de bielșug nimeni nu se gândise la dânsul? Pe de altă parte, cei ce părăsiseră Capitala se simțiau ca pribegi în acestălalt oraș, și numai pe încetul s’au împăcat cu ce hotărâse soarta.

Și eu am găsit dintru’ntăiu că e greu să mă așez într’un centru nou în astfel de împrejurări, cu o așa de covârșitoare

durere în inimă: nu-mi lăsasem unul dintre ai mei acolo… când nu m’am mai putut întoarce?… Și apoi primejdia nu trecuse; dușmanul era pe urma noastră; armata ni se retrăgea, aliații noștri nu se știa câți sunt. Făcea oare să mai muncești, luând lucrurile dela capăt? Ce-am fi clădit, era să dureze ? Ori silințele noastre înnoite iarăși aveau să cadă în mânile năvălitorilor ?

Tragice ceasuri! Ceasuri de îndoială și suferință, ceasuri, de crudă stare în cumpănă, când silința părea zădarnică și când noi toți ni ascuțiam urechile, ascultând la piciorul, ce înnainta, ai dezastrului, și inimile noastre băteau, sufletele ni erau împovărate de groază!

Și totuși cei cu năcazul nu puteau aștepta ; flămânzii cereau hrană, goii îmbrăcăminte, răniții îngrijire, cei fără adăpost un acoperemânt de asupra capetelor! Cu sălbatecul bubuit al tunurilor în urechi, avurăm să ne apucăm de munca noastră, fără a privi la greutăți, ori de era să rămâie, ori ba ce clădiam: trebuia să se facă!

Astfel puțin câte puțin muncă grea ajută pe fiecare să-și biruie năcazul, să-și. în coarde nervii pentru o silință care zilnic părea din nou că este mai presus de puterea lui.

Nu voiu înșira tot ce lipsia, tot ce avea să fie creat în împrejurări pe, care abia de aflu cuvinte să le descriu. Grozăvia ultimei noastre ierni e săpată cu litere de foc în mintea fiecăruia. Era trudă pieptișă, și adesea ori fără speranțe nedesăvârșită, dar acei cari plângeau casele lor pierdute și acei cari, la început, simțiau neplăcut așa o năvălire la o asemenea vreme, își biruiră năcazul și supărările în silințile spre bine ale tuturora.

Cunoscusem Iașul în alți ani — în ani de pace. Venisem aici une ori, prea arareori de și nu din vina mea; și totdeauna orașul mă primise loial, cu manifestații de mare bucurie.

Acuma venisem 1a Iași, — mamă cu inima ruptă, Regină căutând adăpost, ca atâția alții, pribeagă dela vatra mea, și Iașul m’a primit în ceasul meu de suferință și m’a ajutat, ajungând astfel puțin câte puțin casa mea.

Totdeauna avusem simțiri duioase față de oraș, căci, în zilele celei d’intâiu a mele tinerețe, când am venit ca tânără măritată în această țară, se svonise că noi, tinerii, ne vom așeza în a doua Capitală a țerii. Iașul o doria, și, după cea d’intâiu cercetare a singurătății lui pitorești, mi-aș fi făcut bucuroasă locuința între zidurile lui. Dar bătrânii Suverani aveau nevoie de noi ; atât de mult doriseră ei de copii; încât nu puteau primi gândul de a trăi noi departe de dânșii. Astfel Iașul ne-a văzut rar, dar totdeauna cu bucurie!

Imi aduc aminte cum strălucia soarele întâia oară când am venit la Iași; îmi aduc aminte de fețele voioase care înțesau străzile pentru a ni ura bună venire, de aclamări, de florile, de multele flori ce ni se aruncau în trăsură. Imi aduc aminte că aveam numai optsprezece ani și eram plină de speranță…

Când am venit în urmă, era cu totul altfel! În doliu eram, și nici lumină de soare, nici flori, nici vesele strigăte de bună venire, ci numai fețe cercetătoare, pline de neliniște, și niciun alt sunet decât al depărtatelor tunuri care ni sunau osânda! Fără să fiu anunțată, m’am furișat în oraș — pribeagă, fără vatră, fără casă, fără cel mai mic copil al meu.:. Și iarna se apropia, și ceva asemenea cu desnădejdea zăcea la rădăcinile inimii mele.

Dar nebiruită se ridica din nou speranța; — sfioasă întâi, dar pe fiecare zi mai puternică, încetul pe încetul biruind lacrimi, năcaz și părere de rău.

