După ce am vorbit de locul unde Regele Carol a trăit, a iubit și a lucrat, simt acum nevoia de a mă întoarce spre liniștitul colț de frumuseță pe care l-a ales pentru odihna lui veșnică, locul unde zace alături de aceia care i-a fost tovarășă pe lungul drum al vieții.
Ca și cei cari erau să-1 urmeze, Regele Carol a iubit adânc vechile monumente ale țerii sale. În zilele d’intâiu ale Domniei lui, el a descoperit îndată care erau cele mai mari comori de artă și s’a pus pe lucru să le restaureze pentru a le păstra, a le scăpa astfel de căderea în ruine.
Mare călăreț în tinerețea lui, făcea distanțe nesfârșite călare, mijloc de călătorie care adese ori, în zilele când șoselele erau rare, formá singura cale pentru a atinge locuri depărtate. Alte ori mergea ceasuri întregi peste dealuri și văi într’o caretă trasă de opt sau zece din călușeii voinici ai țerii acesteia.
Cât de dese ori nu mi-a povestit de asemenea rătăciri, când cerceta cele mai depărtate colțuri ale acestui pământ! Atunci ochii îi scânteiau, descripțiile lui ajungeau vioaie, un zimbet luminá gravitatea obișnuită a feței sale, — așa de dragă îi era amintirea acelor zile de călătorie și desscoperire în țara în care venise pentru a o iubi.
Îmi vorbise de primiri pitorești în depărtate mănăstiri de munte, unde călugărițe sau călugări îl primiseră cu veselul sunet al clopotelor, când, peste covoare cu colori vii, țesute de mânile lor înseși, îl duseseră în bisericile lor pentru ca să audă nesfârșite cântări în cinstea lui, în timp ce țăranii din satele vecine se adunau din toate părțile ca să- i dea flori și să-i sărute mânile, cum trecea.
Arăta cum cete de călăreți din sate, pe aspri căluți, alergau călări să-l întâlnească, cu steaguri în mână. Săltând cu strigăte de bucurie lângă careta lui, ei îl acopereau de praf, pe când surugiul lui însuși biciuia din răsputeri caii cei mulți dați în sama-i, încercând să întreacă pe cei ce se luptau alături ca să-i iasă înnainte. Își aducea aminte cum a trecut prin vad râuri fără punte, cum a fost scuturat pe drumuri abia începute, — și-i plăceau aceste amintiri, vorbind de dânsele cum vorbește omul de bucurii ce se țin de un trecut pierdut pentru totdeauna.
Când și eu, mai târziu, am cercetat multe din chiar aceste locuri depărtate de drumurile mari, îmi veniau în minte cuvintele lui, și-mi înfățișam acele scene care fuseseră scumpe zilelor tinereței sale.
Cu cât înnaintez în viață, cu cât mai mult simt prețul emoțiilor și sensațiilor care învie sufletul, cu atât mai adâncă se face înțelegerea mea pentru lucrurile pe care le-au simțit alții.
Iubind această țară, cum o iubesc, îmi dau sama, recunoscătoare, de faptul că el, care a fost înnaintașul nostru, ni-a arătat calea.
Firește că fiecare vrâstă își are gustul ei, și cineva poate să admire și să prețuiască fapta altuia fără a fi pe deplin înțeles cu metodele prin care ea a fost îndeplinită. În zilele noastre, de pildă, ni place mai bine să păstrăm vechile monumente în ființă decât să le clădim din nou piatră cu piatră, cum s’a făcu cu unica bisericuță de la Curtea-de-Argeș, reconstruită în desăvârșirea ei fără păreche de Andre Lecomte.
Eu, care-s o înfocată închinătoare a tuturor lucrurilor vechi, sunt de părere că nicio reconstituire a unei zidiri mâncate de vremi, oricât de priceput s’ar face, cu oricâtă răbdare și cunoștință de lucruri, nu poate înlocui farmecul zidurilor pe care veacurile le-au atins cu buzele lor.
Este ceva în patima veacurilor pe care n’o poate atinge nicio îmbunătățire modernă; o armonizare de linii și coloare, o dulce rotunzire a unghiurilor, o îmblânzire a tot ce e crud, pe care numai vrâsta o poate produce.
O clădire care a stat în curs de ani fără număr se face una cu pământul pe care se sprijine, și ea pare să se ție de înseși lucrurile crescute din mijlocul naturii, să fi răsărit din pământ fără ajutor de om, să fi prins rădăcină ca pomii și plantele ce o încunjură, potrivindu-și chip și coloare după cer și loc.
