Țara mea

Odată eram pentru acest popor o străină; acuma sunt una dintre ei, și, pentru că vin de atât de departe, am fost mai mult în stare să-i văd cu însușirile lor bune și cu neajunsurile lor. Țara lor e o țară rodnică, o țară de întinse șesuri, de grâu învălurat, de codri adânci, de stâncoși munți, de râuri care în primăvară vuiesc de ape spumegate și care vara nu sunt decât leneșe șuviți de apă pierdute între pietre. O țară unde țeranii muncesc supt un soare care arde, o țară neatinsă de murdăria fabricelor, o țară de extreme, unde iernile sunt de ghiață și verile ard ca în cuptor.

Legătură intră Răsărit și Apus.

La început era o țară străină. Drumurile ei prea prăfoase, prea fără de capăt șesurile ei. A trebuit să mă învăț a-i vedea frumusețile și a-i simți nevoile cu inima mea.

Puțin câte puțin străina a ajuns a fi una din ei, și acuma i-ar plăcea ca pământul nașterii sale să vadă acestălalt pământ cu ochii Reginei lui.

Da, puțin câte puțin am învățat să înțeleg acest popor și încetul pe încetul, el a învățat să mă înțeleagă pe mine.

Acuma ne încredem între noi, și astfel, cu ajutorul lui Dumnezeu, împreună vom merge spre un mai mare viitor.

* * *

Iubirea mea de libertate și de zări întinse, iubirea mea de aier liber și de cărări necălcate m’a dus la multe descoperiri. Îmi plăcea să călăresc singură ceasuri întregi ca să ajung la vre-un sat pierdut, ca să dau de vre-o biserică în ruine stând între crucile ei rustice pe vre-un mal ori să mă aflu la cutare loc în vremea apusului, când boltă și pămâmt erau să fie scăldate în roșu înflăcărat.

O, apusurile românești, ce minunate sunt!

Odată călăriam încet spre casă.

Ziua fusese arzătoare, aierul era greu de praf. În nesfârșite valuri de aur ars câmpiile de grâu se întindeau înaintea mea. Nicio aburire de vânt nu mișca maturitatea lor; păreau că așteaptă ceasul secerișului, mândre că sunt bogăția țerii.

Cât cuprindeam cu ochiul, câmpii de grâu și alte câmpii de grâu, pierzându-se’n zări într’o linie palidă. O ceață albastră plutia asupra lumii, și cu dânsa o mireasmă de rouă și de sămânță ce coace se ridica ușor din pământ.

La capătul drumului era o fântână, cu cumpăna-i lungă țintind ca un deget uriaș spre cer. Lângă dânsa o veche cruce de piatră hâită într’o parte ca de oboseală, o cruce înnălțată odată cu fântâna întru amintirea cutăruia care murise…

Pace mă înfășura; calul mieu nu făcea nicio mișcare: și el era supt farmecul de amurg.

De departe, o cireadă de bivoli venia încet spre mine pe lungul drum drept: un alaiu urât de bestii care puteau să fi aparținut vremurilor înnainte de potop.

Unul câte unul înnaintau, acoperiți de noroiu, răbdurii, hâținând trupurile lor hâde, purtând masiv capetele lor cu coarne grele, ochii lor goi de înțelegere zgâiți spre nimic, de și, când și când, ridicându-și fețele, păreau că-și caută ceva din ceruri.

De supt copitele lor se ridicau nouri de praf, întovărășindu-li orice pas. Soarele apuind îl prindea, prefăcându-l într’un fum aprins. Era un văl de lumină întins asupra acestor dobitoace de povară, o glorioasă aureolă de raze înnaintând cu dânșii către odihna lor.

Stâtuiu pironită pe loc și mă uitaiu la dânșii cum treceau pe lângă mine, unul câte unul… Și în seara aceia o perdea pare că a fost trasă de ‘nnaintea atâtor taine. Prinsesem înțelesul vastei și rodnicei câmpii.

* * *

Douăzeci și trei de ani am cheltuit pănă acum în această țară, fiecare zi aducând bucuria ei sau năcazul ei, lumina ei sau umbra ei; cu fiecare an interesul mieu pentru dânsa s’a făcut mai vast și întelegerea mea s’a adâncit; am ajuns să știu unde era nevoie de mine ca să ajut.

N’am să mă apuc a povesti de așezămintele țerii mele, de politica ei, de nume cunoscute lumii întregi. Alții au făcut aceasta cu mai multă pricepere decât aș fi putut. Îmi trebuie numai să vorbesc de sufletul ei, de atmosfera ei, de țeranii și ostașii ei, de lucruri care m’au făcut să iubesc țara aceasta, care au făcut ca inima mea să bată odată cu inima ei.

M’am purtat printre cei mai umili. Am întrat în căsuțele lor, li-am pus întrebări, am prins în brațele mele pe pruncii lor.

Li-am vorbit limba cu stângăcie, făcând multe greșeli, dar, de și străină, nicăiri, între țerani, n’am întâmpinat neîncredere ori bănuială. Erau bucuroși să-mi vorbească, bucuroși să mă lase să întru în căsuțele lor și în deosebi să-mi vorbească de năcazurile lor. Totdeauna de năcazurile lor au să povestească cei sărmani, dar aceștia o făceau cu o demnitate deosebită, vorbind de moarte și de sărăcie cu o resignare stoică, numărând mormintele copiilor lor așa cum altcineva ar număra pomii sădiți în jurul casei.

Săraci sunt, neștiutori sunt țeranii aceștia. Părăsiți sunt și plini de eresuri, dar este o mare nobleță în rasa lor. Sunt cumpătați la mâncare și mulțămiți cu puțin, puține sunt nevoile lor, dorințele lor sunt mărgenite; dar un vis mare îl hrănește cu dragoste fiecare din ei în inima sa: el dorește să fie stăpân pe pământ, să aibă în sama lui ogorul pe care-l lucrează; dorește să-l poată numi al său. Aceasta mi-a spus fiecare din ei și ei toți; era cântecul veșnic al tuturor cuvintelor lor.

* * *

Când am văzut întâiu un sat românesc, cu colibele-i mărunte ascunse între pomi, singurele colțuri verzi pe nemărgenitele câmpii, abia de puteam crede că familii întregi pot locui în case așa de mici.

Păreau casele pe care le schițam în copilărie cu o ușă la mijloc, o ferestruică de amândouă părțile și fum mergănd undeva în rotocoale din coperișul buhos. Adesea aceste coperișuri par prea grele pentru asemenea căsuțe; par că le zdrobesc, și ușile date în lături li dau o înfățișare de parcă ar striga după ajutor.

Seara femeile stau torcând din furcă pe praguri, pe când turmele vin spre casă tropotind moale prin praf și dulăii latră furios, umplând de zarva lor tot văzduhul.

Nicăiri n’am văzut atâția dulăi ca într’un sat românesc, — grea încercare pentru cine călărește pe un cal neastâmpărat. Cât e noaptea de mare, cânii latră îngânându-se. Nu se opresc nicio clipă; e un zgomot nedespărțit de noaptea romănească. Totdeauna mi-a plăcut să cutreier satele acestea. Am făcut așa în orice timp al anului, și nu e lună care să nu-și aibă farmecul.

Primăvara, sunt pe jumătate îngropate’n pomi, o Mare spumegând de flori albe, din mijlocul cărora coperișurile rotunde ale colibelor răsar ca niște nouri mari cenușii.

Galițe, gâști și purceluși se joacă ici și colo pe praguri; zambile timpurii și păpădii galbene cresc în voie prin curțile nemăturate, unde oale de forme ciudate și luminoase bucăți de scoarțe rupte zac în pitorească neorânduială.

Printre toate acestea copiii cu ochi negri se găsesc pe jumătate goi în fericită libertate.

Niciodată n’am fost în stare să înțeleg cum familii așa de îmbielșugate, fără să mai pomenesc păsările și atâția prieteni cu patru picioare, pot afla loc în cele două mărunte cămăruțe din care se alcătuiesc aceste colibe.

Iarna, satele sunt acoperite de zăpadă; fiece căsuță e o albă grămăgioară învăluită; toate colțurile sunt rotunzite, așa încât coliba pare să fie împachetată în vată.

Nu-și dă nimeni osteneala să înlăture nămeții. Zăpada rămâne unde a căzut; săniuțele sar peste ridicăturile ri făcând drumuri tot așa de învălurate ca o Mare bătută de furtună!

* * *

Țeranul român nu e niciodată grăbit. Timpul n’are niciun rost în socoteala lui de viață. Deprins cu zări nemărgenite, el nu așteaptă să ajungă într’o zi la capătul drumului.

Vara, carăle, iarna săniile se mișcă de-a lungul acestor nesfârșite drumuri, încet, supus, cu o neobosită răbdare.

Trase de cai mărunți, slabi, săniile de lemn trec peste zăpada neegală; țeranul stă pe jumătate ascuns între grămezile de lemne și căpițele de fân ori de coceni, după cum duce una ori alta dela un loc la altul. Bun de zugrăvit în asprul lui cojoc, e tot așa bun de zugrăvit vara în cămașa lui albă, cu pălăria largă’n margeni, culcat cu mulțămire pe grâul clădit, pe când boii lui răbdurii se trudesc înnainte, părând a fi tot așa de nepăsători ca și stăpânul lor la lungimea drumului. Cenușii boii aceștia, — slabi, vânjoși, cu coarnele lung arcuite; ochii li sunt frumoși, cu o căutătură aproape ca a omului.

Și de-a lungul acestor drumuri carăle țeranilor se trudesc, unul după altul, în șir fără capăt, prin norii de praf. Dacă noaptea le apucă pe drum, boii sunt desjugați, carăle trase lânga șanț până ce zorile răsârind amintesc țeranilor că mai sunt multe poște pănă să ajungă la țintă.

Când plouă, praful se face noroiu; drumul se face atunci numai o apă!

România nu e o țară de colori tari. E o ciudată unitate în zările-i largi, în drumurile-i prăfoase, în țeranii ei îmbrăcați în alb, în carăle ei aspre de lemn. Pănă și boii și caii par a se fi contopit în cenușiu sau în coloare murgă, așa încât să se facă una cu acel soiu de visătoare negură ce zace asupra tuturor lucrurilor.

Numai apusurile prefac toate aceste nuanțe de umbră într’o neașteptată minune de coloare, revărsând asupra pământului și cerurilor valuri de aur minunat. Am văzut clăi de fân schimbându-se în piramide aprinse, râuri în panglici de foc și fețe sarbede, obosite aprinzându-se ca de o miraculoasă strălucire.

Un ceas fugar, ceasul acesta al apusului, dar totdeauna el năvălește asupră-mi ca o veșnică făgăduială trimeasă de Dumnezeu din ceruri.

Poate că, iarna și toamna, aceste apusuri sunt mai glorioase, cănd pământul e obosit, când munca lui de un an e isprăvită sau când el doarme supt strălucitoru-i giulgiu de zăpadă, păzind în sânul său recolta ce va să vie.

* * *

Cu totul altfel decât satele de la câmp sunt cele din munte.

Căsuțele sunt mai puțin sărăcăcioase, nu așa de mici, coperișurile de stuh sunt înlocuite ce cele de tablă, care strălucesc ca argintul în soare. Mai bogate și mai felurite sunt veșmintele țeranilor; colorile sunt mai vii, și adesea o grădiniță plină de flori încunjură casa.

Toamna e vremea potrivită ca să cercetezi aceste case din muncele; toamna, când copacii sunt o înflăcărată strălucire, când anul ce trage de moarte aruncă o ultimă sforțare de frumuseță înnainte să-l învingă frigul și zăpada.