O Iașule! Vom uita noi vre-odată lunile ce au trecut cheltuindu-se în cuprinsul tău! De nedescris sunt suferințele cărora li-au fost martore străzile tale; zăpada stătea ca munții lângă casele tale, cete de cerșitori îți băteau pietrele, și atâția dintre ei, biruiți de nevoie, se culcau pe dânsele ca să moară.

Te-am văzut, icoană a mizeriei, zguduită de groază, tremurând de frig; și în cele mai sntunecate și nenorocite colțuri ale tale am răsbătut, căutând pe cei în nevoie de ajutor, dând tot ce puteam. Dar era totdeauna prea puțin; toată iubirea mea și toată mila mea puteau să ușureze numai o părticică din restriștea ce o întâmpinam la fiecare pas!

Cu adevărat sumbră-ți era înfățișarea în acele luni de iarnă, o, Iașule! Simțiai cum fiece casă adăpostește suferință ascunsă; crude taine păreau că plutesc dincolo de orice zid. Mâncarea era puțină, și mai puține lemne; spitalele erau pline cu vârf, așa încât cei ce nu se îndreptaseră cu totul trebuiau să facă loc altora, ale căror nevoi păreau a fi mai grabnice, și de aceia fețe așa de palide rătăciau pe străzile tale.

Câ niște stafii, soldații noștri neîndestulător hrăniți rătăciau dela un adăpost la altul, adesea neputând găsi nicăiri uride să- și piece capetele chinuite de friguri. Munciam, ne trudiam, încercam să facem minuni, dar mijloacele de transport erau neîndestulătoare, comunicația era întreruptă; pretutindeni. zăpada stătea ca niște bariere crude care ne împedecau să ajungem unde voiam!… Și a venit o clipă grozavă, când nu se găsiau scânduri destule pentru a face sicrie morților!

O, jalea acestor îngropări care se furișau pe străzi! Câte nu le-am întâlnit!… Un bătrân cal alb înhămat la ceva fără nume, asemenea cu o cutie de coloarea nopții, hodorogind, înnapoi și înnainte rătăcia pe zăpada plină de gropi — calul cel alb zi de zi mai obosit, mai ciolănos, mai asemenea cu o stafie. Și atâția dintre aceia cari întâlniau acest macabru vehicul. își întorceau fețele, nebiruind să-i poarte vederea, pe când de-asupra cioarele în negriau bolțile cu fuga lor sinistră…

Uneori căutam să ies din oraș ca să ajut restriștea în alte părți, dar necontenit viscolele mă dădeau îndărăt, împiedecându- mă de a ajunge satele pe care pornisem să le caut.

Tristă mă întorceam acasă, dar nu fără să fi privit marile pustietăți ajunse acum fără cărări, pline de trupurile cailor morți; cu țapenele picioare întinse, și în zări colibe de miserie ascunse în zăpadă. Și știam că mai departe, unde nu puteam pătrunde, erau alte nenorociri, pe care eram însetată de a le ajuta, dar trebuia să le las în sama Soartei! Și pretutindeni corbii făceau ospăț de serbătoare numai ei aveau ce să mânânce din destul…

Așa a fost iarna, singura iarnă ce am petrecut în Iași; dar, fără sfârșit cum era, și tot a ajuns la un capăt…

De două ori scumpă, pentrucă dorisem cu atâta foc de dânsa, primăvara a răsărit în sfârșit strălucitoare asupra restriștii rtoastre, — și atunci, o Iașule, ce deosebită ți-a fost înfățișarea, și, pentru năcazul ce împărțisem cu tine, de-odată ni-am dat sama ce aproape de inimile noastre ajunseseși!

Într’o clipă, te-ai făcut frumoasă, o cetate a lacrimilor ! Grădinile tale s’au umplut de flori care mi se aduceau în mănunche mari de aceia cari doriau să nu plâng prea mult grădinile ce pierdusem.

Smocuri de liliac îmi făceau semn peste ziduri roase de vreme, mari straturi de stânjinei vineți învoioșau și colțul cel mai umil; oriunde mergeam, necontenit flori mi se aruncau în trăsură; până și tramvaiele aveau mănunche de flori albastre prinse de felinarele lor; nu era om care să treacă fără a ținea o floare în mână…

Ca un vis rău ce se împrăștie, se pierdură în zare ceasurile întunecate; și cei mai nenorociți, cei mai părăsiți simțiau că tot mai poate fi o nădejde!

