Atâtea amintiri se strâng în mintea mea, atâtea icoane, de nu știu la care să mă opresc.
Dragă țară! Te văd în strălucirea-ți felurită, și scumpă-mi este fiecare vedenie; pe orice cale mă întorc să văd locurile care s’au ținut de inima mea, locurile pe căre doresc să le chem înnaintea acelora cari ca și mine sunt surguniți pe o bucată de vreme din ele.
Văd șesurile voastre, pădurile voastre, munții voștri, dealurile și văile voastre. Văd lungile voastre drumuri, cu cară încete, care se mișcă de-a lungul lor în răbdător șir fără sfârșit. Văd luncile voastre pline de farmec lângă râuri și ape, văd verdeața ierbii supt sălciile unde nenumăratele turme vin să pască. Văd țiganii răzleți așezăndu-și corturile în amurg, când fumul dela focurile lor se ridică în albastre șfichiuri spre cerul de un roșu auriu.
Văd ceața de praf care în liniștite amurguri de vară plutește asupra lumii secerișului ca o întinsă negură înnălțându-se din singuratece lagune. Văd bătrânele cruci de piatră la colțuri de drum, străji păzind răbdător anume locuri ori asemenea cu pustnici foarte bătrâni cari nu mai au nimic a face cu fiii oamenilor.
Văd pe plugari întorcându-se dela munca lor cu albele cămăși scăldate în sudoare, pe când copilași în haine tărcate aleargă lângă dânșii prin praf, iar deasupra tuturora bolta desfășură colorile ei cele mai minunate înnainte de a se lăsa spre odihnă. Aud necontenita bătaie a cânilor răspunzându-și, cu stăruitoare chemări, lătrând într’una până departe în noapte. Prin ușile deschise ale căsuțelor văd focul vetrelor, ca de vrajă în strălucirea lui roșie. Văd pe țerani strânși în jurul lor, umbre care se odihnesc după ce fapta zilei a fost îndeplinită.
Simt străbătătoarea mireasmă a pădurilor, ca în vremile când în amurg străbăteam călare umbra lor, și văd covorul de vinete flori sălbatece care acopăr cu farmec pasnicile lor luminișuri. Aud în ramuri freamăt de aripi turburat de înnaintarea mea neașteptată. Simt pătrunzătoarea pace din amurg, cînd acei cari au muncit se întorc încet la lăcașurile lor…
Îmi place mai bine să mă gândesc la șesurile din vară, când li este mai mare bogăția, când auriile mări de grâu se întind în bielșugul coacerii supt imensa față a soarelui, răspuns și răsplată pentru opera credincios îndeplinită. Dar mai dragi îmi sunt pădurile primăvara, când frunzele lor sunt străvezii ca vitraliile unei catedrale, când viorelele și dedițeii acopăr pământul cu mii de stele, ori toamna când colorile lor sunt mai minunate decât în orice vis al unui poet…
Vedenii după vedenii se desfășură înainte-mi acuma când scriu. La fiecare îmi place să mă opresc; aș vrea să zugrăvesc un nesfârșit șir de icoane; dar trebuie să aleg în mijlocul lor pe una sau pe alta, ca să rătăcesc fără capăt, neoprindu-mă nici la râu, nici la vale, nici la Mare…
Marea, Marea! De șes, de deal, de munte, am vorbit; lăsați-mă să mă odihnesc o clipă pe malurile ei, ale Mării!
Ca una care am fost născută într’o insulă, Marea păstrează pentru mine o atracție pe care nimic n’o poate întrece. Dragă-mi este orice înfățișare a ei; cu însuși sufletul dintr’ânsa sunt deprinsă. Pe corăbii cu pânze am plutit pe valurile ei, cu puterea aburilor am străbătut-o, am înnotat în apele Mării. Dragă îmi e plângerea ei veșnică, vuietul undelor ei pornite împotriva țermurilor ca să se sfarme de dânsele.