De multe ori am fost primită din inimă în aceste sătucene, țeranii ieșindu-mi înnainte cu mânile pline de flori. La cel d’intâiu semn de apropiere a trăsurii mele, cete de călăreți rustici vin în goană ca să mă întâmpine, săltând grăbit pe căluții lor zburliți, purtând stegulețe ori ramuri înflorite și chiuind de bucurie. Se țin hojma de trăsură, ridicând nori de praf. Ca și stăpânii lor, caii mărunți sunt nebuni de aprinși; totul e zvon, coloare, mișcare; sălbatec aleargă bucuria pe pământ.

Clopotele satului sună, glasurile lor sunt pline de voioșie; și ele-ți strigă: bine-ai venit! Cete de femei îmbrăcate vesel și de copii se revarsă din case, după ce și-au prădat grădinile ca să samene flori în calea Reginei lor.

Biserica se află’n de obște în mijlocul satului; acolo Doamna trebuie să-și lase trăsura, și, încunjurată de o mulțime iute, fericită, e dusă spre sfântul lăcaș, unde preotul o primește la ușă cu crucea în mână.

Ori încotro se duce, mulțimea o întovărășește; nu e stângăcie, nu e sfială, dar nu e nici îmbulzeală ori strivire. țeranii români rămân plini de demnitate; rare ori ei sunt gălăgioși în bucuria lor. Li trebuie să se uite la cineva, să-l atingă, să-i audă glasul: dar nu arată mirare și curiositate, numai puțină. De cele mai multe ori expresia feței lor rămâne serioasă, și copiii lor se uită lung la om, cu fețe grave și ochi mari plini de expresie.

Numai călăreții aceia în goană ajung a face zgomot în voioșia lor.

* * *

Sunt curioase datini la țerani, eresuri ciudate. România fiind o țară de secetă, e noroc să ajungi cu ploaie: e semn de bielșug, de rodnicie, e nădejde de bună recoltă, — bogăție.

Une ori, când mergeam prin sate, țerancele puneau donițe mari pline de apă înnaintea pragului; un vas plin e semn de noroc. Ele varsă chiar apă înnaintea piciorului cuiva, tot din pricina acestui straniu eres, că apa e belșug, și, când vine fața luminată între ei, trebuie să i se facă cinste în tot felul.

Am văzut fete înnalte; frumoase, ieșind din casele lor ca să mă întâmpine cu cofe pline ochi pe cap; la apropierea mea, stăteau pe loc, stropii lunecându-li pe față ca să arăte bine că vasele sunt cu adevărat pline.

E bine să întâlnești un car plin de grâu sau de fân care-ți iese ‘n cale; dar un car deșert e semn sigur de nenoroc.

De multe ori, pe unde am fost, locuitorii s’au strâns în jurul mieu, sărutându-mi mânile, marginea hainei mele, căzând în genunchi parcă ar fi voit să-mi sărute piciorul, și mai mult decât odată ei mi-au adus pe copiii lor cari-și făceau cruce înnaintea mea ca și cum aș fi fost o icoană într’o biserică.

La început era greu să primești fără a te înroși așa un omagiu, dar pe încetul m’am deprins cu aceste manifestații loiale; pe jumătate umilită, pe jumătate mândră, înnaintam printre ei, fericită că mă aflu în mijlocul lor.

* * *

Ar fi cu neputință să vă descriu tot ce am văzut, auzit ori simțit pe cale între acest popor simplu, cu inima caldă; atâtea priveliști vii; atâtea scene mișcătoare au rămas întipărite în inima mea. Am rătăcit prin sate pierdute în locuri uitate, pe șesuri fierbinți; m’am cățărat pănă la umile căsuțe cuibărite laolaltă pe coaste de munți. Am ajuns la plăcute sălașuri mărunte ascunse între brazi uriași. Pe țermuri de Mare pierdute am descoperit sătucene unde Turci locuiau în singuratecă răzlețire; lângă Dunărea largă am rătăcit printre târguri puțintele, locuite de pescari ruși, al căror tip se deosebește așa de mult de al țeranului român. De la întâia vedere recunoști neamul lor: uriași înnalți, cu bărbi frumoase și ochi albaștri, cu cămășile roși ce se vâd cât de colo.

Mai ales în Dobrogea aceste nații felurite se îmbulzesc: pe lângă Români, Turci, Tatari, Ruși, pe alocurea și Nemți, trăiesc pașnic unii lângă alții.

Am fost într’un sat din Dobrogea, care era în parte românesc, în parte rusesc, în parte nemțesc, în parte turcesc. Am mers de la un capăt la altul, cercetând atâtea căsuțe, întrând în fiecare biserică, isprăvindu-mi încunjurul la mica moschee rustică, tapisată cu covoare veștejite, și acolo, într’o mulțime de Turci de rând, am ascultat slujba lor ciudată, din care n’am înțeles nimic. O femeie care nu e voalată n’are drept să între în sfânta incintă; dar un nume regal deschide atâtea uși, și atâtea regule severe se calcă în bucuria de a primi un oaspe așa de neobișnuit.

Într’o arzătoare zi de vară am venit într’un orășel locuit aproape numai de Turci. Împărțiam bani mărunți între săraci și cei fără sprijin și mă purtam de ici colo. Era acuma rândul poporației musulmane; de aceia cercetam locurile cele mai nenorocite, cu mânile pline de băni.

Așa li-a fost de mare bucuria la venirea mea, încât scopul cel adevărat al visitei mele a fost aproape uitat. M’am găsit încunjurată de un roiu de femei aprinse, în haine ciudate, ciripind o limbă neînțeleasă mie.

Îmi ziceau: Sultană, și fiecare-și simția nevoia de a mă pipăi; puneau degetele pe hainele mele, mă atingeau pe spate, ba o bahadârcă bătrână m’a apucat de bărbie. Mă duceau din colibă’n colibă, din curte’n curte. M’am găsit despărțită de tovarășii miei, rătăcind într’o lume pe care n’o mai cunoscusem până atunci. Mă târau cu ele printr’un labirint de mici colibe clădite din lut, de grădini ridicul de mici, de ogrăgioare dosite, făcându-mă să întru în locuințele lor, să pun mâna pe copiii lor, să mă așez pe scaunele lor. Ca un zbor de cioare se certau și se băteau după mine, puindu-mi întrebări, copleșindu-mă cu bune urări, la care nu puteam răspunde decât cu o mișcare din umere și zâmbete.

Femeile musulmane mai sărace nu sunt de fapt voalate: Ele poartă largi nădragi de bumbac și peste dânșii un fel de mantie pe care și-o tot țin supt nas. Croiala acestor mantii li dă acea linie indesscriptibilă, așa de plăcută ochiului și care aparține numai Răsăritului. Și colorile ce aleg ele sunt totdeauna armonioase; afară de aceasta, ele sunt în concordanță cu împrejurimea lor de soare și de praf. Femeile acestea poartă ciudate colori albastre-șterse și mauve, — chiar și negrul hainelor lor nu e cu adevărat negru, ci a luat nuanțe ruginii, care se amestecă plăcut cu mediul în floarea noroiului în care locuiesc.

Când se îmbracă pentru drumuri mai lungi, portul lor e în de obște negru, cu o pânză .albă ca zăpada pe capetele lor, așa fel înfășurată încât ascunde toată fața afară de ochi.

Nespus de pitoresce și de tainice sunt aceste întunecate figuri când vin către tine, atingând ușor păreții și purtând în de obște un băț greu în mâni ; este în ele ceva biblic, ceva care duce pe om îndărăt spre vremuri foarte depărtate. În acea caldă dimineață de vară de care vorbesc, am căutat să scap o clipă de năvălitoarele mele din cale-afară de prietenoase, așa încât să mă pot furișa într’o colibă mică a cării ușă era larg deschisă.

Ispitită irezistibil de umbra-i tainică, am străbătut în tainița de lut, găsindu-mă într’un aproape desăvârșit întunerec. La capătul cellalt o ferestuică lăsa să străbată: o slabă rază de lumină.

Bojbăindu-mi drumul; dăduiu de un pătucean de zdrențe și pe acest culcuș al miseriei descoperiiu o femeie bătrână-bătrână, — așa de bătrână, încât ar fi putut să fi trăit pe vremea zinelor și a vrăjitoarelor, vremi ce nu mai au a face ca vălmășagul și zvonul de astăzi.

Aplecându-mă asupra ei, m’am uitat în fața-i boțită, și toate poveștile tinereții mele părură că-mi răsar înnainte, toate istoriile pe care, în copilărie, încântată, le ascultasem, istorii pe care nu le uiți niciodată…

De-asupră-i, atârnând de un cuiu ruginit la îndemâna ei, era o oală de lut neagră, de o formă ciudată. Toate în jurul bahadârcei acesteia erau în floarea pământului: fața ei, locuința ei, zdrențele care o acoperiau, locul pe care sta. Singura pată de lumină în această tainiță era un miel alb, culcat fără să-1 supăre cineva la picioarele patului.

Puind ceva bănuți între cârligatele-i degete osoase, am lăsat pe această ciudată ființă bătrână în sama tovarășului ei alb ca zăpada, și, întorcându-mă la lumina soarelui, avuiu simțul că, o clipă, mi-a fost dat să rătăcesc prin veacuri fără număr spre zilele de odinioară.

* * *

De la început Romănia a fost o țară supusă năvălirilor. Un stăpân tiranic după altul și-a pus mânile grele asupra acestui popor; el a fost deprins a fi stăpânit, apăsat, maltratat. Rare ori i-a fost îngăduit să se afirme, să-și ridice capul, să fie neatârnat, fericit ori liber; totuși, în ciuda luptelor și a robiei, n’a fost un neam sortit să piară. A biruit orice asprime a sorții, a înfruntat orice miserie, a biruit orice subjugare, și n’a putut fi strivit pănă la moarte; dar de aici a ieșit că poporul romănesc nu e vesel.

Cântecele lor sunt triste, încete danțurile lor, petrecerile lor rare ori , aprinse, rar se aud tare glasurile lor. În zilele de serbătoare îmbracă hainele cele mai vesele și, strânși laolaltă în praful drumului, ei dănțuiesc în grupe sau în cercuri largi, neobosiți, ceasuri întregi ; dar nici atunci nu sunt voioși sau gălăgioși, ci solemni și plini de demnitate, părând a-și face cheful cumpătat, fără patimă, fără grabă.

Cântecele lor sunt plângeri îndelungi; ariile ce cântă pe fluierile lor plâng fără sfârșit aspirația lor și dorul care se pare a rămânea veșnic nemulțămit, a nu cuprinde nici nădejde, nici îndeplinire.

Tot pentru aceia sunt puține case foarte vechi : abia de este vre-un castel ori vre-un mare monument rămas din trecut. De ce nevoie să se clădească frumoase case dacă în fiecare zi dușmanul putea să năvălească asupra țerii și să ardă totul până la pământ!

Una ori două ciudate vechi clădiri s’au păstrat din acele vremuri de năvălire: solide, înnalte zidiri cu un cerdac deschis, tocmai în vârf alcătuit din puternici stâlpi scurți, și, ici colo în imensa adâncime a zidurilor, ferestuici cu locuri de pândă. Cetăți primitive, pe jumătate turnuri, pe jumătate case țerănești, ele stau de obiceiu cam răzlețe și nu samănă cu nimic din ce am văzut în alte țeri.

Am trăit într’una din aceste ciudate case. Cerdacul, care fusese odinioară o întăritură, s’a prefăcut acum într’un simplu balcon, și din mijlocul stâlpilor stârciți o plăcută vedere se putea căpăta asupra dealurilor și șesului. Odăile de dedesupt erau mici, joase, neregulate, cu ziduri mari groase; o scară de lemn dreaptă ca una de funie ducea la aceste încăperi.