Nu mai șovăiau soldații noștri pe străzi, drumeți rătăcitori cari n’aveau unde merge; pasul li se făcuse mai ușor, mai puțin împovărat, până ce iarăși ei călcară pământul ca niște oșteni ce cred în biruință, ca niște eroi gata de luptă și de izbândă…

Deși opera mea nu era mai puțin grea, ea se făcuse mai dulce: zările se deschiseseră, zăpada se topise; acum eram liberă să călătoresc în larg departe. Atunci, dragi cu adevărat mi s’au făcut împrejurimile tale, Iașule. Am descoperit frumuseța pretutindene. Undulătoarele tale dealuri erau acum o strălucire verde, fragedă și minunată; plin de viața cea nouă era pământul cel bun al lui Dumnezeu; moartea părea să fi fost înfrântă — dar într’un colț liniștit știam o mie de cruci și mai bine care purtau mărturie că grozăvi trecută nu fusese un vis!

Sărmană pădurice de cruci, fiecare însemnând mormintele a zece oameni, umilă și neîndestulătoare pomenire a celor cari plătiseră văma războiului, — movile goale supt cruci nenumărate, pe care în zădar căutam să le acopăr cu dulcile flori luminoase ale primăverii. Dar prea erau multe crucile, de nici nu le puteam număra! Copleșită stam înaintea lor cu capul plecat… Și știam că era numai un mic număr din acele cruci, că în toate patru unghiurile țerii erau locurile tăcute unde aceste semne aspre de lemn nu purtau măcar numele celor morți!

Cunosc multe cimitire ascunse de jur împrejurul orașului, unde câmp a trebuit să se adauge câmpului, locul între vechile împrejmuiri ajungând a fi prea îngust. Atâtea drumuri pioase le-am făcut la aceste grădini de pace și, stând între movilele fără nume, cu lacrimi în ochi am privit spre orașul înfășurat în valuri de ceață, cugetând la cellalt mormânt mic pe care a trebuit să-1 părăsesc dincolo cu atâtea altele! Fierbinți rugăciuni am șoptit pentru acești fii căzuți ai mamelor care niciodată nu-i vor mai vedea înnapoi:.. Dar liliacul era în floare, păsările cântau, și viața nouă răsăria până și din gropile morților… Totul se făcuse mai lesnicios de când zăpada nu mai trăgea o barieră între noi și lumea din afară. Eram .acum prisonieri scăpați din lanțuri; ceva ca o bucurie sfântă umplea sufletele noastre, care fuseseră așa de năcăjite, și multă ispravă se săvârșia. De fapt ne trudiam împotriva așa de întinsei epidemii de tifus; o parte din țara noastră era năvălită; și alte grozăvii ne urmăriau pas cu pas, dar Primăvara biruise iarna; și nu era oare un semn că Viața trebue să biruie Moartea ? Și astfel fiecare mergea mai ușor la lucru, și încredere nouă umplea fiecare inimă.

Cu adevărat era . o înviere, și toți munciau laolaltă ca s’o facă mai deplină, după mijloacele ce avea fiecare. In orice sară, când îmi isprăvisem munca, făceam să mi se puie șeaua pe cal și călăriam departe printre dealurile ce încunjură Iașul, mergând ceasuri întregi pe cărări necunoscute pănă la locuri de pace înverzită, minunate, în față cu toate grozăviile ce văzusem. Fiece frumuseță nouă era ca un balsam pentru inima mea plină de năcaz, dar ea trezia în mine un dor grozav de casa ce am pierdut-o!

Pline de o emoție aproape dureroasă erau aceste ceasuri de amurg în tăcută împărtășire cu învierea pământului: simțiam o pace mare și tot odată o nemăsurată tristeță: Dumnezeu făcuse lumea așa de frumoasă, și omul o prefăcuse într’un Iad ca acesta! Aici, pe aceste înnălțimi învălurate, departe de zgomot, de muncă și suferință, am recunoscut iarăși pământul cum l-a făcut Firea, fără vălmășagul pe care omul i 1-a săpat pe față.

O, strălucirea amurgurilor de-asupra acestor colțuri liniștite! Neatinsa lor covârșire era un răspuns la atâtea întrebări care-mi apăsau sufletul, — dragi mie peste cât se poate spune; mi s’au făcut aceste ținuturi ce mi se vădiseră odată cu noua trezire la nădejde a anului.

Mai târziu, când terenul se făcu prea tare pentru călărie, în automobil mi-am prelungit rătăcirile de amurg în lung și în larg. Necontenit locuri nouă descoperiam, fiecare plin de un farmec al său deosebit; încântătoare sate, adânci păduri pline de umbră, râuri ca panglici de argint șerpuind prin câmpii acoperite cu îndulcitoare ceață, singuratece biserici, vechi mănăstiri ascunse între pomi. In fiecare sătișor copiii mi se făceau prieteni; mânile nu-mi erau niciodată goale, oriunde mergeam, fețe bucuroase de a mă vedea°~mă întimpinau, și atâtea binecuvântări făcuseră calea mai dulce.