Iubitul port mic al Constanței mi-a fost odată plăcere și mândrie, între multe năcazuri amare, și pierderea lui a fost una din cele mai dureroase pentru noi. Doar numai printr’ânsul aveam atingere cu nesfârșitele ape spre care tinde orice țară. Una care nu atinge nicăiri Marea trăiește numai pe jumătate! Constanța nu e mare sau escepțional de largă, alăturată cu alte porturi, dar nouă ni-a fost de însemnătate deosebită; cu interes, cu mulțămire ne-am uitat zi de zi la creșterea ei. Îi cunoșteam corăbiile, ofițerii, marinarii; îi cunoșteam sunetul fiecărui semnal, rostul fiecărui steag; și în cele mai încurcate colțuri am străbătut ca să le cercetăm; pe vreme liniștită și în vijelie am pornit de acoto spre luciu.
Marea noastră mulțămire era să vedem cum întră și pleacă vasele, și un veșnic interes era să descoperim ce steag poartă pe dânsele.
Bătrâna Regină Elisaveta împărtășia iubirea noastră pentru Constanța. Un mic pavilion fusese ridicat pentru dânsa în jos de oraș, pe dig, unde cheltuia în anii din urmă multe din zilele ei în odihnită mulțămire.
Mă întreb dacă mai stă în picioare căsuța cea iubită unde și eu am trăit în atâtea rânduri. Apele se băteau de temeliile ei, goelanzii zburau în nori albi în jurul coperișului, soarele făcea să scapere scântei din geamuri, și în zilele de furtună vântul urla, dând târcoale zidurilor.
Îmbrăcată toată în alb, bătrâna Regină putea fi văzută totdeauna pe terasă, într’un jeț comod, cercetând cu ochii obosiți zările largi, pe când un dor tot așa de larg ca și dânsele îi umplea sufletul acela care părea totdeauna neîmpăcat. Vuietul Mării îi întovărășia gândul, și albele pânze plutind pe ape i se păreau atâtea iluzii care-i părasiau sufletul una câte una…
Noaptea, ea se ridica de mai multe ori din pat ca să salute corăbiile în plecare ori să întâmpine pe cele care-și făceau întrarea în port. Marinarii cunoșteau bine figura, ei albă ca zăpada, și Constanța erá mândră de iubirea pe care i-o păstra ea. Purtând grija unei vieți mai active, eu nu stăteam necontenit în acelaș loc ca să cercetez cu ochii Marea. Pe vastele întinderi de nisip lângă Mamaia mă luam călare la întrecere cu vântul, silind adesea împotrivirea calului să între adânc în apă, până ce valurile țișniau asupra mea ca asupra unei stânci singuratece. Mă desfătam în furia lor nepotolită, și adesea era pentru mine o adevărată veselie însăși forfotitoarea spumă albă în care stăteam. Înfiorat, calul sforăia, căutând să scape, pe când zborul de goelanzi albi ne încunjura, țipând în jurul capetelor noastre.
În zilele de mare liniște apa era albastră ca floarea de cicoare, vast câmp de azur pe care razele se sfărâmau într’o scânteietoare masă de diamant.
Așa de lung e țermul dela Mamaia, de nu i-am ajuns niciodată la capăt; se tot întindea înaintea mea ca un nesfârșit drum de argint.
Atâtea căruțe își învârtiau încet roatele pe țermul acesta, mânate de neamurile amestecate ce locuiesc în Dobrogea; Turci cu largi turbane și supuse fețe răbdătoare. Ruși bărboși cu ochii albastri, făcând o pată din cămășile lor stacojii, Români oacheși, aducându-și lucrurile de vânzare la oraș. Se tot trudiau prin nisip căruțele cu o roată în apă, veselele colori ale veșmântului țerănesc resfrângându-se cât erau de lungi în Mare.