Și pe din afară și pe din lăuntru zidirea era dată cu var, și atât de primitivă-i era construcția, încât căpătase încântătoarea înfățișare că ar fi fost modelată cu degetul unui olar. Nu erau unghiuri tăioase, ci ceva rotunzit și neegal la colțuri pe care nici o casă nu-1 poate avea. Totul era încununat de un acoperiș lat de șindilă, cenușiu, cu lumini de argint.

Dar înnainte de toate vechile mănăstiri ale acestei țeri au păstrat comori din trecut.

Chiar de la început, aceste colțuri răzlețe de frumuseță m’au atras mai mult decât orice ; nedescriptibil e farmecul pe care-1 aruncă asupră-mi, aproape neînțeleasă desfătarea cu care-mi umplu sufletul!

Ca și în multe alte țeri, călugării și maicele din România știu cum să aleagă cele mai încântătoare locuri pentru lăcașurile lor de pace.

Am călătorit dela unul din ele la altul, descoperind multe tesaure ascunse, cercetând pe cele mai bogate și pe cele mai sărace, pe cele de un acces ușor și pe cele ascunse departe în văi de munte, unde piciorul călătorului numai arare ori rătăcește. La unele am putut ajunge numai călare, urcându-mă peste dealuri și văi, peste pasuri pietroase, urmată de cete de țerani în veșminte albe, pe căluți zburliți, ciufuliți, dar având piciorul sigur ca al caprei de munte.

Odată într’amurg, dupăce o zi întreagă călărisem peste munți, dăduiu pe neașteptate peste unul din aceste depărtate lăcașuri, cu păreții albi, de un pitoresc straniu, pe jumătate ascuns între brazi și venerabili fagi cu trunchiurile ca uriași deodat,ă împietriți, uriași cari în cel din urmă: al lor spasm de agonie își frâng mânile în zădarnică desperare.

La apropierea mea clopotele începură să sune, glasurile lor clare și răsunătoare proclamându-și bucuria către ceruri. Trecuiu pe supt portalul acoperit în curtea încunjurată de ziduri. Innainte de a fi putut să mă cobor, am fost încunjurată de un negru roiu de maice schițând smerite gesturi de salutare, făcându-și cruce, căzând în ghenunchi și apăsându-și frunțile pe pietrile de jos, apucându-mi mânile ori părți din îmbrăcămintea mea, pe care le sărutau, pe când strigau și murmurau, șoptind vre-o rugăciune.

Uimită de așa o întâmpinare, am fost luată de supțioară de maica stariță, o venerabilă bătrână tremurândă, a cării față era așa de încrețită de vârstă ca un câmp brăzdat de plug.

Pe jumătate ducându-mă, pe jumătate acățându-se de sprijinul mieu, mă conduse prin ușa deschisă a bisericii. Din vreme în vreme- mi sărută pe furiș umărul și într’un fel de smerit extas apăsă fața-i bătrână, bătrână, de a mea.

Toate celelalte maice se îngrămădiau după noi ca un stol de păsări cu penele negre, vălurile lor întunecate plutind în vânt, iar clopotele sunând într’una, în zvon de bucurie.

În lăcașul umbrit făcliile aprinse erau ca roiuri de muști luminoase într’o pădure întunecată. Călugărițele se așezară de-a lungul zidurilor, veșmintele lor negre făcându-se una cu umbra, așa încât numai fețele lor reieșiau, făcute și mai eterate prin tremurătoarea lumină a candelei.

Cântau, — bucuros aș spune că era frumos cântecul lor, însă n’ar fi tocmai adevărat. Nu ca în Rusia, cântarea în bisericile românești e departe de a fi melodioasă : ele bâzâiau pe nas cântări trăgănate, adesea repetate, de loc armonioase și care nu par să aibă cuvânt de-a ajunge vre-odată la capăt.

Dar, oarecum, în seara aceia, în pierduta mănăstire de munte, departe de casele oamenilor; acolo, în paraclisul cu tavanul jos, plin de aceste figuri îmbrăcate’n doliu, ale căror fețe severe erau îngerești în mistica lumină, sunetele stranii care se ridicau spre boltă nu erau ne la locul lor. Era ceva bătrânesc în ele, ceva arhaic, primitiv, în legătură cu zugrăvelile și icoanele oarecum barbare, ceva care părea că a rătăcit, venind din vremi trecute, pănă în lumea mai zbuciumată de astăzi… Mai pompoase erau primirile de care m’am învrednicit în mănăstirile mai mari.

Acolo toți călugării veniau în alaiu să mă întâmpine: o procesiune de ființi cu veșminte negre și bărbi lungi, de aparență austeră, întunecați la față.

Luându-mă de braț părintele stareț mă ducea solemn prin biserica bogat împodobită, pe când o sumă de copilași aruncau flori cum treceam.

Nu sunt peste măsură de aspre regulele mănăstirești în Romănia. Ușile mănăstirilor sunt deschise vizitatorilor; în zilele mai demult erau case de adăpost pentru drumeții ce călătoriau din loc în loc.

Sfintele ziduri dădeau găzduire de trei zile celor ce treceau pe acolo; aceasta era vechia datină; și acuma în multe locuri călugării și maicele au voie să-și închirieze căsuțele la cei ce simt nevoie de odihnă pe o vară. Aceasta însă e cu putință numai unde mănăstirile sunt adevărate mici sate, unde, mai mult sau mai puțin, fiecare locuitor are căsuța lui!

* * *

Sunt două feluri de mănăstiri în această țară; ori o mare zidire, unde călugării și maicele sunt uniți supt acelaș coperiș, ori o sumă de case mici adunate pe un spațiu larg în jurul bisericii centrale.

Numai cele d’intâiu sunt interesante din punct de vedere al arhitecturii, și unele din cele pe care le-am cercetat sunt de o perfecție aleasă în proporție și formă.

Mai presus de toate celelalte una din aceste mănăstiri mă atrage spre sine, căci cu adevărat e de neînvins farmecul ei. O mănăstire, albă, singuratecă, ascunsă departe. în regiuni de păduri mai verzi și mai dulci ca oricare altele în țară. Perfectă e forma bisericii sale, albe ca zăpada rândurile de stâlpi care-i încunjură liniștita curte. Un farmec și o taină o înfășură, cum n’am mai simțit aiurea. Sobre-i sunt sculpturile, dar o armonie deu nedescris îi face liniile frumoase, și o pace ca aceia străbate locul, încât aici am simțit de pare că aș fi găsit cu adevărat casa odihnei…

Oriunde merg, acolo călugărițele mă primesc cu o mișcătoare bucurie, pe jumătate mirate că poate cineva care e așa de sus să se îngrijească de un loc așa de simplu. Mă duc adesea acolo, oricând pot, căci a aruncat un straniu farmec asupră-mi, și adesea trebuie să mă întorc iarăși la păreții ei albi.

Clădirea alcătuiește un dreptunghiu în jurul bisericii, trei laturi din care, sunt alcătuite de o îndoită colonadă, un rând peste altul, cel de sus formând un cerdac deschis mergând de jur împrejurul întregului. In dosul acestor stâlpi sunt chiliile maicelor : mici bolți, odăi mici, date cu var, umile și tăcute…

Largă e biserica, nobilă în linii, bogată în sculptură, având în frunte un vast pridvor acoperit care se sprijină pe stâlpi de piatră bogat sculptați. Ca și interiorul clădirii, acest pridvor e împodobit întreg cu fresce, de o concepție fără artă, de un desemn arhaic, și armonioase, coloarea fiind îmblânzită de mâna vremii.

În lăuntru, biserica e înnaltă, întunecoasă, mistică, zugrăvită întreagă cu sfinți ciudați la față, cari se uită fix la tine ca și cum s’ar mira că sunt tulburați din singurateca lor tăcere și pace.

Multe comori zac între aceste ziduri: vechi icoane, lespezi de mormânt în ruină, o catapeteasmă minunat săpată, aurită și zugrăvită cu o neasămănată îndemănare, toate colorile fiind veștejite și armonisate de meșterul tuturor artelor, — Timpul.

În colțuri de umbră candele greu bătute cu ciocanul, atârnând de lanțuri de sus, răspândesc o lumină tainică asupra icoanelor îmbrăcate cu argint pe care l-au lustruit atâtea evlavioase sărutări. De fapt un sfânt lăcaș; îndemnând sufletul să se ridice mai presus de lucrurile pământului acestuia…

Ultima lature a pătratului e închisă de un zid înnalt,. cu o ușă la mijloc, care se deschide asupra unei înguste cărări ce duce spre o a doua biserică, mai mică, tot așa de perfectă în formă ca și zidirea mai mare din curtea interioară. Aici se îngroapă maicele : un colț idilic, încunjurat de ziduri zguduite, pe care le țin laolaltă, cu lungile lor brațe spinoase, tufe de trandafiri sălbateci, acoperiți cu gingașe flori. Crucile de lemn cu ciudate forme care înseamnă mormintele stau în mijlocul înnaltei ierbi învălurate Și a venerabililor meri pe cari vrâsta pare să-i aplece milos cătră cele ce dorm supt brazdă la picioarele lor.

De jur împrejur, păduri de fag pe dealuri joase, undulând; ca fond la acestea, munții: albaștri; înnegurați, cu neputință de atins, alcătuind o barieră împotriva lumii din afară…

Un loc de frumuseță, un loc de odihnă, un loc de pace… Multe rituri de frumuseță răsar înnaintea ochilor mici când mă gândesc la aceste ascunse case de rugăciune. Nenumărate sunt acelea pe care le-am cercetat în cele patru colțuri ale țerii, și iarăși îmi întorc pasul spre ele ori de câte ori pot.

Ar fi greu de spus care sunt cele mai interesante: comunitățile monahale sau mănăstirile; și unele și altele sunt de o potrivă de interesante, de o potrivă de gingașe.

Îmi aduc aminte de o mănăstioară cuibărită la picioarele unui munte amenințător, încunjurată de păduri de brad, întunecoase și tainice. Drumul într’acolo era întortochiat, pietros, greu de făcut, dar locul el însuși era un mic raiu de liniște, încunjurat de livezi, verde și odihnitor ca un vis de pace.

Ciudați călugări bătrâni îl locuiau: pustnici tăcuți, îngropați departe de lume, stafii de umbră, aproape siniștri în răzlețirea lor, cu ochii lor cari au luat căutătura locuitorilor de păduri nedeprinși să se mai uite în ochii oamenilor.

Fără zgomot ei mă urmau oriunde mergeam, cu capetele plecate, dar urmărindu- mă cu privirea de supt sprincenele stufoase, mânile fiindu-li ascunse în largile mâneci ce atârnau: pare că umbre întunecate îmi pândeau fiece pas.

M’am întors de am privit în fețele lor obscure: cât de departe păreau a fi! Cine erau ei? Care li era povestea? Care fusese copilăria lor, speranțele lor, iubirile lor? În cea mai mare parte, cred eu, erau numai ființi umile, ignorante, fără ideale mai vaste, fără visiuni îndepărtate de mai înnalte lucruri. Unii erau așa de bătrâni, așa de gârbovi, încât nu-și mai puteau ridica frunțile să privească sus spre cer; bărbile lor lungi, sure, luaseră înfățișarea mușchilor ce cresc pe copacii căzuți.

Dar unul era printre ei, înnalt și drept, cu fața palidă, uscată ca a unui sfânt. Nu știam numele lui, nimic din trecutul lui, dar avea o față nobilă, și mi s’a părut că în ochii lui puteam ceti visuri care nu erau numai visurile acestui pământ.