Adesea am încercat să mă lămuresc eu însumi de ce o zidire veche, chiar fiind în ruină, dă o mulțămire așa de desăvârșită ochiului, și am ajuns la încheierea că tocmai din cauza acestei armonizări între natură și zidire și a îndulcirii acesteia neimitabile a conturului și unghiurilor. Sunt prea hotărâte colțuri în casele de curând clădite, — și de aceia o biserică restaurată, cât de frumos să fie făcută, nu mă mulțămește niciodată pe deplin, și păstrez toată setea dorului pentru vechile zidiri cum erau înnainte de a fi drese și făcute din nou.
Școala noastră cea nouă este să schimbăm cât se poate mai puțin din edificiul bătrân, să păstrăm cu scumpătate fiecare veche piatră sau cărămidă. Căutăm a împiedeca zidurile cele vechi de a cădea, a păzi frescele originale de umezeală și mucegaiu, dar totuși ni place mai bine să păstrăm patina bătrîneței, să nu ștergem opera îndeplinită de praful veacurilor, care, cu un meșteșug neimitabil, face, cum am spus, mai blând ceia ce odinioară va fi fost crud și mult mai puțin armonios.
Dar Andre Lecomte, cu o răbdare nebiruită, a studiat documentele de odinioară, le-a cântărit serios, de ajunsese a fi nesfârșit de învățat în ce privește stilul, forma și gustul, apoi, când tot sufletul îi era plin de ceia ce avea de gând să facă, se apuca să dea jos lucrurile vechi și să ridice pe cele nouă, cu o perfecție extraordinară, dar nepăstrând nimic din edificiul original. Cei mai învierșunați protivnici ai lui Lecomte n’ar zice că nu ajunsese a fi un deplin maiestru în meșteșugul lui. Nu era linie, nu era podoabă, nu era amănunt, care să nu fi fost studiat adânc și adânc meditat; el întrebuința numai materialele cele mai prețioase și mai adevărate; fiecare parte, și din lăuntru, și din afară, era adusă la îndeplinire cu o subtilă pricepere, dar pretutindeni ce era vechiu fusese înlocuit prin ceva nou!
Eu n’am văzut niciodată biserica de la Curtea-de-Argeș cum fusese înnainte de restaurarea ei. Se spune că în jurul ei stătea o bătrână mănăstire, din care nu rămân urme decât în vechi stampe de la începutul veacului trecut. Acuma biserica se înnalță în desăvârșirea ei singuratecă, juvaier răsăritean de alb, albastru și aur, pe un fond de umbroase dealuri. Desigur o clădire minunat și straniu de frumoasă, dar știu pe mulți cari jălesc forma de odinioară…
Regele Carol și Regina Elisaveta țineau la acest sfânt lăcaș mai mult decât la oricare altul din țară: totdeauna vorbiau de dânsul ca de locul în care doriau să fie așezați pentru odihnă, cândva.
Acuma se odihnesc unul lângă altul acolo, acești doi tovarăși, acești doi muncitori din greu, acești înnaintași cari au trecut prin multe furtuni și vicisitudini ale vieții. De dânșii cu adevărat se pot spune cuvintele Scripturii: ,,Zilele vieții noastre sunt de trei ori douăzeci, și zece; dar, dacă omul e așa de tare încât să ajungă și la de patru ori douăzeci de ani, puterea lui nu mai este decât muncă și năcaz, și curând trece din viață, și ne-am dus”.
Bătrânul rege Carol a fost cel d’intâiu așezat în lăcașul care a fost pentru dânsul comoara ostenelilor. Nu s’a săpat o boltă supt biserică, ci sicriul său a fost lăsat numai supt lespezile de marmură, chiar lângă aceia cari au fost întăii ctitori ai lăcașului în al XVI-lea veac; Neagoe Basarab și, poate, soția sa Milița.
S’a orânduit a se face o piatră pentru mormântul Regelui Carol, o piatră în stilul acelor vechi lespezi care înseamnă unde se odihnesc Voivozii morți cu atâția ani în urmă. Modelul era gata, dar războiul cel mare care se învierșuna pretutindeni a împiedecat să se aducă marmura ce trebuia săpată; așa încât flori singure arată locul unde Marele Rege zace. Vai, acum numai cununile puse de dușman îi acopăr mormântul, căci Curtea-de-Argeș, cu atâtea alte, comori, a căzut în mânile lor lacome! Adesea m’am minunat eu ce vor fi simțit cei doi adormiți în mormintele lor când sunetul oștirilor năvălitoare li-a turburat liniștea, sunetul oștirilor oamenilor chiar cari odinioară fuseseră frați și veniseră acum să distrugă toată opera celor cari se odihnesc! Să nădăjduim că somnul li va fi fost așa de adânc, așa de veșnică pacea lor, încât nici vuietul bătăliei care se înfuria de jur împrejurul scumpei lor biserici n’a putut să li turbure odihna. Dumnezeu, în mila lui, i-a lăsat să închidă ochii înnainte de a fi văzut o așa de întunecată zi și li-a cruțat lupta pe care vrâsta lor nu i-ar mai fi îngăduit s’o poată sprijini. Au închis ochii la vreme, lăsând pe cei mai tineri și mai tari să întâmpine furtuna care, lor, li-ar fi zdrobit inimile.