Dobrogea e o țară cu așa de vaste întinderi, cu drumuri așa de nemărgenite, încât caii, firește, trebuie să-și aibă un rost mare, și de aceia se întâlnesc atâția dintre ei deosebit de frumoși în acest colț al țerii, zdraveni, bine căliți și focoși. Soarele se răsfrângea în părul lor luciu, bine îngrijit. Cu ochi cari cunosc mă minunam de netedele lor forme, de șoldurile lor puternice, de frumoasele lor picioare sprintene. Pătrunzătoare priviri de prețuire aruncau și țeranii la calul mieu pur-sang în plin galop; fiecare-și întorcea capul ca să urmeze și să admire cum putea merge. De atâtea ori am schimbat zimbete de firească simpatie cu acești necunoscuți mie. Mai mult decât odată am întâlnit lungi șiruri de căruțe care purtau femeile Turcilor, înfășurate în hainele lor întunecate, care-și descoperiau o clipă fața ca să se uite la femeia liberă, necunoscută lor, care putea călări pe un cal frumos. Ca o ceată de păsări ciudate, albastre, negre și sure stăteau laolaltă în cuiburile lor ce se scuturau gemând, și asupra tuturor acestor icoane soarele-și cobora privirile întipărind feluritele lor colori neobișnuite în mintea mea, pe când Marea plângea veșnica-i jălanie, spălând malul cu îndărătnicile-i silinți de a scăpa odată din lanțuri. Fierbinți, vântoase, pustii și fără capăt cum sunt, șesurile Dobrogii au un farmec de melancolie pentru acei cari le cunosc bine. Noi toți aveam o deosebită grije pentru firea lor neobișnuită și rătăciam prin multe unghere, descoperind cele mai neauzite sătucene, făcute din lut, cu sprintenul turn al moscheilor țâșnind ca săgeata spre cer.
De feluriți ce sunt, locuitorii Dobrogii țin necontenit viu interesul călătorului, care nu știe nici odată ce chipuri poate întâlni, nici la ce neașteptate locuinți poate ajunge.
Am străbătut în sate depărtate, unde Rușii dintr’o sectă bizară își clădiseră mănăstiri singuratece, la care bătrânii obștii slujiau ca preoți. Mi-au dat pâne și sare, pitele lor fiind întunecate, acre și ciudat împodobite cu neînțelese desemnuri; m’au dus înnaintea icoanelor lor grosolan zugrăvite, ca să sărut chipurile sfinților la cari se închină mai mult.
O curioasă impresie mi-a rămas din aceste adunături de case uitate de lume: o impresie de praf și de salcâmi înfloriți, de clopote ce sună și de mulțimi tărcate, cu fețele cele mai puțin potrivite între ele. Un amestec de bordeie de pământ și de bisericuțe încunjurate de umbră, de căsuțe albe, cinchite, de câni ce latră și de cai cari trezesc zvârlind din picioare nouri de praf.
Un drum larg trece de obiceiu prin satele acestea; sure, uscate și crăpate de căldură, casele se întind pe amândouă laturile în mijlocul dumbrăvilor acelor salcâmi cari sunt singurul copac în stare a prinde rădăcini prin locuri așa de seci și fără apă. În luna când sunt înfloriți, aierul e numai un balzam care îmbată; copleșiți de greutatea florilor lor, arborii se pleacă supt ploaia albă.
Mult îmi place mie Turcul tăcut pe care-l întâlnești în cele mai multe locuri din Dobrogea, care te primește puind mâna întâiu pe inimă, apoi pe frunte, care se uită lung la tine cu o bunăvoință lină, fără nici o curiozitate, fără nici o mirare care stă pe pragul casei și nu pare vreodată să aibă ceva de făcut; prietenos, simpatic și pitoresc, mie de sigur mi-ar părea rău să-l văd că a dispărut.
La o distanță respectuoasă, lumea lui femeiască stă în aceiași atitudine, cinchită ca niște cioare de-a lungul păretelui, privind de departe scene în care nu cutează să-și iea partea; dar, dacă te apropii de dânsele, ele te întâmpină cu o zgomotoasă plăcere, încunjurându-te cu strigăte care iese așa de adânc din gât, de nu le poate prinde o ureche europeană. Dar copiii se amestecă laolaltă cu cercetătorii și merg după tine oriunde te miști; mai ales sunt încântătoare fetițele cu șalvarii lor largi de bumbac, cu codițele lor supțirele și unghiile văpsite frumos în roșu.
Satele prin aceste părți sunt rare și departe unele de altele, drumurile sunt poate cele mai nesfârșite din toate drumurile românești, și de pe cea mai mică înnălțime le poți vedea unduind fără capăt ca un șarpe uriaș fără cap și fără coadă. Uneori în margenea lor sunt ogoare, dar adeseori ele se tot înșiră prin pustietăți sterpe, spinoase, pietroase și seci. Însă, la anume timpuri din an, florile Dobrogii sunt felurite și alcătuesc o plăcere pentru ochi.