Zi de zi, vedeam sămănătura care la început era ca o livadă de iarbă verde, făcându-se tot mai înnaltă, ca să se coacă supt căldura în creștere a soarelui, până ce a venit ziua când câmpii de grâu acoperiau în strălucit bielșug dealurile joase cu noianele de aur învălurat.

Cu zilele totmai lungi, și drumurile mele se lungiră, și tot mai prietenoase mi se păreau aceste ținuturi. Am prins să le am adânc iubite.

Un lucru ce nu-l mai văzusem mă uimia: uriașele ogoare de floarea soarelui, stângeni întregi de aceste uriașe flori, o Mare aprinsă de coloare, care nu sămăna cu nimic alta. Le- am aflat în multe locuri: mireasma lor de rășină aromia aierul, pe când fețele lor late păreau să caute veșnic marea lumină care li-a dat numele : strălucitoare petrecere a colorii, care desfăta ochiul mieu de artist.

Am făcut și altă descoperire: Iașul era orașul crinilor! A venit vremea când ~ locul acesta care până dăunăzi fusese o lume de întunerec și de năcaz se prefăcuse într’o grădină mare, unde această floare a florilor stăpânia împărătește!

Pretutindeni îl aflam, în smocuri înalte de alb nepătat, dând o înfățișare sfințită și celui mai sărac colțișor și o stranie demnitate celei mai umile căsuțe, când mândrele lor tulpine se plecau ușor supt desmierdarea vântului.

Cum crinii mi-au fost totdeauna floarea cea mai iubită, acest bielșug de frumuseță era o vădire deosebită trimeasă pentru ca mai drag să fie orașul inimii mele, și de-odată odăile mele care în iarnă fuseseră așa de pustii, se prefăcură într’o dumbravă plină de mireazmă a florii pe care am îndrăgit-o mai mult!

Frumuseța are o ciudată putere asupra inimii omului ; îl ajută să treacă peste multe dureri, călăuzindu-l prin această ,,vale de lacrimi” către tainele lui Dumnezeu.

Când pe neprevestite dau de un strat de crini cari-și înnalță mândra strălucire dintr’un pământ crăpat și setos, parcă-mi vine să cad în genunchi și să mă închin Mânii aceleia Mari care face astfel de minuni. In asemenea clipe, pare că de-odată înțeleg taina adevărurilor ascunse care sunt în de-obște prea adânci ca să le priceapă inimile omenești. In asemenea ceasuri nicio tristeță nu mai pare să însemne ceva, nădejdea răsare în triumf! chiar și mormintele își pierd groaza, și nesfârșita lui Dumnezeu milă se întinde ca o binecuvântare asupra pământului…

Dar stângaciu pot vorbi eu de asemenea minuni, cuvintele mele sunt prea slabe, emoția sufletului nu poate fi cuprinsă în graiu de om! Totuși adesea o vădire a Frumuseței mia ridicat inima, mai presus de năcaz, spre o mai adâncă înțelegere care se află supt praful de care ochiul omului se orbește. Nu pot spune limpede în ce fel! Dar în asemenea clipe am priceput subit că suferința e învățătorul cel mare, și că într’o vedenie limpede am simțit că un popor care a știut cum să sufere, are și dreptul la viață.

Niciun foc nu curăță ca focul jertfei; nicio flacără nu se suie mai drept până în inima Dumnezeirii!

De aceia, o țara mea, nu te gândi niciodată care ți-au fost încercările, nici care pot să mai fie. Prin flacără trebuie să treacă oțelul înainte de a fi o bună sabie tare. Fie-ți nezguduită credința și susține-ți speranța; mai mare ești prin suferințile tale și prin felul cum le-ai purtat, mai vrednică ești de biruință!

Sufletele eroilor noștri morți și-au făcut drum spre faimă; izbânda pământească n’are înțeles decât numai dacă cinstea țării stă înnaltă ca o culme.

Și, dacă tu, micuțule, Mircea, m’ai părăsit la ceasul de întunerec; a fost poate așa pentru ca acei eroi căzuți să afle pe unui dintre copiii miei care să-i întâmpine în cerurile largi de sus ale lui Dumnezeu!

Mai sunt încă destule ceasuri care ne despart de biruință, dar jertfe așa de mari și suferinți așa de grele nu pot fi toate în zădar. țara și poporul mieu au trecut prin foc, și eroismul lor, care se făce necontenit din nou, va aduce ziua când, micuțule Mircea, întorcându- mă, sunt sigură, din pribegie, voiu îngenunchia în extasul recunoștinței și voiu săruta piatra mormântului vostru…

Amin!