Nu pot vorbi, vai! de toate mănăstirile ce am văzut, dar de una trebuie să pomenesc, căci în adevăr e un rar colțișor de lume. Ascunsă în gura unei peșteri, pierdută în cea mai sălbatecă regiune de munte, este o bisericuță ciudată, așa de mică, dar așa de mică, încât trebuie să-ți pleci capul că să-i treci pragul; pare să fie o jucărie, lăsată să cadă acolo de vre-o mână de uriaș și uitată. E numai un paraclis de lemn, mic, supțirel, păzit de puțini albi călugări bătrâni, ființe așa de vechi și de gărbove, încât par a fi prins mușchiu ca pietrele ce zac totdeauna în același loc…

Niciun drum nu duce la acest lăcaș; trebuie să-ți cauți calea pănă acolo pe jos sau călare, peste prăpăstii de munte și peste stânci piezișe. Acolo zace, la întrarea întunecoasă a peșterii, singuratecă, sură și veche, ca o taină ascunsă ce așteaptă a fi descoperită.

Dincolo de bisericuță prăpastia se întinde, întunecată și întortochiată, mergând în misteriosul întunerec, drept în inima pământului. Când ajungi la capăt, se aude un gâlgâit de apă: un izvor, rece ca ghiața, iese aici bolborosind din adânc, curat și răcoritor ca izvoarele din grădinile Edenului.

Am aflat de îndrăgostiți cu patimă cari vin să fie cununați la această biserică; în ciuda asprimilor drumului, în ciuda barierelor posomorâte, așa încât să fie uniți pe viață în acest loc depărtat unde mulțimile nu se pot aduna.

Pe calea la această biserică, nu departe de gura peșterii, stă un mic cimitir singuratec, plin de cruci de lemn. Aici călugării cari și-au isprăvit viața singuratecă sunt așezați în sfârșit spre veșnica odihnă. Intunecate sunt aceste cruci, stând ca spectri în potriva stâncii goale. Soarele verilor le cojește, vânturile toamnei le bat și adesea zăpezile iernii le dau la pâmânt. Dar, primăvara, viorelele timpurii și dedițeii gingași se adună în jurul lor, grămădindu-se în mirositoare mănunche la picioare. Mi se pare că, în ciuda singurătății,. n’ar fi trist să fii îngropat într’un loc ca acesta…

* * *

Odată călăriam prin zăpada ce se topia. Calea ce urmam, ca toate drumurile romănești, era lungă, lungă, nesfârșit de lungă, pierzându-se în depărtare, făcându-se una cu bolta fără coloare.

Era o zi de depresiune, o zi de desgheț, cănd lumea e cum îi mai rău.

Jur împrejurul mieu câmpiile netede se întindeau așteptând ceva care nu venia. Peisagiul părea să fie fără orizont, să n’aibă margeni; totul era monoton uniform, fără viață, fără lumină, fără veselie. Tăcere apăsá asupra pământului, tăcere și tristă odihnă.

Cu frâul lăsat în voie și capul plecat înnotam cu calul mieu prin noroiu. Nu mergeam nicăiri anume; un fel de toropeală sau nepăsare venise asupra noastră, în consunanță cu melancolia zilei.

O ceață umedă atârna ca un văl veșted chiar deasupra pământului; nu era o ceață deasă; ci flutura ca un abur.

Deodată auziiu un sunet jalnic venind spre mine din depărtare, ceva cum nu mai auzisem înnainte.

Trăgând frâul, stătuiu pe loc la marginea drumului, mirându-mă ce o să văd. De fapt neașteptată era procesia care, ca un vis straniu, venia spre mine din ceață. Înnotând prin zăpada în topire înnaintau doi băiețași purtând între ei o tavă rotundă supțire pe care se afla o colivă; după ei venia un preot bătrân cu crucea în mână, îmbrăcat pompos în podoabe veștede : roșii, de aur și albastre. Veșmântu-i greu era tot stropit și murdărit, părul lui cel lung și barba nepieptănată erau de un cenușiu murdar, ca și drumul pe care mergea. Un bătrân trist, neavând altă expresie decât a miseriei pe palida-i față căzută.

Îndată după ei urmă un car aspru de lemn, tras de boi ale căror nasuri atingeau aproape pământul; răsuflarea lor făcea nourași în jurul capetelor, prin cari ochii luciau cu o nerăbdătoare neliniște.

Din acest car se auzise sunetul cel trist. Ce putea să fie? Atunci de-odată am înțeles!

Un sicriu neted era pus în mijlocul carului; în juru-i stătea un număr de bătrâne, gemând și plângând, ridicându-și glasurile într’un cântec trist, care răsuna ca o bocire prin aier. Părul lor alb era zburlit și valurile lor negre fluturau în jur ca smocuri de fum.

După car mergeau patru țigani bătrâni, cântând arii jalnice pe vioarele lor țipătoare, pe când glasurile femeilor luau refrenul pe altă scară. Niciodată n’am auzit un bocet mai trist, nici un zgomot mai lugubru. Îndată după țigani venia o ceată de rude desculțe, țiind lumânări aprinse în mâni. Flăcările șubrede păreau aproape rușinate că ard așa de slab în melancolica lumină a zilei.

Trecând, aceste ființi obosite ridicară fețe palide, privindu-mă cu ochii jalnici cari nu arătau nicio mirare. Prin ceața întunecoasă păreau a fi tot atâtea stafii, venite de nicăiri, mergând spre nu știm ce țintă. Ca umbra trecură și se pierdură. Dar, prin ceața ce se strânsese, bocetul se întorcea să mă urmărească, statornic, în chip ciudat; ca și cum mortul ar fi strigat, din sicriașul lui, după ajutor…

Mult timp după ce această stranie vedenie dispăruse, am stat privind la drumul unde urmele picioarelor lor rămăseseră întipărite pe zăpada topită. Fusese totul numai o halucinație, creată de melancolia zilei?

La întorsul calului mi se înfățișă o umbră răsărind mare la o distanță scurtă pe drum. Ce putea să fie ? Era o zi de triste apariții ?

Nu fără greutate făcuiu să se apropie calul de acel loc; zău cred că une ori caii văd stafii!…

Apropiindu-mă, am băgat de samă că aceia ce înspăimântase calul meu nu era decât o înnaltă cruce de piatră. Monumentală, acoperită de mușchi și sterioasă, stătea singurică, asemenea cu un străjer ce ține veșnică pază asupra drumului. De pe brațele-i răstignite picături mari cădeau pe pământ ca lacrimi grele….

Plângea oare crucea bătrână, plângea pentru că o singuratecă îngropare trecuse pe acest drum?…

* * *

Trebuie să vorbesc puțin de aceste ciudate cruci vechi pe care, pe toate drumurile ce le-am străbătut, le-am întâlnit, în orice parte a țerii.

Pănă acum n’am dat bine de rostul lor, dar mi-s dragi: ele par așa de bine în consunanță cu caracterul întru câtva melancolic al țerii!

În de obște ele stau la marginea drumului, une ori în singurătate impunătoare; une ori în grupe; une ori sunt din piatră ciudat săpată; une ori sunt de lemn, crud zugrăvite de figuri de sfinți arhaici.

Fără îndoială aceste pioase monumente au fost înnălțate ca să însemne locurile unde s’a petrecut ceva: poate moartea vre-unui erou sau numai omorul unui singuratec călător care nu era menit să. ajungă la capătul drumului său… De cele mai multe ori stau lângă puțuri, purtând numele acelora cari, gândindu-se la drumeții setoși, au ridicat aceste mijloace de adăpat în locuri depărtate.

Ciudate la făptură, ele atrag ochiul de departe; țeranul își descopere fruntea înnaintea lor, șoptind o rugăciune pentru morți. La răscruci, am dat une ori peste dânsele strânse câte zece supt un coperiș; când se află în așa de mare număr, sunt cioplite din lemn. Formele și mărimea lor sunt felurite: unele, sunt grozav de înnalte și de zdravene, acoperite original cu șindilă; adesea desemnul lor e încurcat, și mai multe cruci, ieșind una din alta, fac a alcătuire curioasă, zugrăvită peste tot cu colorile cele mai tari, pe carele soarele și ploaia răpede le îndulcesc spre o plăcută armonie.

Ocrotite de tovarășele lor mai mari, multe cruciulițe se grămădesc alături: cruci rotunde și cruci pătrate, cruci care sunt supțirele și drepte, cruci care par a se pleca smerit spre pământ…

Pe drumuri singuratece aceste dovezi rustice de credință au un farmec ciudat. Te miri ce dorinți s’au ridicat când ele au fost puse acolo de mâni evlavioase și de inimi care credeau…

Dar, mai presus de toate, crucile de piatră săpată mă ispitesc. Le-am descoperit în tot felul de locuri: unele sunt de o rară frumuseță, acoperite cu inscripții care șerpuiesc în minunate desemnuri.

Am dat de ele pe câmpii pustii, pe margeni de drumuri prăfoase, la capătul pădurilor întunecate, pe singuratece cline de munte. Le-am aflat pe ape pierdute lângă Mare, unde porumbeii valurilor se rotiau în jurul lor, desmierdându-le ușor cu vârful aripilor. Multe leghi de cale am călărit ca să am alt punct de vedere asupra acestor simbole misterioase, pentru că ele-mi umplu sufletul totdeauna cu o puternică dorință de liniște; ele sunt așa de solemn impresionante, așa de tăcute, așa de liniștite…

Una mai ales mi-a fost scumpă inimii. Stătea singură singurică într’o singurătate demnă, pe un câmp gol, privind amenințător la un smoc de scai cari-și suciau tulpinele spinoase în umbra brațelor ei.

Nu-i știam povestea, nici de ce păzia la un loc așa de singuratec; pare că fusese acolo de la însuși faptul vremii.. Obosită de zădarnica veghere, se apleca ușor într’o parte, și în amurg umbra-i sămăna straniu cu umbra unui om.

* * *

Nimic nu e mai mișcător pitoresc decât cimitirele de sate; cu cât sunt mai umile, cu atât mai mult desfătează ochiul artistului.

Adesea sunt puse împrejurul bisericii de sat, dar uneori se află chiar de-o parte. Totdeauna le caut, plăcându-mi să rătăcesc prin poetica lor desolație, simțindu-mă așa de departe, așa de departe de zvonul și graba lumii noastre zgomotoase.

De sigur că aceste mici locuri de înmormântare nu sunt păzite și îngrijite ca în țeri cu mai bună rânduială. Gropile sunt împrăștiate între buruieni și urzici, une ori scai cresc așa de des lângă cruci, că le ascund pe jumătate vederii. Dar, primăvara, pănă nu e naltă iarba, am găsit pe unele din ele aproape îngropate în păpădii și stânjinei alergând nebunește peste tot locul. Crucile umbroase se uită de sus la toată această bogăție de colori, parecă s’ar mira că poate Dumnezeu însuși a împodobit gropile lor părăsite.

Țeranul român e protivnic oricării silinți fără folos. Ce trebuie să se întâmple, se întâmplă, ce trebuie să cadă, cade. Deci, dacă o cruce se rupe, de ce să cătăm a o ridica, — las’o să zacă!, iarba o va acoperi, florile se vor grămădi în locul ei. În dimineața de Vinerea Mare rătăciam printr’unul din aceste cimitire de sat. Spre mirarea mea găsiiu că aproape fiecare mormânt era luminat cu o supțire făclioară, a cării flacără ardea palid, incapabilă de a se întrece cu lumina soarelui. Lângă aceste luminițe spectrale erau bucăți de oală pline cu cenușe încă puțintel aprinsă, care trimitea rotocoale fine de fum albastru în liniștitul aier de primăvară. In această zi de jale, cei vii vin să facă onoare morților lor, după datină, în consunanță cu Legea lor.