* * *
Pe aceste drumuri nesfârșite de atâtea ori am străbătut în acel ținut care fusese al nostru numai de puțină vreme; și două locuri îmi rămân în amintire ca în deosebi atrăgătoare și pline de farmec.
Unul a fost orășelul Balcic și cellalt îngusta peninsulă Caliacra, un colț singuratec de pământ înnaintând în Mare.
Balcicul este un târgușor pitoresc, despre care ai zice că se rostogolește în valuri. În grupe murdare căsuțele lui turcești se cațără pe povârnișurile răpezi, ca și cum ele ar sta să lunece pe încetul, atrase de apele de desupt.
O stradă prăpăstuită scoboară la un port în miniatură; stânci pe amândouă laturile, stânci de piatră cenușie, ciudat rotunzită, alcătuiesc un mic golf în care orășelul zace în pașnică răzlețire.
Numai odată am fost acolo, dar am o amintire vie a înfățișării lui neobișnuite, a mulțimii îngrămădite de fețe din toate spețele, a locuințelor ei mărunte, încântător suite una în capul celeilalte, așa încât păreau că numai cu greutate stau sprijinite pe niște coaste atât de răpezi și rupte.
La Caliacra am ajuns în amurg; soarele se cobora de o parte în Mare, pe când de cealaltă se ridica luna, un corn subțire, răsfrângându-și veșnica paliditate pe unda în mișcare.
Aici pământul cade în ziduri drepte ca stâncile, dar zidurile acestea sunt de pământ, nu de piatră. Sunt roșii la coloare și, în lumina soarelui ce scădea, părea să ardă de vre-un foc din lăuntru, care făcea din ele o frumoasă priveliște ce nu se mai poate uita.
Pământul e pietros, flori necunoscute răsărind din mijlocut bolovanilor și acoperind locurile goale dintre dânșii cu coloare și viață. O cărărușă duce prin această lume stâncoasă la un far, care, în singuratecă mândrie, privește de sus larga întindere a Mării. În păretele de desupt cutare Sfânt era îngropat într’o peșteră îngustă, unde cu greu puteai să ajungi. O singură făclie stă acolo aprinsă lângă mormântul Sfântului, și aceleași mâni îi trezesc lumina care, în timpul nopții, dau viață lampei ce stă ca un semn pentru cei ce pornesc pe valuri.
Locul acela, ceasul, singurătatea au lăsat o adâncă întipărire asupra sufletului mieu. Visam să clădesc o culă albă ca zăpada, tocmai sus pe cel mai depărtat colț de pământ, acolo unde uscatul nu mai era decât un cap îngust, spălat pe amîndouă laturile de apă.
Parcă vedeam forma ei fără pată răsărind pe veșnic schimbătorul albastru al bolții și al Mării, închipuire de apusuri și răsărituri de soare care ar fi partea mea în acest loc și de nopți când valurile ar fi o taină de argint supt recea lucire a lunii. Mă închipuiam privind de sus într’un cerdac cu stâlpi la miile de goelanzi învârtejindu-se în jurul zidurilor mele, amestec de aripi albe pe bolta de safir, ori, noaptea, ca niște umbre mișcându-se în fuga lor nesfârșită și umplând întunerecul cu strigătele lor sălbatec de triste care s’ar amesteca în glasul vântului!
Deocamdată, stând pe o stâncă, cu fața către neastâmpărul veșnic al Mării, trăiam în această iluzie, știind totuși bine că era unul din acele visuri pe care le visezi într’o seară, când frumuseța s’a furișat în inima ta…
* * *
Alt loc plin de poesie chiar lângă Constanța este insula căreia i se zice: a lui Ovidiu.
Legenda cărturarilor pretinde că poetul surgunit care cunoscuse tot felul de cinste la Curtea Împăratului August, a venit să-și mângăie inima în acest ostrov acoperit de sălcii și uitat de Dumnezeu, care nu e decât o fărâmiță de pământ pierdută în mijlocul unui lac întins pe care-l desparte de Mare numai o îngustă linie de nisip. Un loc singuratec mai trist decât acesta nici în visuri nu se poate înfățișa: sălciile mari, care au prins rădăcină în tărâmul lui, îi sunt singura podoabă, iar singura frumuseță o vastă privire asupra valurilor.