Adese ori binecuvintez pe Cel de sus, care a îngăduit celei ce a fost Carmen Sylva să întâlnească din nou pe soțul ei înnainte de a bate ceasul fatal.
Așa de deplin credea ea în nezguduita putere a neamului ei, în dreptul dat lui Dumnezeu de a fi stăpân al lumii, încât în adevăr prea crudă i ar fi fost lovitura!
I s’a dat totuși să trăească un an de frumuseță, dând din bielșug la toți cei în nevoie, cum fusese totdeauna bucuria ei. Încunjurată de atâția cari venerau nobila ei bătrâneță și căldura unei inimi mari, ea a pus astfel cununa unei lungi vieți de muncă și abnegație. O măreață figură de demnitate și milă, așa a rămas ea în mintea celor cari au cercetat-o, și în adăpostul ce-și alesese pentru sine lângă mormântul soțului ei.
Femeie de o puternică pasiune în tot ce iubia și ura, având atâta entuziasm cât acei cari încep abia viața, mare muncitoare, gânditoare mare, ea avea adesea nevinovăția copilului. Impresionabilă și idealistă infocată, ea nu vedea totdeauna lucrurile sau oamenii potrivit cu adevăratul lor preț, și de aceia adese ori cădea prada celor cari știau să speculeze prea marea bunătate a inimii sale.
Trăia pentru alții. Mâna-i era totdeauna gata să dea, urechea să asculte, ochiul să verse lacrimi pentru durerea altuia. Era într’însa ceva din furtunile naturii; avântul ei era tot așa de vijelios ca și desperarea ei; trecând de la o emoție la alta, ea târa pe alții după dânsa, înflăcărându-li închipuirea, turburându-li gîndul.
Adesea eram ispitită să o asămăn cu un râu mare, ale cărui ape aveau nevoie să fie așezate în albia lor, — imensă putere prea puțin țermurită și risipind astfel mult din ceia ce ar fi putut fi întrebuințat mai cu folos. Prea plin de fantazie, prea înalt în cursul său îi era sufletul pentru această lume de proză a oamenilor. Adesea își cheltuia ce avea mai bun pentru oameni nevrednici, pierzându-și cuvintele în urechile celor cari nu erau în stare, nici a le prețui, nici a le pricepe.
De sus pănă jos în negru, o văd cum era în anul din urmă al vieții, impunătoare figură plină de demnitate, care avea în ea ceva din vremea veche și aproape de legendă. Abia ai fi crezut că face parte din vrâsta noastră de mașini și materialism. Deși dându-și mai multă odihnă de la moartea bătrânului Rege, ea tot străbătea odaia pășind ca într’o cușcă, așa cum îi fusese pasul în toți anii vieții sale. Simțiai că, deși bătrână, tristă, obosită și aproape oarbă, era în ea un izvor de viață care se ținea de lucrurile veșnice, o fântână de tinereță pe care nici năcazul, nici anii n’o putuseră seca.
Legată, în toată viața ei, de un tovarăș și auster și sever, fusese necontenit silită a-și înfrâna impetuozitatea, a-și preface ideile și gusturile după normele aceluia cu care trăia. Regele ca și Regina erau amândoi harnici, muncitori, dar el avea răbdare, metodă și plan, pe când Carmen Sylva era numai impuls și aprinsă dorință de lucru, gata să se arunce în orice întreprindere fără cea mai ușoară pauză de meditație.
Când, după o lungă viață de abnegație, ea și-a pierdut în urmă călăuzul și domnul, era însăși tocmai la capătul drumului ei, cu puterea și sănătatea zdrobite; deprinsă cu legăturile ei, ea nu mai știa ce să facă dintr’o libertate pe care n’o mai putea întrebuința.
Cu mișcătoare simplicitate de suflet ea s’a întors spre cei mai tineri cari-i luaseră locul în luptele vieții. Mulțămitori am fost că i s’a dat să fie între noi anul acela, de i-am putut arăta iubire, grijă și atenție, încunjurându-i zilele din urmă cu tot ce-i putea da mângăiere sau plăcere.
Îi era dragă biserica unde doria să se odihnească odată lângă Regele Carol, în fiecare dimineață mergea la mormîntul lui, pe cînd preoții cântau sfânta slujbă. Ca un chip săpat în marmură neagră stătea ea în largul jeț lângă mormântul acoperit cu flori, deschizând larg ochii săi aproape fără vedere, nedeosebind nimic din lucrurile în jurul ei, ci urmărind numai vedeniile lungii vieți ce avuse pe pământ; odihnită acum; cu mânile încrucișate pe piept, așteptându-și sfârșitul… Credincioasă înfocată, ea privia moartea ca o zi de izbăvire.