Ciudată priveliște, de fapt toate aceste mici flacări nesigure între mormintele ‘n ruină. Adesea găsiam o candelă înfiptă în locul unde orice rămășiță a mormântului însuși fusese cu totul ștearsă; dar stătea acolo arzând vitejește, amintindu-ți că supt chiar acest deget de pământ o inimă a fost pusă spre odihnă.

O bătrână o găsiiu în dimineața aceia stând locului lângă una din acele făclii, — o făclie așa de umilă și de supțire că abia putea să rămâie dreaptă; dar mama bătrână o păzia cu brațele încrucișate parcă ar fi îndeplinit în tăcere vre-un rit. Apropiindu-mă de dânsa, m’am uitat să văd cât de mare era mormântul ce păzia, dar nu putuiu descoperi nici un fel de mormânt. Galbena luminiță sta umil lângă un mănunchiu de dediței. Tot ceia ce fusese cândva un mormânt fusese de mult făcut una cu pământul.

Pânza din jurul capului bătrânei era albă, albă ca înfloriții cireși cari dădeau veselie acestei grădiniți a lui Dumnezeu; albe erau și florile, care creșteau lângă prinosul de dragoste al bătrânei.

— ,,Cine e îngropat aici?”, întrebaiu.

— ,,Unul dintre ai mei”, răspunse ea. ,,Era fetița fetei mele; acum se odihnește”.

— ,,De ce nu se mai vede mormântul?”, mi-a fost întâia întrebare.

Drept orice răspuns dădu din umeri, și ochii întunecați se uitară în ai miei; o desăvârșită resignare era ceia ce cetiam în adâncurile lor.

— ,,De ce să mai ții un mormânt curat dacă preotul satului dă voie boilor lui să pască între morminte?”

Mă uitaiu la ea ca mirare. ,,Nu se poate opri o neorânduială ca aceasta?”

Iarăși dădu din umeri. ,,Unde e omul care să poată opri o neorânduială ca aceasta ?”

Iarăși dădu din umeri. ,, Unde e omul care să poată opri? Vita trebuie să aibă și ea unde să pască”.

Văzuiu că socoate aceasta ca un lucru firesc și că acela ce zăcea supt pământ putea fi cu adevărat nepăsător la aceste copite care treceau sus, atâta vreme cât de Vinerea Mare este cine să-și aducă aminte și să aprindă o făclie asupra inimii sale!

În noaptea de Vinerea Mare, se fac lungi slujbe în orice biserică sau paraclis din țară.

Pline de farmec mistic sunt și aceste adunări de țerani în jurul umilelor case de rugăciune ale lor. Bărbați, femei și copii se strâng laolaltă, fiecare purtând o făclie. Cei ce nu află loc înnăuntru stau afară, în mulțimi răbdătoare.

Cu adevărat o frumoasă priveliște.

Din fiecare fereastră de biserică lumina se revarsă, pe când triste cântece plutesc către cei ce așteaptă dincolo de ziduri. In fruntea lăcașului sfânt sute de mici flăcări bătute de vânt, care luminează fețele celor ce, în extas, ascultă sunetele slujbei ce se săvârșește înlăuntru.

Datina cere ca în nopțile de Vinerea Mare flori să fie aduse de închinători, flori care se așează cu evlavie pe o icoană brodată a lui Hristos răstignitul, ce stă pe o masă în mijlocul bisericii.

Fiecare credincios aduce ce poate: un mănunchiu de verdeață, o ramură de flori, o mână de zambile făcând noaptea dulce de mireazma lor, sau numai câteva simple viorele strânse la marginea drumului, cei d’intăiu dragi soli ai primăverii.

Când slujba s’a sfârșit, în lungi șiruri închinătorii se întorc pe acasă, fiecare și toți laolaltă ferindu-și cu grijă făcliile, pentru că e cu noroc să le aducă aprinse înnapoi acasă.

Nu mai strălucește acum lumină din fereștile bisericii; totul e cufundat în întuneric, biserica însăși se desface ca o uriașă massă de umbră de-asupra bolții.

Dar cimitirul de alături e o grădină de lumini! Au căzut oare toate stelele din ceruri ca să mângăie pe cei ce zac supt brazdă? Ori sânt numai luminițele care ard vitejește, ard necontenit pentru cei morți?…

* * *

Sânt unele minunate biserici vechi în țară, impunătoare clădiri, bogate și venerabile, pline de comori cu îngrijire păstrate din trecut.

Le-am visitat pe toate bisericile acelea, cercetând asupra istoriei lor, admirând proporțiile lor perfecte, examinând de aproape scumpele lor broderii, sculpturile lor, candelele lor de argint, crucile lor smălțuite, Evangheliile lor legate’n aur. Dar, în ciuda frumuseții lor, niciuna din zidirile mai mari nu mă atrage așa de puternic ca aceste bisericuțe de sat pe care le-am vizitat pănă și în cele mai depărtate colțuri ale țerii.

O parte din țară e mai ales bogată în aceste gingașe mici clădiri; e o parte care-mi e foarte dragă. Nicio cale ferată nu profanează văile ei liniștite; nicio îmbunătățire modernă n’a distrus simplul ei farmec. Aici mâna civilisației n’a stricat nicio frumuseță originală; niciun pictor binevoitor n’a atins veștejitele fresce de pe vechii păreți. Un colț de pământ și-a păstrat personalitatea: fiind greu de atins a rămas neschimbat, nedespoiat.

Securea n’a dat jos glorioasele-i păduri, speculatorul întreprinzător n’a clădit hâde oteluri, nici locuri de distracție; nicio înștiințare monstruoasă nu desfigurează verzile-i livezi, clinele-i roditoare.

De aceia și cele mai mărunte bisericuțe au fost păstrate. Stau răspândite în locuri cu totul de neașteptat: cățărate pe vârfuri de dealuri prăpăstuite, ascunse în văi împădurite; adesea oglindindu-și gingașele siluete în râuri ce curg la basa lor. Înnalți brazi, ce se văd de departe, înfipți ca străji înnaintea pridvoarelor, sânt semnele ce arată locurile unde stau. Bisericuțele din urma lor sânt așa de mititele, încât din depărtare se văd numai copacii.

Acești brazi păreau că-mi fac semn făgăduind că voiu găsi comori ascunse la picioarele lor; ei se desfac lămurit, întunecați, din peisagiu, pentru că e un ținut unde pădurile sânt de fag, nu de brad.

Adesea am călătorit leghi ca să ajung la ele, peste cărări pietroase, peste terenuri de mocirlă, prin râulețe pline de zvon și peste povârnișuri fără de capăt, și niciodată n’am fost înșelată; întunecatele străji nu m’au chemat niciodată în zădar. Cele mai drăguțe mici ziduri le-am descoperit în aceste locuri cu totul răzlețe.

Unele erau total de lemn, de o coloare caldă, ca pânea neagră de curând scoasă din cuptor, coperișurile lor enorme dându-li înfățișarea de uriașe mușinoaie crescând în pământ rodnic.

În de obște este o clopotniță. deasupra, dar la unele clopotnița stă de sine în fruntea bisericii, și e de cele-mai multe ori de o făptură delicios de gingașă.

De nedescris e coloarea pe care o iea lemnul vechiu. E totdeauna în armonie cu fondul, cu împrejurimile; fie pe o livadă verde, ori în fața unor brazi întunecoși, fie primăvara, pe jumătate ascunsă după meri în plină înflorire, fie toamna, când copacii cari o încunjură sânt toți numai aur și rugină și roșu.

Pădurea e adânc întunecată, cu lumini sure care sânt une-ori ca argintul. Mușchiu verde căptușește adesea deschizăturile dintre ramuri, dând întregului o moale înfățișare de catifea care mulțămește ochiul.

Înlăuntru, aceste lăcașuri rustice sânt copii ca o jucărie a modelelor mai mari; toate sânt mărunte, dar orânduite în același chip. La bisericile ortodoxe altarul e despărțit de restul clădirii printr’un părete săpat și zugrăvit care atinge aproape acoperișul și e în de obște încununat cu o cruce enormă. La partea de jos a acestor despărțiri sânt chipurile sfinților celor mai venerați. Sânt trei ușițe în acești păreți; în vremea unei părți din slujbă aceste uși rămân închise.

Femeile n’au dreptul să pătrundă în Sfânta Sfintelor dincolo de catapeteasmă.

* * *

Frumoase icoane am găsit eu adesea în aceste bisericuți vechi, aduse aici fără îndoială din altele mai mari, când așa numite îmbunătățiri izgoniau dintre zidurile înnoite comorile vechimii, care erau privite de acum înnainte ca prea sărăcăcîoase ori prea șterse.

Îmi aduc bine aminte cum într’o seară, după ce m’am suit pe un drum fără capăt, am ajuns în sfârșit la piciorul brazilor cari-mi făceau semn de departe și cum am atins ușa deschisă a sfântului lăcaș în clipa chiar când soarele scăpătá. Ziua fusese umedă, dar acest ceas din urmă înaintea întunerecului își încerca frumuseța ca să răscumpere pentru posomorâri mai timpurii.

Sătenii, gâcindu-mi gândul, trimiseseră un țeran bătrân să deschidă biserica. La apropierea mea, sunetul unui clopot mă ajunse, zvonindu-și salutarea în aierul de seară.

Ultimele raze ale soarelui atingeau aurii clădirea când fuiu la ușă. Ca niște flacări ce joacă, ele străbătuseră înnăuntru, răspândind glorioasa lor lumină asupra umilului cuprins, încunjurând chipurile sfinților cu luminoase aureole.

Erá o priveliște minunată!

Pe prag stătea un țeran bătrân, tot în alb, cu mânile pline de ramuri de cireș înflorite, pe care mi le întinse când se plecă să sărute margenea rochiei mele.

Înlăuntru, degetele iubitoare ale bătrânului aprinseseră multe lumini, și aceleași flori fuseseră puse pios în jurul celei mai sfinte din icoane, aceia pe care orice credincios trebuie s’o sărute întrând în biserică.

Lumina soarelui biruia lumânările, dar ele păreau să făgăduiască a-și urmá după putință gloria când marele părinte se va fi dus spre odihnă… Stând într’un colț de umbră, lăsaiu minunata pace a lăcașului să-mi străbată sufletul, lăsaiu farmecul sfintei case să mă încunjure ca un văl de odihnă:

Soarele dispăruse; acum luminițele reieșiau, tari puncte de lumină împotriva năvălitorului întunerec.

Greu îmi erá cu adevărat să mă smulg de acolo; dar timpul, care nu respectă emoțiile omenești, mergea înainte!

Afară, lângă ușă, o cruce de piatră enormă sta ca o statie, cu capul pierdut între ramurile de zăpadă ale unui pom în plină floare. Crucea era aproape așa de înnaltă cât și biserica…

* * *

Felurite de fapt sânt formele acestor biserici țerănești. Când nu sunt de lemn, ca acelea pe care tocmai le-am descris, ele sânt mai mult date cu var, linia tor de căpetenie fiind solizii stâlni cari sprijină, în față, pridvorul. Abia de va fi o biserică românească fără acest pridvor; el dă caracter întregului, e izvorul de căpetenie al împodobirii. Uneori stâlpii au frumoase capitele săpate; uneori sunt numai zdraveni sprijinitori, dați cu var ca și restul bisericii.

Gingașe cu adevărat sunt clădirile pe care vre-un meșter cu inima smerită le-a zugrăvit de sus până jos cu sfinți slabi la față, în strălucite veștminte. Am văzut cele mai ciudate podoabe de acest fel: întregi procesiuni de figuri arhaice în atitudini țapene, ilustrând intâmplări din sfintele lor vieți. Atunci și stâlpii din față sunt zugrăviți, adesea cu drăguțe desemnuri, sămănând de aproape cu broderii persane, în vechi colori albastre și roșii și brune.