Am adus pe Carmen Sylva în acest loc unde un poet a visat, cu atâta vreme în urmă, de glorii trecute și de ambiții făcute praf. Cu adevărat nicăiri n’ar fi putut el să cugete mai amar asupra nesiguranței trecerii la Curte și asupra zădărniciei nădejdii omenești; aici de fapt surgunul era desăvârșit și întreg.
Regina cu părul alb rătăcia pe cărările pe care se presupune că a călcat omul acela marele în veacuri trecute, cercând să-și închipuie cum vor fi fost gândurile unuia care de pe culmea faimei sale fusese aruncat departe de orice cinste, trecere și dragoste. Închipuirea ei ușoară de înflăcărat clădia din nou trecutul; cu ochii plini de lacrimi ea trăia din nou năcazul aceluia al cărui noroc îl înnecase așa de crud Soarta.
O mare roată de lemn, pe care crescuse iederă era odată întrebuințată pentru a aduce apă. Chiar acuma, în putreziciune înceată, stă în mijlocul ostrovului, dând o neobișnuită înfățișare de părăsire locului acestuia. Fără îndoială că roata este de dăunăzi numai, dar, așa părăsită și plină de mustrare cum este, ea te-ar face să crezi că se ține de o vreme când insula, care stă acum tristă și uitată supt toanele schimbătoare ale bolților, a fost însăși casa nemângăiatului poet. Pescari vin din când în când pe lacul plin de ierburi, prinzându-și luntrile negre printre burueni și aprinzând uneori foc pe maluri. Dar afară de acestea sufletul lui Ovidiu poate rătăci supt umbroasele sălcii fără să-l tulbure glas de om…
În zilele lui Ovidiu, Constanța purta numele de Tomi, și era o cetate însemnată, în legătură strînsă cu coastele Asiei Mici. Mai târziu un episcop stătea aici, și unul din șirul lor, Ioan din Tomi, a fost un scriitor latin cunoscut la începutul evului mediu. Din această Tomi au plecat într’o zi la Roma călugări cari aveau despre rosturile Mântuitorului păreri deosebite de ale Bisericii din Bizanț și cari mergeau la Scaunul credinței drepte pentru a cere acolo să se recunoască adevărul dogmei lor celei nouă; Sfântul Părinte nu voi să-i audă, silit la aceasta și de plângerile Împăratului răsăritean de care atârnau, dar atunci monahii de la Marea Neagră avură cutezanța să spuie că vor chema poporul roman el însuși ca să înțeleagă cugetul lor și să-i apere de prigoniri.
Numele de astăzi al orașului, de Constanța, din Constantia veacului al IV-lea, i-a venit poate prin Constans, Împărat din Răsărit care a clădit-o din nou în acest veac, și, în al VI-lea ea era cunoscută încă drept un centru însemnat al provinciei Scythia Minor, stăpânită de Iustinian. Mai târziu e pomenită numai întâmplător de Genovezi în portulanele lor maritime, ca o șchelă de oprire.
ținutul din jurul Constanței, căreia Turcii îi zic Chiustenge, e bogat în ruine antice, dintre care unele au fost desgropate abia dăunăzi.
Una din localitățile cele mai însemnate care au fost descoperite sunt rămășițele unei cetăți cu poeticul nume de Istros, de curând scoasă la lumină între Constanța și gurile Dunării.
Istros trebuie să fi fost un important port de Mare; puternice cheiuri de marmură au fost scoase din pământ acum de curând acolo, dar astăzi locul e despărțit de Mare printr’o vastă întindere de pământ.
Încetul pe încetul, un om cu pricepere scoate aici interesante temelii vechi de puternice ziduri, de temple și băi, o lume întreagă de veche civilizație, bucurie adevărată pentru aceia cărora li place să răscolească în trecut.
