Peste dealuri și văi, peste câmpi, păduri și șesuri, peste tot ce am iubit și am pierdut, Primăvara va fi sămănând acum înflorita ei mantie plină de făgăduinți. Și pe locurile pe unde au căzut viteji va fi răsărind iarba, încă mai verde poate pentru că pământul a fost hrănit acolo cu atâta sânge. Aproape aurii în străvezia lor tinereță, cele d’intâiu fragede frunze vor fi umplând grădinele noastre părăsite cu farmecul frumusețelor ce țin doar o singură zi. Flori, flori multe vor fi ieșind la lumină pretutindeni, căci nu le-or fi smuls doar pe toate, din rădăcină, dușmanii!
Cât de mult să-și fi dat drum urii lor asupra țerii noastre, și tot nu vor fi putut opri stînjineii de a-și desfășura floarea de un roșu desăvîrșit, nici lalelele de a țișni ca flacări către soare. Greoiul lor picior nu va fi putut să strivească toată frumuseța de pe lume; distrugerea lor trebue să aibă un capăt; vre-un colț va fi fost cruțat, și cutare pașnice locuri tot vor mai fi crezând că Primăvara aduce cu dânsa obișnuita-i solie de bucurie!
Este o grădină de care mi-i dor, una care mi-e dragă, o grădină în care și înnainte de a fi a mea obișnuiam să rătăcesc. Lungile-i cărări umbroase, potecile-i crescute cu iarbă, apele-i adormite aveau pentru mine atracția lucrurilor din vise. Mă bucuram în singurătatea ei, în vraja adâncurilor frunzoase care mă umpleau de simțul odihnei.
Un boier bătrân pe care nu l-am întâlnit niciodată era stăpânul grădinii; când era tânăr, îi plăcuse locul, și va fi visat vre-un vis aici, în taina copacilor umbroși!
O veche casă tristă se înnalță în mijlocul grădinii, una ce-mi părea stăpânită de ciudate amintiri care o umplu de întunerec. Când boierul acela bătrân a murit, el mi-a lăsat casa și grădina: îndemnat de gândul că-mi era drag de singurătatea ei, a vrut mai bine să fie a mea. Copii n’avea, și se temea că alții nu vor îndrăgi locul scump tinerețelor sale.
Astfel parcul cu frumoșii lui copaci vechi și cu cărările crescute cu iarbă al mieu ajunse a fi, cea d’intăiu bucățică de pământ pe care în numele mieu însumi l-am stăpânit!
Un simț de mândrie-mi cuprinse sufletul, și cu el minunate vedenii de frumuseță. Văzuiu grădina prefăcându-se pe încetul într’un raiu de colori veșnic-schimbătoare. Fiecare anotimp cu floarea lui, așa de larg sădită, încât locuri întregi să fie numai flori.
Mi-ar fi plăcut să fi rătăcit prin câmpii roșii cu stânjinei de toate nuanțele, sămănați cu atâta bielșug că până și pe cărări s’ar fi întrecut a crește în strălucirea lor glorioasă. Cât despre trandafiri, erau să fie atâția, încât și-ar fi întins crengile pline de flori până de-asupra apelor, tărcând malurile cu pete largi de roșu.
Maci ca focul în mândre pâlcuri ar fi chemat ochiul de departe, și mai de vreme zarnacadele fără de număr ar fi acoperit margenea pădurii, dând închipuirea unei zăpezi tărzii, pe când curpenii de aur ar fi umplut crângul cu o strălucire ca și cum pământul tot ar fi fost așternut cu lumină.
Cât despre casa cea veche, fațada ei era să fie schimbată într’o mai dulce simplicitate, căci, de și părăsită într’o grădină năpustită de buruieni departe de vuietul lumii, căutase a-și da un aier de importanță pe care nu o avea cu adevărat. Aveam de gând să-i armonisez liniile, îndepărtând toate sforțările de falsă decorație, prefăcând-o într’o locuință simplă, albă, cinstită, așa cum în mai vechi veacuri era datina să clădească această țară.
Joasă, largă și zdravănă, așa mi-o vedeam eu, plină de tihnă, urâtu-i coperiș subțire fiind înlocuit cu altul de șindilă, cu streșinile larg întinse.
Plănuisem și tainice grădinițe căptușite cu piatră și încunjurate de ziduri ca niște curți de mănăstire. Le și vedeam pline de flori în jurul adâncilor iazuri, reci și recoritoare în căldurile de vară. Planurile-mi erau toate gata, zilnic mă plecam asupra lor, clădind vis peste vis. Dar nu începeam lucrul mieu, și veșnic vorba mea era aceasta: ,,Va fi după războiu”.