Coperișurile sunt totdeauna de șindilă, cu largi streșini ce înnaintează, de cea mai caracteristică formă.

Am văzut o biserică în mijlocul unui câmp de porumb. Coperișul căzuse înlăuntru, păreții erau crăpați, pe alocurea căzând în ruină, înnaltă floarea soarelui se ițiia la fereștile-i fără cercevele și păsările-și făcuseră cuiburile între grinzile bolților ei dărâmate. Era de plâns, cu adevărat, să privești așa o desolare; dar niciodată n’am văzut o mai magică priveliște.

Păreții erau încă acoperiți cu fresce, colorile fiind aproape nevătămate; catapeteasma bogat săpată arăta încă semne de auritură; abia erau stricate multele-i chipuri de sfinți. Zdravenii stâlpi cari despărțiau o parte de alta stăteau tari și neatinși, afară numai că pe alocuri învelișul lor de tencuială căzuse.

Unic în adevăr era farmecul acestei ruine. Albastra boltă de de-asupra-i era coperiș, și solemnii sfinți se uitau de sus de pe ziduri ca și cum ei ar fi întrebat de ce nu s’a ridicat vre o mână prietenoasă ca să ocrotească frageda lor frumuseță, de vifor și ploaie.

Nu știu de ce o comoară ca aceasta a fost lăsată să cadă în bucăți, — poate că nu e vreme să se caute de vechi ruine într’o țară unde așa de mult e de făcut! In adevăr, biserica era de o rară putere de fascinație, expusă astfel luminii zilei dar supărător era gândul că, de nu va fi răpede acoperită, drăguțele fresce vor cădea cu totul.

Era un chip al Maicei Domnului care în deosibi mi-a atras atenția; se uita la mine din fondul ei de aur cu ochi mari, patetici. Pe genunchii ei stătea Pruncul Isus, țapăn ridicat, cu o mână întinsă spre binecuvântare; copilul era slăbuț, cu o ciudată față palidă și ochii cu mult prea mari pentru această față.

Nu mă puteam smulge din acest loc de închinare părăsit: iarăși și iarăși o cercetam de jur îmorejur, sorbind în sufletul mieu icoana ei.

La urmă am lăsat-o, dar de multe ori m’am întors ca să prind o ultimă priveliște.

Floarea soarelui stătea în grupe înnalte, cu capetele plecate spre biserică de parcă voiá să se uite înnăuntru; un sbor de porumbei albi ca zăpada se rotiau în juru-i, aripile lor fără pată scânteind în lumină. Aceasta am văzut-o la urmă; zidurile ruinate și, plutind asupra lor, acești porumbei albi ca zăpada.

* * *

Mi-ar plăcea mai mult să vorbesc despre aceste bisericuțe. Pentru mine acest subiect e plin de nesfârșit farmec; dar sunt multe lucruri de care trebuie să mai spun, așa încât cu părere de rău mă întorc la alte scene.

Cei mai singurateci locuitori ai României sânt ciobanii; mai singurateci și decât călugării in chiliile lor, căci călugării se strâng în congregații, pe când ciobanii petrec luni întregi singuri numai cu cânii lor pe pustii vârfuri de munte.

Adesea rătăcind călare pe culmi am dat de acești paznici tăcuți, sprijiniți pe bâtele lor, așa de liniștiți de ar fi putut să fie chipuri cioplite în piatră.

Marea boltă albastră era a lor, și minunata vedere asupra zărilor fără de margeni; ai lor norii schimbători plutind une ori peste capetele lor; alte ori ridicăndu-se ca un abur din prăpăstiile de la picoarele lor: ale lor erau și tăcerea și apusurile, răsăritul și floricelele de munte cu minunatele lor nuanțe. Dar tot a lor era și furtuna, și ploaia, și zilele de nepătrunsă ceață; a lor era singurătatea fără cuvinte, nemângâiată de glas omenesc.

Acești singurateci locuitori ai muntelui ajung aproape de o coloare cu stâncile și cu pământul de care sunt încunjurați.

Poartă mantii enorme, făcute din pieile oilor turmei, căzute pe cale. Aceste veștminte buhoase li dau o înfățișare sălbatecă, ce nu samănă cu nimic din ce-am văzut vre-odată; și băiețașii poartă aceste extraordinare veșminte, care-i acopăr de sus pănă jos, ferindu-i de ploaie și de vânt și chiar de prea arzătoarele raze ale soarelui. Singurul lor adăpost sânt bordeie, pe jumătate supt pământ, ale căror acoperișuri sânt făcute din brazde, așa încât la o distanță mică abia de le poți deosebi. Aici, în tovărășia dulăilor lor, ei petrec lungile luni de vară, până ce frigul toamnei îi trimite pe dânșii și turmele lor înnapoi la câmp.

Sunt făpturi cu aspre căutături acești ciobani, aproape tot așa de nepieptănați ca și dulăii lor. Singurătatea pare să li fi pătruns în ochi, cari te privesc fără simpatie, ca și cum ei ar fi pierdut obiceiul de a-i opri asupră feței oamenilor. Grea primejdie pentru drumeți sânt acești dulăi sălbateci, și adesea stăpănii lor se uită la năvala ce dau nenorocitului intrus, fără să miște un deget întru apărarea lui.

De sigur că adesea un suflet de preț se poate gâsi între acești străjeri ai muntelui înnalt. El va povesti atunci lucruri vrednice de auzit, căci natura va fi fost învățătoarea lui, glasurile sălbătăciunilor vor fi întrat în inima lui. Mai puțin nesociabil e păstorul care-și mână turma pe pășuni mai verzi.

Nu e atâta de singuratec; chiar când nu trăiește cu un tovarăș, el primește vizitele trecătorilor; expresia lui e mai puțin posomorâtă; ochii mai puțin aspri, și ariile ce cântă din fluier au o notă mai dulce.

Aici cojocul e înlăturat, dar atitudinea ciobanului e pretutindeni aceiași: ori pe vârfuri pustii de munte, ori pe grase pășuni lângă limpede râu, ori pe arzătoarele șesuri ale Dobrogii, unde cale de mai multe leghi împrejur nu se vede nici un copac, ciobanul stă, uneori ceasuri întregi, cu amândouă mânile supt bărbie, răzimat în bâtă. Nu ține samă de vreme, se uită țintă înnaintea lui, și ceasurile trec încet peste capul lui.

Odată am avut o curioasă impresie. Călăriam pe niște dune fără sfărșit lângă Mare. Nimic nu mă putea încânta decât peisagiul ce se întindea înnaintea mea: Marea era de o liniște moartă, sămănând cu o oglindă de albastru stropit de puncte luminoase; nisipul țermului era alb și scânteietor; valuri de căldură se ridicau din pământ, arzându-mi fața; lumea întreagă părea că gâfâie. Eu singură mă mișcam pe această imensitate; ale mele erau bolta, Marea și nisipul.

Cu toată căldura înnăbușitoare, calul mieu sălta voios, fericit că simte nisipul moale supt copite. Aveam simțul că merg printr’un pustiu.

De-odată calul se împotrivi, sforăi din nările lărgite; îl simțiiu că tremură supt mine; sudoarea-i răsări pe tot trupul; se opri subit și, învârtindu-se pe neașteptate împrejur, nu mai voi să înnainteze. Nu se putea vedea nimic decât un șir de movile de nisip joase, încovoindu-se, și ici și colo având un smoc de iarbă, tare ori o rădăcină de levent maritim plecat supt covârșitoarea căldură. Dar și eu aveam un simț nestăpânit, ciudata impresie că era un lucru care sufla, ca și cum pământul însuși s’ar fi sbătut supt piciorul nostru. Oarecum împărtășiam temerea calului. Ce putea să fie?

În ciuda împotrivirii calului, porniiu înainte, țiind strâns frâul, când la fiecare clipă încerca să se întoarcă împrejur. Atunci văzuiu apărând în zare ceva straniu: o linie misterioasă care unduia peste una din movile, ceva care avea viață. Avuiu neteda percepție că sufla, ba chiar că-și trăgea suflarea.

De-odată un om răsări de undeva și stătu, o pată neagră, în fața căldurii bolților ce păreau a cloci lumea. Omul acela era un cioban. Atunci pricepui și rostul acelei linii ce se mișca așa de ciudat: erá turma lui.

Copleșite de căldura toropitoare, oile se strânseseră la olaltă, cu capetele întoarse înlăuntru, căutând adăpost una dela alta. Neaflând ușurare, gâfâiau suferința lor tăcută.

Ciobanul stătú nemișcat, privindu-mă drept, cu o nepăsare împietrită.

Cred că niciodată până atunci și niciodată după aceia n’am avut un mai pătrunzător simț de nesuferită căldură…

* * *

Oriunde i-am întâlnit, pe munți ori în câmpie, pe pășuni verzi ori în pustiuri sterpe, acești tăcuți păstori mi s’au părut a fi adevărată întrupare a singurătății, a tainei, a lucrurilor nespuse.

Prin singuratecele lor veghi între sălbătăciunile fără rost, de sigur că ei s’au întors la o mai de aproape înțelegere a naturii; poate că au descoperit stranii taine, pe care nimeni din noi nu le știe!

Toamna și la începutul primăverii, păstorii își mână turmele înnapoi la munte. Ii afli căznindu-se încet pe drumurile mari: o masă tăcută cu un conducător bătut de vifore în frunte, omul și oaia de aceiași coloare de praf: obosiți la mers, storși, supuși, știind că drumul lor nu este încă la capăt.

Trecătoare vedenii ale sălbătăciei, umbre întoarse din singurătăți, despre care nu știm nimic. Oamenii cu fețele duse pe gânduri și ochi ce văd departe, oile cu capetele plecate vin către tine de departe, trec, se depărtează și au dispărut, lăsând în urma lor pe cale mii și mii de urme mărunte pe care vântul sau ploaia răpede le șterge…

* * *

Este un neam rătăcitor, cunoscut în orice țară, un neam încunjurat de taină, a cărui obârșie n’a fost niciodată stabilită limpede, un neam care și în zilele noastre e nomad, mișcându-se necontenit, mișcându-se din loc în loc. Oriunde rătăcesc, țiganii sunt priviți cu neîncredere și bănuială ; sunt știuți ca hoți; fețele lor negre și dinții scânteietori atrag și răsping totdeodată. Este un farmec fără nume în ei, și totuși străini sunt oriunde merg. Mâna ori cui este asupra lor; nicăiri nu sunt bineveniți, neîncetat trebuie să se miște de colo, colo, fără casă, desprețuiți, neodihniți călători, de fapt, pe fața pământului. Totuși sunt locuri în România unde acești țigani s’au așezat în margenea satelor ori târgurilor.

Aici, în mijlocul murdăriei de nedescris și a neorânduielii, ei sunt adunați laolaltă în colibe gata să cadă și în bordeie, pe jumătate goi, încunjurați de copii ce se ciorovoesc și de dulăi sălbateci, Tainițele lor sânt acoperite cu ce au putut prinde: tinichele vechi, scânduri rupte, zdrențe, bulzi de pământ, bucăți rupte de scoarțe; nu sânt cuvinte pentru a înfățișá murdăria ce-i încunjură, abjecta miserie în care roiesc.

Niciodată n’am putut descoperi dacă totdeauna aceiași țigani trăiesc în aceste locuri ori dacă, după un timp, unii se duc, lăsând tainițele lor fără nume altor drumeți, cari se așează pe o vreme și apoi pleacă, făcând loc celorce vor să mai vie.