Am cercetat Istros într’o aprinsă zi de toamnă — drum lung, foarte lung, — ca să ating o vastă întindere de pământ cu o supțire linie de Mare tot mai departe, un loc nisipos, mlăștinos, pe alocurea fără ridicături, acoperit trist de o ciudată buruiană mică roșie, care o pătează ici și colo cu pete mari de sânge. Sălaș de poesie melancolică, singuratec, șters, expus nemilostiv și soarelui și vântului, fără case, fără pomi la patru leghi depărtare de jur împrejur, ci numai dune de nisip învălurându-se tot înnainte până la Mare.
În căldura arzătoare m’am cățărat pe ruine, călăuzită de entusiastul om de știință care a pornit să facă săpăturile în acest loc.
Eu nu sunt o mare cunoscătoare a vechilor pietre, cunoștințele mele științifice nu sunt adânci, dar închipuirii mele vioaie îi place să-și clădească din nou lucrurile care au fost, și, când țin în palmă un vas ori un păhar sfărâmat, pe care cine știe ce ființă omenească le a întrebuințat cu mii de ani în urmă, mă sârguiesc a trezi înaintea ochilor mei pe acel care le a făcut, le-a stăpânit, a băut din ele, simțind din nou mirarea cum de trăiesc veacuri întregi lucrurile neînsuflețite mai mult decât aceia cari li-au dat o formă.
Istros! Pare că numele are în el un sunet de veche splendoare, un ecou care în deosebi farmecă urechea. Văd pânze mari plutind spre dânsul pe Marea albastră, la ceasuri când soarele cade, pânze de toate colorile și de toate formele, ca niște păsări fantastice care vâslesc încet din aripi întorcându-se spre cuiburile lor. Nu știu care au fost comorile pe care le-au adus ele în port, dar îmi place să visez că’n umbra ruginită a pânzelor acestora erau îngrămădite în movile grâne aurii și portocale pe bord, că oameni cu fața întunecată aduceau scumpe mătăsuri din Răsărit cu colori strălucitoare în care nevestele și fetele bogaților negustori își înfășurau frumuseța care numai prea repede va ajunge lucru al trecutului! Îmi place să-mi închipuiu străzile pline de mișcare ale înfloritorului orășel, vălmășagul de colori și zvonul, strigătele vesele la vederea corăbiilor, pașii mulți grăbindu-se spre cheiuri, atâtea glasuri, râsete tari, porunci și, pretutindeni; copii cu picioarele goale, cu ochii mari privind mirați fără să aibă nimic de făcut; iar, noaptea, îmi place să mă gândesc la matrozii cari cântă arii ciudate când se odihnesc după ce fapta zilei a fost îndeplinită.
Dar toate acestea sunt numai vedenii de artist! Căci eu nu știu mai la urmă nimic despre Istros, ci numai ruinele ce am văzut: câteva zdravene ziduri pe care le-a acoperit pământul, câteva coloane căzute dintr’o biserică ori templu de odinioară, temelia băilor romane, câte un mândru bloc de marmură care a trebuit să facă parte din cheiu și ici și colo un hârb de pământ pe care l-am ținut în mânile mele, câteva țăncușe de sticlă pe care însăși mi le-am cules de pe pământ și care stăteau în palma mea irizate, minunate și fragede ca aripa sfărâmată a unui fluture…
* * *
Unul din monumentele cele mai bine cunoscute, care s’a găsit nu departe de Constanța, e Adamclisi sau Biserica lui Adam, ,,a Omului”, un uriaș monument de marmură fără valoare artistică deosebită, dar de proporții enorme, ridicat în amintirea cuceririi lui Traian asupra Dacilor. Pietrele lui sculptate, curn e obiceiul în asemenea monumente, înfățișează tipuri de luptători, Daci și Sarmați, cari săvîrșesc eroice fapte de răsboiu. Era o mare zidire rotundă încununată de o gigantică platoșă și de un coif, cam grosolane din punct de vedere al artei, dar destul de interesante ca să fi trezit multe discuții cu privire la însemnarea ei și epoca în care a fost ridicată. Profesorul german Furtwängler era de părere că ar fi fost un monument din veacul al IV-lea, ridicat în amintirea unei biruinți asupra Goților. Dar teoria aceasta n’a fost admisă.