Și alte visuri hrăniam eu cu drag, mai practice și poate puțin egoiste. Eram să desvolt iubirea grădinăritului printre săteni, orânduind premii pentru cei ce vor cultiva mai credincios vegetale și fructe. Mă gândiam să li împrumut părți din pământul mieu, dacă se vor arăta harnici și destoinici la lucru. Smeritul mieu Copăceni, așa mititel cum este, era să ajungă un colț de civilizație, unde orice om s’ar fi bucurat de munca mânilor sale. Dar și aceasta era să fie după răsboiu…, după răsboiu…
Acuma, grădina mi-a fost smulsă, și nu mai rămân decît visurile… Cu gîndul rătăcesc lîngă dragile mele sălcii pletoase și în jos prin pădurice la podul țerănesc de pe malul apei. Acolo rămân cu ochii la Argeșul care și duce până dincolo de margenile vederii tulburile valuri.
Aud glasurile privighitorilor, zumzetul miilor de albine. Pace este pretutindeni, și liniște. Eu stau singură cu visurile mele…
Îmi aduc aminte o noapte cu puțini ani în urmă, o caldă noapte de vară, adevărată noapte românească, răsunând de lătratul depărtat al cânilor. Eu cu alt cineva din ai miei ne coborâsem la malul apei să ne uităm la Argeșul argintat de razele lunii. De un cenușiu ca al porumbelului era lumea, și tot așa și bolta însăși. Ca stafii stăteau sălciile în șiruri, întingându-și crăcile lungi în apa care curgea încrețîndu-se peste rădăcinile lor.
Palidă de paliditatea morților, privia de sus luna la tăcerea noastră. Deprinsă cu vraja în care totdeauna ea cuprinde inimile oamenilor, răspândia, liniștită și nepăsătoare, lumina ei asupra noastră, privitoare veșnică a unor simțiri la care nu iea însăși nicio parte.
Cu ochi de foc se uitau stelele la mai înalta ei răspăndire de raze, sămânând, cerul cu puncte de lumină. Noapte de frumușeță, noapte de pace… Și ce departe-mi erá gândul de vedeniile războiului…
S’au schimbat toate… toate s’au schimbat. Ce rămâne acum din grădina mea? Parcă știu eu!
I-a fost turburată tăcerea adormită în iarbă de sunetele luptei? Mândrii ei copaci bătrâni au fost ei rupți în bucăți de bombele dușmanilor? S’au cutremurat apele-i adormite de vuietul cel mare al bătăliei? Căci aceasta o știu: chiar pe drumul ce trece pe lângă grădina mea singuratecă s’au aruncat oștile de năvălire asupra orașului nostru.
Topindu-se cu primăvara, ce icoană de pustiire vor fi vădit zăpezile iernii? S’a prefăcut în pustiu adăpostul visului mieu? Ori prin vre-o neauzită minune a fost crutat de furtună? Ce știu eu!
Mă voiu întoarce odată în tainica-i umbră, mă voiu mai coborî la apele ce curg încet în hotarul ei, ca să aud, în crâng cântând privighitoarea și să privesc din nou supt luna de argint Argeșul ce curge alături? Îmi voiu mai sămâna eu florile, îmi voiu îndreptá casa pentru a face din grădina mea un colț de pace și progres? Ori toate vor fi fost numai un vis pe, care ca atâtea alte lucruri îl va fi înghițit în adâncurile ei tragedia cea mare? Ce știu eu?
Câți vor fi gândind așa de casele ce le-au părăsit, de grădinile ce le-au iubit, de visurile ce le-au visat, minunându-se pe urmă dacă lucrurile se vor face din nou. ce au fost; dacă inimile vor aveá tăria ce trebuie ca să ridice iarăși ce a căzut… Dar atâta știu: Dacă ni e scris să ne întoarcem vre-odată la vetrele noastre cele părăsite, vom fi ca o ceată de drumeți, cari, trecând un râu mare, s’au spălat de atâtea care le împiedecau pașii și le făceau ochii orbi. Vom înțelege mai bine prețul lucrurilor ce am avut, le vom iubi mai bine, fie și în ruinele în care le-am găsi.
Greu e de sigur să clădești din nou, dar ce lucru binecuvântat este dacă o facem cu mânile curățite de focul suferinței și jertfei prin care am trecut! Eu socot că încercarea cea mare care a venit asupra noastră ne-a ridicat la o culme de privighere, arătându-ni o cale mai largă și mai curată.
Așa să nădăjduim, pentrucă doar ,,Credința munții îi mișcă din loc”. Și de aceia să avem și noi Credința!
* * *
Până nu închid acest capitol, vreau să vorbesc de o seară neuitată, seară de vară, chiar înnainte de declarația războiului. Deși căldura erá copleșitoare, Regele și cu mine rămăsesem în oraș, neputând părăsi Capitala noastră în clipa când nori de furtună se strângeau tot mai negri la hotarele noastre. Un sentiment greu de întunerec se întindea peste toate, inimile erau neliniștite; tulburi, sufletele. Și inima Regelui nu era cea mai puțin tulburată din toate.