Sânt aplecată a crede că uneori aceste sălașuri sânt locuri de adăpost, unde hordele rătăcitoare caută ocrotire iarna, când viscole și geruri aspre fac să nu se mai poată merge pe drumurile mari. Dar și vara am văzut familii prăsindu-se prin aceste mahalale sordide.

Nesfârșit mai pitoresce sunt taberele de țigani. Acest neam ciudat își înfige corturile în tot felul de locuri. Pe câmpii întinse întrebuințate ca pășune; pe malul râurilor, adesea pe ostroave în mijlocul albiei apelor sau în margenea pădurilor. Pe cale vin, nu în trăsuri acoperite, cum îi vedem în țeri mai blânde, ci în cară stricate, trase de cai slabi, pe jumătate morți de foame, uneori de catâri ori de răbdători măgari cenușii.

Pe aceste care, în mijlocul unui amestec nedescriptibil de prăjini, de scoarțe, de acoperișuri de cort, de oale, de tigăi și de alte multe, întregi familii își află locul; mame și copii, bunice și moșnegi, băiețași și tineri mai de vârstă, fără să li pese de nenorocitele dobitoace care mai că-și dau sufletul de atâta povară.

Se opresc unde pot, uneori unde li se impune, căci multe locuri sunt oprite, și nimeni nu dorește să aibă pe pungașii aceștia prea aproape de casă.

Pentru mine aceste tabere au fost totdeauna un nesfârșit izvor de interes. Oricând am zărit de departe siluetele corturilor țigănești, n’am lipsit să merg acolo, și am cules impresii fără număr între acești străini vagabonzi. Adesea am așteptat să se descarce carăle; cu mult zgomot și multă gâlceavă, parii de cort sunt înfipți în pământ, zdrențe descolorate de tot felul sânt întinse asupra lor, fiecare familie ridicând coperișul supt care va ocroti o clipă veșnica-i neodihnă.

De atâtea și atâtea ori am rătăcit printre corturile acestor horde fiecare și certărețe de cerșitori, asediată de sutele de mâni oacheșe care cereau gologani, încunjurată de fețe întunecate cu ochii strălucitori și dinți albi ca zăpada. Pe jumătate umili, pe jumătate aroganți, ei calicesc bani, răzând între acestea și dând din umeri, scormonindu-mi hainele, strecurându-și mânile în buzunarele mele; une ori mi se păreá aproape că m’a năvălit un roiu de albine.

Când eram călare, mai că mă dădeau jos de pe cal, copleșindu-mă cu stranii binecuvântări, care adesea sunau ca blăstăme sau imprecații.

Dar o dorință pe care o strigau după mine erá totdeauna primită recunoscător de inima mea: erá dorința de ,,noroc bun” pentru cal. Fiind nomazi, ei prețuesc valoarea unui cal bun, și de oarece totdeauna calul meu mi-a fost prieten, o astfel de invocație nu mă puteá lăsá nemișcată; în zilele acelea gologanii ce i-am sămănat printre ei erau dați cu o mână mai bucuroasă. Cele mai frumoase tipuri le-am descoperit în mijlocul acestui popor; la orice vrâstă ei sunt neînchipuit de pitoresci, ba chiar așa de mult încât une ori păreau că s’au pregătit cu gândul la efect.

Am văzut bahadârce culcate în coriurile lor, plecate asupra oalelor în fierbere, mestecând mâncări misterioase cu bucăți de bețe rupte. Nicio vrăjitoare bătrână din poveștile de zine ale lui Andersen ori din ,,Nopțile arabe” nu poate sta la întrecere cu aceste ciudate făpturi bătrâne înfășurate în zdrențe veștede care odată au fost strălucitoare, dar care acum erau tot așa de murdare și de vechi ca și ființele bătrâne pe care numai pe jumătate le acoperiau.

Falnice fășii de stofă erau răsucite ca turbane în jurul capetelor lor și de subt ele șuvițe de păr sur atârnau în nepieptănată neorânduială peste ochi. În de obște o lulea de lut alb era înfiptă în colțul gurii lor, căci și bărbați și femei fumează; de fapt, fumul străbate atmosfera în jurul lor, mirosul tabacului amestecându-se cu acela mai străbătător al focurilor aprinse cât e tabăra de mare.

Aceste bătrâne vrăjitoare sunt membrii respectați ai triburilor. Blăstămurile ce strigă fac rânduială între tineri, aruncă o oarecare teamă între copiii ce se ceartă gălăgios, cari aleargă aproape goi, cerșind cu zgomot, făcând tumbe în praf, rostogolindu-se în picioarele trecătorului. Acești pungași sânt o grea încercare pentru răbdarea cuiva, dar în același timp un izvor de nesfârșită desfătare pentru ochi, căci neobișnuit de frumoși sânt unii din acești mici sălbateci; jimbați, urlători, în floarea pământului; mici statui de bronz cu capete crețe, buhoase, cu ochii mari încunjurați de șuvițe indescriptibile, une ori așa de lungi și de cârlionțate, de par a fi pene negre la pleoapele lor.

Întâmplător, o cămașă ruptă îi acopere prea puțin, ori brațele lor sunt băgate în haine cu mult prea largi, mânecile fluturând infirm pe mânile lor, dându-li înfățișarea unor momâi chemate la viață. Niciodată nu sânt mai încântători decât când sar în sus cum i-a făcut Dumnezeu, având ca singură podoabă un șir de mărgele strălucitoare la gât.

Acești mici vagabonzi în floarea pământului vor alerga poște întregi după trăsură sau calul cuiva, calicind bănuți cu palmele întinse, tânguindu-și necontenit aceiași plângere.

Foarte frumoase sunt mai ales fetele tinere: drepte, de o statură deplină, cu șolduri strâmte și gingașe mâni și picioare. Orice zdreanță-și sucesc în jurul trupului plin de grație se preface într’o podoabă care le prinde. Se vor acoperi cu orice lucru de preț discalificat pe care-1 vor culege pe drum. Une ori prețioase vechi bucăți de broderie își vor isprăvi zilele pe trupurile acestor atrăgătoare ființi, crescându-li farmecul, dându-li înfățișarea unor regine cerșitoare. Cingători strălucitoare ce se învârt în jurul șoldurilor și boiului lor țin laolaltă toate aceste zdrențe, dând purtătoarei lor înfățișarea Egiptenelor așa cum le vedem zugrăvite în frescele de pe păreții templelor.

Supt falnicele cârpe pe care le leagă de capetele lor atârnă șuvițe de păr de amândouă părțile feței, — șuvițe care sunt împodobite cu tot felul de bani, cu bucățele de sticlă colorată și de metal ori cu farmece de o ciudată înfățișare sau cu medalii sfinte care se ciocnesc la mișcările lor. În jurul gâtului lor atârnă lungi șiruri de strălucitoare mărgele care scânteie și lucesc pe pieile lor de coloarea bronzului.

Fetele acestea arată puțină sfială. Sunt zgomotoase și îndrăznețe, nerușinate cerșitoare, cărora puțin li pasă dacă prin cămășile lor rupte gât și sân iese pe jumătate goale la razele soarelui.

Cu dinți albi strălucitori ele râd la tine, cu mânile ‘n șolduri, cu capul răsturnat, o lulea albă înfiptă îndrăzneț în colțul gurii.

Nedescris de grațioase sunt fetele acestea când vin la tabără seara, ducând mari cofe de lemn pe cap. Ele înnaintează de departe, drepte, cu pași săltați și legănate, pe când apa aruncă stropi mari pe obrazul lor. Soarele apuind la spatele lor li dă înfățișarea de umbre ce vin de foarte departe din pustiu, unde cărările n’au nici început, nici sfârșit…

* * *

Bărbații nu sunt mai puțin pitoresci decât femeile: sunt acoperiți cu zdrențe murdare, și mai adesea desculți. Dar am întâlnit triburi mai puțin sordide, în care bărbații purtau cizme înnalte, bernevici înfoiați și cămăși cu mânecile largi atârnând. Ei aparțineau semințiilor mai prospere, oamenii având o mai bună înfățișare deosebită, cu părul lung în cârlionți atârnând de amândouă laturile feței: făpturi, căutături urâte, de sigur, dar neînchipuit de frumoși totuși.

Mulți țigani sunt căldărari de meșteșug, dar din instinct sunt hoți. Lăsându-și femeile să caute de corturi, bărbații vor porni către sate, pentru a spoi oale și tigăi; dese ori îi întâlnești pe mai mulți în șir purtând strălucitoare vase de aramă ‘n spate. Se strâmbă la tine și nu uită nici odată a întinde o mână cerșitoare.

Alții au studiat datinele, ,,morala” și drumurile țiganilor; eu m’am uitat la ei numai cu un ochiu de artist, și în acest chip ei sunt un nesfârșit izvor de bucurie.

De neînchipuit e harmalaia și zvonul când tabăra se ridică. Parii corturilor sânt smulși din pământ, păcătoșii cai cari au căutat ceva hrană în iarba veștedă din margenea drumului, sunt prinși de copii zgomotoși, cari au muncă ușoară, căci nenorocitele vietăți sunt împiedecate și nu pot scăpa. Cu resignare ei se lasă legați de cară; parii corturilor, scoarțele, oalele și tigăile sunt încă odată mutate de pe pământ în vehiculele care le vor duce în alt loc, și astfel tot înnainte, fără sfârșit…

Babele sunt așezate în față, supt tot buclucul acesta, și cu dânsele copiii prea mici ca să meargă, bătrânii slabi, nevolnicii și cei prea obosiți ca să se târască pe drumul greu.

Am văzut odată o încântătoare priveliște. Pe spatele unui răbdător măgar fuseseră legați numeroși pari de corturi o cum putea să-i ducă un dobitoc așa de mic, rămâne pentru mine o taină. Între acești pari se fixaseră câțiva copilași goi, ai căror ochi negri se uitau la mine uimiți de supt smocurile de cârlionți creți nepieptănați.

Măgarul se mișca din loc în loc păscând, parii grei se ciocneau unul de altul, atingând pământul și stârnind mici nori de praf ca fumul.

Nici o grijă nu se putea ceti pe fața micuților; acest mijloc de transport era fără îndoială lucru obișnuit. Păreau mici maimuțe oacheșe aduse din clime mai calde…

Am întâlnit adesea părechi de bătrâni mergând laolaltă, bărbați și femei gârboviți de vrâstă, obosiți, prăfoși, acoperiți de zdrențe, cu lulele în gură; păcătoși vagabonzi, dar totdeauna perfect pitoresci. Fără îndoială, mergeau să spoiască în vre-un sat, căci bărbații purtau în spate neapăratele oale de aramă, pe când bahadârcele aveau saci grei prinși de umeri și un băț gros în mână. De-a lungul obrajilor lor de coloarea pământului atârnau moale șuviți cenușii, care se mișcau în mersul lor. Mi se părea că le-aș mai fi văzut adesea mai nainte; mi se părea că recunosc ochii lor, privirea lor obosită, ba pănă și ghiocul, semnul gâcitorului, pe care femeile-l purtau atârnând de o sfoară la cingătorile lor ; dar de sigur nu erau decât exemplare din numărul cel mare al călătorilor din acest neam cari, fără adăpost și obosiți de mers, rătăcesc necontenit pe pământ…

* * *

Mai ales un meșteșug e al țiganilor. Sunt muzicanți născuți, și vioara e instrumentul lor; și cel mai mic copil e în stare s’o facă a cânta. Unii sunt lăutari de profesie. In grupe de trei și patru merg din sat în sat, totdeauna unde e muzică de nevoie, cântând răbdător, neobosit, ceasuri întregi, în soare sau în ploaie, noapte și zi, la nunți, la îngropări ori la serbători.