O cetate crescu în umbra impunătorului monument, și liniile ei pot fi deosebite încă, precum și temelia marii basilice, care trebue să fi fost cândva o frumoasă zidire mai nouă.
Ca una care n’am fost la Adamclisi, nu pot decât să trec răpede asupra descrierii unui loc pe care nu l-am avut supt ochii miei chiar, și să mă grăbesc spre un alt punct de lângă Mare, unde săpături de drumuri au scos dăunăzi la iveală alte monumente care se țin toate de acele vechi vremuri: orășelul Mangalia.
Acuma un locușor încurcat și părăsit, ea a fost odată un port de Mare în zilele bătrâne. Mai puțin înfloritor decât Istros, era totuși o localitate însemnată, cunoscută în acele zile de demult supt numele de Kallatis.
Și aici s’au desgropat ruine vechi, rămășițe de temple sau biserici, de case care odată trebuie să fi fost bogate. Urne de o gingașă făptură și vase pentru apă au ieșit la lumină, precum și enorme oale de pământ, masive și impunătoare, care de bună samă se întrebuințau pe vremuri pentru a păstra untdelemnul; ba s’au găsit chiar mici figuri de teracotă, asemenea cu acelea din Tanagra, de și mai puțin bine și artistic lucrate.
Un Muzeu mic lîngă Mare adăpostește ce s’a găsit mai de preț: numai un slab început; căci nu se poate face totul dintr’odată! Dar simte fiecine că această ciudată țară a Dobrogii cuprinde încă atâtea comori ascunse care într’o zi vor fi scoase de asupra; dacă în zilele noastre ni va fi îngăduit să o facem aceasta, se va vedea pe urmă!
Mangalia este un oraș dobrogean caracteristic: adunătură de case de piatră joase, cu acoperișuri de olane în neorânduială, ea se deșiră pe un pământ neegal, pănă jos pe țerm, care este șes și fără sfârșit, mărgenit de partea uscatului cu lacuri ce se pierd în zare. Lacurile acestea au izvoare sulfuroase, și unele băi rustice au fost ridicate în apropierea unuia din ele, căci apele au însemnate puteri de însănătoșare.
M’am purtat cu luntrea ceasuri întregi pe acest lac care se sucește și se învârtește. E când îngust, când lat, și capătă atâtea înfățișări deosebite, încât la început crezi că este o adunătură de lacuri deosebite; dar la un capăt nu ajungi niciodată, ci luntrea poate luneca necontenit fără oprire ori piedecă.
Sterpe și goale-i sunt țermurile amintind cuiva de poveștile din Vechiul Testament, și mai că ți-ai închipui pe fiul risipitor păzindu-și porcii supt o boltă de nemiloasă arșiță.
Ici și colo un smochin pitic răsare dintre pietre, smochin pe care vântul ce nu se oprește niciodată, nu-l lasă să se ridice la vre-o înnălțime, ci rămîne stropșit asupra pământului, ca și cum el ar căuta dureros cu crengile lui ca șerpii un sprijin în mijlocul pietrelor rostogolite. O întreagă lume de taină singuratecă părăsită și uitată de Dumnezeu, trezind în minte icoana pustiilor ce încunjură Marea Moartă.
Chiar lângă malul Mării se înnalță o bătrână moară de lemn cenușiu, linia ei cinchită ridicându-se singuratecă și răbdătoare pe fondul bolții. În zilele de liniște e numai o cutie de lemn putredă fără vieață și fără înțelegere, dar, când bate furtuna, viața se trezește în roata ei, și atunci pare o uriașă floare a soarelui fără coloare, sucindu-se și învârtindu-se neodihnit. Pentru că în aceste ținuturi de lângă coastă, roțile morilor de vânt nu sunt din aspru lemn mort, ci alcătuite din nenumărate mici pânze ca aripile, dând întregii clădiri o încântătoare înfățișare de viață și energie. Este ceva aproape fantastic în aceste mari roți mișcătoare, alcătuite din atâtea bucăți; sunt așa de largi, încât moara ea însăși se pierde aproape cu totul, și nu se mai vede decât enorma floare rotundă învârtindu-se într’una, par’că i-ar plăcea să se miște și ar face-o din însăși voia ei! Astfel, uneori, prin însăși simplicitatea lor uneltele fără meșteșug ale oamenilor ajung o bucurie pentru ochii acelora cari pot să vadă. Ușor pare în adevăr să treci pe lângă lucruri și să nu le vezi, dar este un dar binecuvântat al zeilor să ți se fi dat ochii prin mijlocul cărora orice frumuseță care trece să o poți sorbi în sufletul tău.