Palatul episcopal unde dorise a-și face locuința, îi ajunse drag mai presus de toate.
Ea sădi trandafiri în jurul lui și începu să viseze de tot binele ce era să facă locuitorilor de acolo. Ca una care niciodată n’avuse voie a-și face planurile ei, era ca un copil care, găsind de-odată o ușă deschisă, sare în lumina razelor care-i orbesc ochii.
Cu iubire mișcată-i urmăriam ideile. Strânși în jurul ei lângă larga-i vatră, îi ascultam visurile căci, bătrână și obosită cum era, ea tot visa de minunile ce ar voi să facă. Captivându-ne prin farmecul glasului ei veșnic tânăr, ea ne ispitia să-i urmăm vedeniile de poet, în măsură ce-și clădia palatele din nouri, unul mai presus de altul, tot mai sus, tot mai frumos, căci nimic nu-i era cu neputință și nimic prea vast! Cu adevărat de mirare era sufletul ei, care o ducea dincolo de toate supărările, într’o lume unde nu mai ființau piedeci, margeni sau hotare. O lungă viață de părăsire a speranțelor și iluziilor n’o învățase să se îndoiască de puterea ei însăși și nici să piardă încrederea în inimile oamenilor.
Tot o văd așezată lîngă foc, în față cu bătrânul stareț al lăcașului, amândoi în jețuri cu speteze înnalte; două impunătoare figuri în veșminte negre. Cărți erau risipite în jurul ei, și oricine venia s’o vadă era dator să lucreze ceva, căci cu mânile încrucișate nu putea să sufere pe nimeni. Ori o văd în nopțile cu lună stând supt portal și privind la lipiile de vis ale bisericii, pe care o argintia mistica radiare a lunii. Cu mânile pe piept, ea își rostia extazul, spuind adesea necontenit aceleași cuvinte, chemându-ne și pe noi ca să împărtășim cu dânsa aceiași bucurie peste fire. Inima ei veșnic tânără se răspândia, anii nu mai aveau greutatea lor, într’un nesfârșit val de rapsodie poetică cuvintele se revărsau din buzele ei, și iarăși pornia să clădească necontenit palatele ei din văzduh, a căror năruire n’o făcuse niciodată a se descuraja în silințile de a le începe din nou și iarăși din nou.
Parcă ar fi fost ispitită de glasul poetului ei, luna își tot lungia razele pănă atingeau locul unde stătea ea ținând pe ascultători supt farmecul închipuirii sale; razele lunecau pe veșmintele ei, îi sărutau mânile, se opriau ca o binecuvântare pe zăpada părului ei, umplând ochii ei întunecați încă odată de lumina tinereții.
Și iarăși o văd cum sta în prag așteptând sosirea noastră. Fără margeni era bucuria ei de oaspeți și, când te primia, parcă niciun alt musafir n’ar fi fost mai binevenit decât tine.
Aruncându-și brațele înnainte cu un gest larg pasionat, ea te înfășura în îmbrățișarea ei: așa ar putea cineva să-și închipue pe mama noastră. țărâna strângându-și copiii la piept. Era în ea ceva de o sete veșnică, o flacără ardea în sufletul ei, pe care nimic din apele vieții nu fusese în stare să o stîngă!
Așa văd eu pe femeia aceia mare care a fost întâia voastră Regină. ținea mult la voi, chiar dacă erau ceasuri când părea că se desparte de voi, având alte gânduri și alte visuri. Inima ei era vastă și plină de furtuni. Iar acum se odihnește.
Lung i-a fost drumul, tragedia părea că-i urmărește pașii. ,,Caracterul este ursita”. Nu-i păsa de lucruri pașnice și line; pe sine însăși se vedea ca pe una ce sufere și de aceia atrăgea suferința către dânsa adesea prefăcând în năcaz ce ar fi putut să fie o bucurie!
Acuma se odihnește supt povara florilor pe care mâni de dușman le-au presărat pe mormântul ei. Unul lângă altul zac în locul acela Regele bătrân și bătrâna Regină; tăcuți zac în locul acela, având cununile dușmanilor pe mormintele lor…
Eu nu știu ce poate să fie asemenea cu simțirea celor ce se odihnesc supt florile prietenilor de ieri cari au venit însă ca un râu negru să înnece toată opera mânilor tale. Dar mi se pare că povara aceasta trebue să fie nesuferită și că în faptul nopții trupurile lor trebue să se ridice ca să arunce acele cununi ce-i înnăbușă, acele cununi care sunt muiate în sângele voinicilor căzuți, fii ai lor de odinioară…