Erau zile de așteptare în tremur de inimă. Știam bine că aripa răsboiului plutia acum în preajma țerii noastre, și ca doi părinți cu grijă cătam spre zări, simțind că se apropie Ceasul Ursitei, că nimic nu mai poate opri acum furtuna care era să se sfarme asupra țerii noastre.
Fără odihnă erau nopțile Regelui, somnul fugia de dânsul, sufletu-i era sfâșiat de îndoeală. — Era acesta oare momentul cel bun? Dacă trage sabia, va fi oare pentru binele țării? Cuvântul ce are să spuie, cuvânt care trebuia să taie toate legăturile lui cu ce i-a fost drag odată, cuvântul acesta va duce oare poporul lui la împlinirea Visului de Aur?
Aceasta era problema înaltă ca munții care-i păzia patul noaptea, sarcina grea ca lumea care-i apăsa pieptul și pe care avea s’o ducă, oriunde mergea, împreună cu dânsul…
Ca să facem zilele acestea de nelămurire chinuitoare mai puțin ucigașe, propuneam drumuri lungi spre seară, la ceasul când soarele se apleca spre Apus.
Amândoi aveam un dor ciudat să mergem departe în adâncul țerii, să rătăcim pe căi multe, să atingem multe locuri, parcă ni- ar fi fost frică de a nu le mai vedea, — toate acele locuri pe care le descoperiserăm în fericitele zile ale tinereței noastre. Ne amintiam aici de o biserică, dincolo de o ruină, de sătucene pe mal de ape, de șesuri ce unduiau până la țărmuri dunărene, de lungi drumuri fără capăt străbătând atâtea așezări, de umbroase colțuri, de pașnice lunci unde ciobanii își păziau turmele. Toate ni erau nesfârșit de scumpe, și îndoit de scumpe la ceasul când așa de aproape simțiam primejdia.
În sara aceia de care-mi aduc aminte căldura era apăsătoare, de te înăbușia aproape, nici o suflare de vânt în aier. Praful ridicat de noi și de carăle ce întâlniam, atârna ca un văl de-asupra pământului; peisagiul întreg era acoperit astfel de ceață ca un pastel de pe care praful colorilor a căzut pe jumătate.
Era în văzduh ceva care gâfăia, care se sbătea, în consunanță deplină cu neliniștea inimilor noastre, ce se simțiau apăsate de emoții prea amestecate ca să se poată rosti în cuvinte. Ne durea de marea dragoste pentru țară și de nesiguranța chinuitoare a lucrurilor ce erau să vie.
țeranii își strângeau secerișul, carăle veniau cătră noi, unul după altul, prin praf, ca stafii răsărind dintr’un vis, unele pline până sus cu tremurătoare piramizi de paiu aurit, altele cu pătlăgele roșii ca focul, lucii și strălucind ca niște uriașe pietre scumpe. Copilași stăteau pe proțapul scârțiitor, pocnind bucuroși din bice, pe când bărbați și femei mergeau alături cu fețele pârlite de statornica trudă sub arsura soarelui. În șir fără de capăt veniau spre noi, răbdurii și pașnici, — icoană de belșug și mulțămire.
Mașina noastră mânca o leghe după alta, și, totuși nesfârșit ni se întindea drumurile în lungimea lor prăfoasă. Părea că vânam vremea însăși. Nu vorbiam un cuvânt, dar ochii noștri sorbiau orice vedenie dragă, și sufletele noastre erau lacome de lucrurile ce am iubit. Innainte, tot înainte în amurgul de aur; înnainte, tot înnainte spre apusul soarelui…
Umbrele se făceau tot mai lungi; simțeam noaptea de vară tot mai aproape; niciodată praful nu apăsase mai des aierul nemișcat. Se rotocolea asupra pământului, atârna din ceruri ascunzând zarea; înfășura vite și pomi, apăsa plămânii, orbia ochii, înnăbușia gâturile, de nu puteam răsufla. Dar înainte, tot înainte ca în delir grăbiam, tot înainte spre apusul soarelui..
Drum fantastic, drumul acela prin praful care avea în sine ca apăsarea unui vis rău, de o potrivă cu prevestirea care ne chinuia sufletele.
De-odată prin ceața care făcea din lumea întreagă o taină, soarele se vădi, mare și strașnic de aproape. Un bulz de foc uriaș, grozav și amenințător, ca o vedenie din visurile frigurilor.
Ne-am oprit o clipă în alergarea noastră tot înnainte, să privim roșia-i frumuseță fantastică, copleșiți de o așa de stranie priveliște, — când iată că din praf un glas se ridica lângă noi: ,,Soare de răsboiu, soare de sânge, — semn de luptă”. Cine vorbise? Gândurile noastre singure? Ori glas de om?
Ne-am uitat prin valul prafului. Un țeran bătrân sta în preajma noastră, arătând soarele cu degetul lui care tremura: ,,Soare de răsboiu”.
Și am simțit că bătrânul spusese tare însuși gândul ce era în noi…