Am văzut odată țermul de la Mangalia la ceasul apusului. Priviam spre Mare; lumea erá ațipită de liniștea nopții apropiate; numai Marea se zbătea la picioarele mele în veșnica ei frământare neînduplecată. La spatele mele soarele cădea tot mai jos, razele lui din urmă aprinzând o strălucire minunată valurilor în năvala lor. Întunecată era fiecare umbră, dar asupra fiecăreia stătea cununa spumei roșii-aurii supt sărutările soarelui ce muria. O uriașă priveliște de trecătoare glorie pe acest depărtat țerm jos, menită să ție numai câteva clipe pline de strălucire ca să piară în umbră și să ajungă doar un lucru al trecutului, dar, în același timp, încă o icoană adausă la atâtea pe care mintea mea de artist nu le poate uita niciodată.
Apoi amurgul veni, și toate se făcură cenușii; noaptea înnainta, ștergând supt pașii ei orice coloare.
Dihanie ciudată, moara de vânt stătea singură de mal, cu odihnă în roata ei, lucru întunecat, fără viață, așteptând însă apropiatul ei ceas de muncă…
Astfel una după alta, icoanele felurite ale coastei noastre de acolo se ridică înnaintea ochilor minții mele, și prea multe le văd ca să fiu în stare a vorbi de ele de toate.
Une ori era numai o trecătoare sensație, pe care o crease lumina sau umbra, uneori numai o neașteptată vedere de frumuseță descoperită între pietrele rostogolite sau răpede ștearsă de norii prafului. Uneori era numai un mănunchiu de sălbatece flori vinete pe un povârniș, sau un scaiu uriaș sucindu-și spinoasele cotoare, o siluetă ușoară pe nemărgenirea bolții, sau poate și vre-un cimitir turcesc părăsit, care nu mai era decât un câmp singuratec acoperit de bucăți neregulate de piatră, strânse una lângă alta ca niște străji obosite pe care nimeni nu va veni să le schimbe în veghea lor.
Une ori era vre-un apus strălucitor colorând cerul întreg cu flăcări de sânge, sau o furtună care răsăria asupra Mării încrețind apele, biciuind valurile până la culmi de mânioasă spumă neagră, ori o îngânare de vuiet după vijelie, când toată lumea era de plumb, când pământ și mare păreau stoarse în odihna după luptă.
Ca într’un vis de departe îmi aduc aminte de o noapte cu lună. Ziua îmi fusese turburată, năcazul venise asupra mea într’o formă neașteptată, și, ca și cum și ea ar fi simțit împreună cu mine, Marea însăși era răscolită, și fața ei care se ridica în suspine era ca o inimă mare, ruptă de durere. Asupra neliniștii mele înseși și asupra neodihnei apelor luna se uita de sus, nemișcată în gloria ei de argint.
Și mi-a venit pofta să plutesc pe înflorata massă scânteietoare de apă, să merg într’o luntre măruntă departe, departe către Mare, înnaintând pe cărarea de argint însemnată de lună asupra undelor.
Cu adevărat fantastică a fost această călătorie pe valuri, barca suindu-se pe creasta fiecărui asalt pentru a se cufunda, parcă n’ar mai fi voit să se ridice din adâncul ei de apă, coajă de nucă pe genunea care se ridica. Nicio lumină la cârmă, niciun hotar, nicio îndreptare; nicio margine, ci numai de desupt, fermecătoarele ape frământate, spumegătoare, vuind, cu un fel de irizare opacă și greoaie; de asupra, vasta imensitate a cerului, depărtată, palidă și senină, o cupolă de un cenușiu șters, cu luna atârnată în mijloc, ca o uimitoare candelă, și luntrea mea cea mică mergând înnainte, tot înnainte pe drumul însemnat de raze…
Și așa mi-a fost mie dragă Marea!