Când sunt cu taraful, acești trubaduri rătăcitori au și alte instrumente pe lângă vioară. Alăute de o formă ciudată bine cunoscute la Români supt numele de cobză, și un flaut alcătuit din mai multe guri, flautul clasic întrebuințat în vremi trecute de tata Pan cel bătrân.

De cele mai multe ori, bătrâni vagabonzi cu ochii melancolici și spinările gârbove, cari sunt deprinși a se umili și ale căror slabe mâni oacheșe au obiceiul de a cerși. Lăsându-și zdrențele pitorești, acești lăutari rătăcitori au adoptat hidoase haine vechi, pe care alții le-au aruncat. Sunt nesfârșit mai puțin arătoși în acest veșmânt; au pierdut acel farmec nedefinit carei-i încunjură de obiceiu, nu mai sunt decât bieți bătrâni îmbrăcați în zdrențe urâte și nu mai alcătuiesc o desfătare pentru ochi. Totuși sunt bine văzuți, căci muzica lor e dulce și melancolică, stridentă și sălbatecă; e un dor straniu în fiecare notă și, cu cât sunt strunele mai vesele, cu atât mai mult ești aplecat să plângi!

Un neexplicabil strigăt de patimă care cere, zace în melodia lor: e oare o amintire a unor țeri depărtate, care odată erau ale lor și pe care nu le-au văzut niciodată? Ori numai expresia veșnicei nostalgii care-i mână fără odihnă din loc în loc?

Într’o seară de vară am întâlnit un tânăr țigan care venia către mine din praful drumului. Așezat cu picioarele goale, bălăbănind pe spinarea unui măgar, cu vioara supt bărbie, fără atenție pentru orice alta, el cânta; cânta bolții de sus, stelelor care veniau una câte una, uitându-se cu o palidă mirare la acest singuratec vagabond, al cui era tot drumul… Cânta pentru că era firea lui să cânte, cânta inimii lui care încă nu se trezise, cânta sufletului lui pe care nu-1 putea pătrunde.

* * *

În orașe, țiganii sunt întrebuințați ca zidari. Îi găsești în grupe oriunde se face o casă: bărbați, femei și copii aducând cu ei neorânduiala lor fără nume și pitoreasca lor murdărie.

Seara, când, după ce și-au împlinit lucrul, își gătesc cina, stând în jurul oalei care aburește, zdrențele lor de colori felurite ajung strălucitoare supt razele soarelui apuind.

Adesea un măgar răpănos e legat nu departe, și, într’un paner, între vase de metal amestecate, de toate mărimile și formele, zace un copil adormit înfășurat în ceva cârpe rupte.

Măgarul își poartă povara răbdător, gonind muștele cu coada lui puțină.

În luna crinilor, frumoase țigăncușe merg pe uliți, ducând vase de lemn pline de florile albe ca zăpada, puritatea crinilor fiind în straniu contrast cu fețele lor arse de soare. In lungi, mirositoare mănunche vând aceste flori trecătorilor. La fiecare colț afli, sau culcate în atitudini pitorești, pe pământ, sau stând drepte supt umbrosul unghiu al unui coperiș, — frumoase făpturi cu fețele oacheșe bucuros deschizându-se în zâmbete care fac ca ochii lor negri să lucească și dinții albi să fulgere.

Figuri pline de o mândrie inconscientă, fețe la care trebuie să te uiți și încă să te mai uiți, căci ele cuprind toată taina atâtor drumuri pe care picioarele lor le-au lăsat în urmă!

* * *

Vremea secerișului arată România în toată gloria ei, acea vreme când munca omului își află răsplata, când, după ce pământul a dat ce poate mai mult, bărbat, femeie și copil merg să adune bogăția care face țara ce este.

Une ori, de fapt, e un ceas de desilusie, căci ploaia, grindina ori seceta strică adesea opera grea a omului. Uneori pământul n’a răspuns celor mai scumpe speranțe ale lui, n’a fost în stare să dea roada lui.

Am cunoscut ani când, luni întregi, n’a căzut o picătură de ploaie; când, ca acei din vechime, cercetam îndelung cerul cu aprinsa nădejde că norul mare cât mâna omului se va întinde și se va revărsa în ploaia așa de strașnic necesară, dar norul trecea și nu da ploaia ce făgăduise; ani când tot ce fusese încredințat adâncurilor pământului se vestejia și usca pentru că dela April la Septemvrie nu căzuse o picătură, așa încât grămezi de nenorocite vite periau de lipsa pășunii pe care să pască.

Grozave luni de încordată neliniște, de așteptare fără speranță, care părea să-ți usuce sângele în vine, precum pământul era uscat de nevoia ploii.

Râurile nu mai aveau apă; țara bielșugului ajunsese o țară de suspine, praful acoperind, parecă, toate cu un giulgiu de lipsă… Dar mari sânt, de fapt, anii de îmbielșugare, când silința omului rodește.

În oceane de aur copt stă grâul supt imensa față a soarelui, mândru de bogăția lui, glorioasă speranță îndeplinită.

Și, din această vastă câmpie de rodnicie, mâna omului e aceia care culege spicele coapte, care leagă snopii, care strânge grăunțele. An de an, a trebuit să mă minunez de răbdarea muncii omului, să mă minunez de extraordinara-i cucerire asupra pământului.

În cete, țeranii lucrează din zori până în apus, fără să le pese de căldura ce se zbate căzând asupra capetelor lor. Cămășile ca zăpada ale bărbaților contrastează cu șorțurile colorate ale femeilor, care pătează câmpia arsă cu vii petece de albastru, roșu și portocaliu, pentrucă la vremea secerișului nimeni nu rămâne fără lucru, cei foarte bătrâni singuri și nedestoinici fiind lăsați în urmă spre a păzi casa.

Din ceas în ceas neîncetat muncesc, pânăce amiaza-i adună în jurul carălor, pentru frugala hrană de mămăligă și ceapă. Priveliști de muncă, de sănătoasă sforțare, de simplă mulțămire! Cât de adeseori n’am privit, cu emoție, dându-mi samă ce scumpă a ajuns a fi inimii mele această țară!

Dulăi veghetori păzesc casele și pe aceia dintre copii cari sânt prea mici ca să lucreze; în umbra acestor vechicule plugarii își iau o scurtă odihnă de un ceas, lângă boulenii lor cenușii, cari în placidă mulțămire rumegă, pe când razele soarelui se resfrâng în coarnele lor enorme. Leneși ei își mișcă cozile dela o lature la alta, îndepărtând muștele care, prea mult în treabă, se adună pe coastele lor slabe ori lângă ochii lor mari, visători. Cu ușoare întoarceri ale capetelor lor, ei urmăresc mișcările stăpânilor, știind bine că și silința lor va trebui să fie reluată, la ceasul apusului, când plugarii merg acasă.

Numai pe moșii bogate se întrebuințează mașinele, și atunci mai mult pentru bătutul grâului; aproape tot secerișul e făcut cu mâna. Mici grupe de plugari activi se adună în jurul monstrului de fier, al cărui glas zbârnâitor se poate auzi de departe, și necontenit se ridică grămada de grâu până ce stă, o piramidă de aur ars, supt marea boltă albastră.

Într’amurg țeranii se întorc pe acasă, cu secerile pe umăr, mergând lângă carăle lor pline vârf cu strălucitoare paie bălane. De-a lungul drumului scârție carele acestea, într’o ceață de praf. In serile fără vânt praful rămâne atârnat în aier, acoperind lumea cu un ușor înveliș de taină, care plutește peste oameni și vite, curățind zarea, îmblânzind toate colorile, îndulcind orice contururi.

Adesea soarele apuind aprinde această ceață; atunci atmosfera se face straniu de luminoasă, ca și cum un foc grozav ar fi arzând undeva în dosul valurilor de fum de nedescris ceasul acela: plin de frumuseță, plin de pace, plin de nesfârșita mulțămire a operei credincios îndeplinite, ceasul când pașii tuturora se întorc spre casă, se întorc spre odihnă.

În șir fără de capăt se urmează carăle trase de acei boi cenușii cu minunatele coarne; vin de-alungul drumului parcă s’ar mișca într’un vis care trece încet într’un nor de praf și dispare. Dar praful rămâne atârnat ca un văl tras asupra unei vedenii care nu mai este.

Recolta porumbului vine mai târziu; une ori în Octombre țeranii tot mai adună rodul copt. Zilele sânt scurte, și, seara, umezeală se ridică din câmpia întinsă și atârnă ca fumul supt bolta luminoasă. O melancolie de nedescris plutește asupra luminii; melancolia lucrurilor care au ajuns la capăt. O mare sforțare pare îndeplinită, și acum anul nu mai are ce face decât să adoarmă încet…

Dar nimic nu e mai glorios decât toamna romănească. Natura vrea să se îmbrace într’o ultimă mantie de frumuseță înainte de a se mărturisi învinsă de înnaintarea iernii.

Bolta se face adânc albastră; tot ce se ridică spre dânsa pare să capete o nouă valoare. Copacii se îmbracă în culori minunate, une ori ca aurul, alte ori ca rugina, câte odată roșii ca focul. Intre porumbul nalt cât omul, uriașa floare a soarelui stă plecându-și capul, apăsată de greutatea roatei cu semințe; ca niște stele prodigioase, petalele-i ca șofranul strălucesc pe fundul bolții de azur.

Am văzut câmpii întregi cu aceste plante uriașe, adevărate oștiri de flori în chipul . soarelui, triumfător galbene supt razele marii lumini pe care îndrăznesc s’o imite. Dar adesea mi se pare că-și întorc fața rușinată, cu trista conștiință că nu sânt decât o biată copie a aceluia căruia-i poartă numele. Se face uleiu din semințele acestor flori; de aceia țeranii le cultivă așa de mult.

Adesea în umbra acestor uriași am văzut țerani așezați în cerc împrejurul grămezilor de porumb, al cărui fruct îl curăță de frunze. In piramide pitice portocalii, grăunțele coapte zac risipite în largul câmpilor vesteji, și coloarea lor glorioasă atrage ochiul de departe. Adesea năfrămile femeilor sânt de aceiași coloare.

Îmi plac aceste pete înfocate de coloare în mijlocul imensităților aride ale câmpilor culeși; cu dragoste ochiul artistului se oprește să le privească și numai fără voie se întoarce dela ele.

O priveliște frumoasă e și aceia a șezătorilor țerănești; sau în șuri largi ori curți, pentru a desface grăuntele porumbului din știulete. Sunt prilejuri de mare bucurie, când tinerii se adună, când râs și muncă se amestecă voios; când se povestesc lungi povești și se cântă cântece de dragoste. Babele stau la un loc, torcând sau țesând, cu capetele tremurătoare asupra sfaturilor tăcute, cu ochiul asupra flăcăilor și fetelor, cari, îmbrăcați cu ce au mai bun, cu o floare ochioasă după ureche, se privesc pe supt ascuns, și glumesc, și se sărută, și sânt fericiți.

Bătrânul lăutar țigan sau trubadur vagabond nu lipsește niciodată dela aceste întâlniri. De unde-o fi, e sigur că vine, șontâcăind, perpelit, desprețuit, o figură sordidă, cu vioara sau cobza lui subțioară. Dar muzica lui e minunată și face ca toate inimile să râdă, ori să joace, ori să plângă.

* * *

Aș evoca prea multe scene; prea multe vedenii răsar înnaintea minții mele. N’am nici vreme, nici talent. Deci trebuie să mă depărtez cu părere de rău și să las acesl popor simplu la munca lui și la jocul lui, la bucuriile și la năcazurile lui, la speranțele și la temerile lui. Ii las la casele lor, — pașnice odată, — un văl de praf apăsând asupra lor.