Toate ruinele au pentru mine un farmec deosebit. Cum le văd de departe, totdeauna caut să răsbat la ele, cât de rău să fie drumul. Cunosc una, nu departe de București, care a păstrat linii de cea mai mare frumuseță: bătrâna mănăstire Comana.
Zidită între 1601 și 1611 de Radu Șerban Voevod, biserica, înnoită, păstrează încă osămintele acestui Domn, care a fost urmaș vrednic al lui Mihai Viteazul. Ca și acest mare înnaintaș, în Ardeal și-a dat el luptele. A cunoscut amarul înfrângerii și a murit în exil, — dar cenușa i s’a adus tocmai din catedrala Sfântului Ștefan la Viena ca să zacă în răsleața mănăstire pe care o înălțase la un țerm de apă, pe loc așa de singuratec.
Acuma e o ruină, ale cării nobile linii se ridică pe neașteptate spre ceruri; masivă și dărăpănată zace ca un balaur adormit într’un ținut de lacuri și mlaștini. Un râu cu undele încete se mlădie supt temeliile ei, și marea. zidire își oglindește vechea frumuseță în apele ce par a se opri o clipă din mersul lor ca să cuprindă cu iubire bătrânele ziduri, odată mândru lăcaș de Domn.
Aproape uitată e calea ce duce acolo. După topitul zăpezilor e așa de adânc noroiul, încât numai carăle cu boi dacă își încearcă norocul pe acolo, și aceasta adauge încă la melancolica taină a locurilor.
* * *
Am fost acolo într’un amurg înflăcărat de vară; văzduhul erá așa de liniștit, că părea atârnat asupra capetelor noastre, iar apele atât de odihnite încât răsfrângerea zidurilor părea o altă clădire răsturnată în ele. Vechii păreți și malul pleșuv pe care stau, erau în aceiaș coloare; nici un copac, nici un pâlc de umbră departe împrejur, dar în râul de jos doi boi albi- cenușii cu puternice coarne întraseră pentru a- și potoli setea de seară. Stăpânul lor stătea de se odihnia lângă dânșii, în mulțămire lină la apusul soarelui; munca zilei și-o făcuseră; pace și uitare se lăsaseră asupra acestui colț de lume tihnit.
M’am cățărat prin toate părțile ruinei, strecurându-mă prin crăpăturile zidurilor, urcând pe răpezi povârnișuri, înfruntând scări de lemn, putrede, până am ajuns în foișorul, deschis, care, cu stâlpii lui supțirei, e o adevărată comoară de artă veche. Pe jumătate căzute sunt treptele care duc la dânsele, înlăuntrul zidirii în chip de turn care-i alcătuește baza, dar din mijlocul stâlpilor se deschide o nemărgenită vedere asupra râului și a multelor mlaștini de dincolo, care se pierd în depărtarea nelămurită a șesurilor.
Primăvara, aceste mlaștini se aprind de irisații ca aurul, nenumărate răți sălbatece se sălășluiesc prin trestii, ispitind vânătorul.
* * *
Biserica, din lăuntrul curții, a fost refăcută, pierzându-și astfel frumuseța și farmecul, dar vechile ziduri ce o încunjură au până azi minunatele proporții ale clădirilor din acele vremuri. Pe alocurea îndoitul pridvor de stâlpi, unul de asupra celuilalt, s’a păstrat încă fără întrerupere dar prin alte părți mândrele construcții de odinioară nu mai sunt decât, un maldăr inform de cărămizi și pietre; ierburi, flori sălbatece și mărăcini le-au luat în stăpânire, natura acoperind milostiv cu frumuseța ei nemeșteșugită ceia ce omul a lăsat să cadă în praf; astfel neîngrijirea lui și bielșugul ei de dărnicie au prefăcut aceste dărâmături îngrămădite într’un colț, de vrajă.
De proporții urâte, văpsită în cenușiu și fudulă, biserica, odată de un gust ales, strică, vai!, o armonie, care, altfel, ar fi desăvârșită. Înlăuntru, nimic interesant decât lespedea veche care înseamnă locul unde Radu-Vodă Șerban își doarme veșnicul somn.
* * *
Deunăzi o bătălie mare s’a dat de jur împrejurul ruinelor de la Comana. La priveliști de moarte, de zbucium răsboinic și suferință a căutat de sus mănăstirea mândră pe vremuri, ruinată și plină de groază înnaintea născocirilor de astăzi ale omului. Și ce rămâne acum din draga veche mănăstire? Au nimicit oare bombele culturii ultima ei frumseță, care ca un vis, ce se pierde se ținea numai pe jumătate de vremile noastre? Căzut-a foișorul pe stâlpi, cea mai scumpă podoabă a zidirii, împreună cu atâtea altele care s’au prăbușit în acest răsboi mai neîndurător ca toate? Cu sfâșiere de inimă mă întreb câți fii de mame care plâng au murit singuri și nemângăiați supt umbra zidurilor ei. A înroșit sângele lor apa care așa de pașnic oglindia fața rănită de vremi a lăcașului? Aceiași apă pe care în sara ceia de demult am văzut-o înroșită de ultima strălucire a soarelui, aceiași apă care părea ca un adaus al fantasiei unui pictor la o icoană de pace și tihnă…
Auzit-a, din mormântul său, Radu-Vodă Șerban glasul unor tunuri cum pe departe nu erau în zilele lui și și-a rupt el oare odihna? Sau poate singur în mijlocul haosului a zâmbit de un zâmbet cuminte înaintea sgomotelor fără folos ale acestei lumi, el care a găsit dincolo de Marea Umbră un adevăr pe care nimeni din noi nu-1 știe? Că doar o vedenie mai grozavă decât toate bombele năvălitorului n’o fi rupt și patul unde după atâtea rătăciri Vodă a crezut în sfârșit să-și afle răpausul!
Întrebări fără răspuns încă, fiind Comana astăzi între locurile care nu mai sunt ale noastre…
Și e acum vremea când stânjinei galbeni auresc rătăcirile multe ale apelor; dar nu vine una să-mi spuie cum e chipul pe care astăzi râul cu mers încet îl oglindește în apa-i care deunăzi în alt roșu s’a aprins decât de-al soarelui murind.
* * *
Nu departe de Comana este un loc al cărui nume-l știe orice Român: Călugărenii, lângă apa Argeșului. Căci aici în zilele de mult trecute Mihai Viteazul a câștigat bătălia-i asupra Turcilor. Povestea spune apriat că vitejia însăși a marelui voinic a dobândit biruința: cu securea în mână s’a aruncat el în vălmășag, răspândind groaza prin rândurile dușmanului.
Munteni, Unguri, Ardeleni, ba până și Cazaci erau sub porunca viteazului Mihai, și toți boierii țării luptau lângă dânsul. În această neuitată bătălie mulți Turci de ranguri mari și-au perdut viața, între alții Pașa de Caramania, iar Marele-Vizir Sinan care era mai mare peste dânșii, a fost rănit și doborât jos de pe cal.
Dar o altă luptă, cu atât mai ucigașă, au dat ieri în jurul Călugărenilor. N’au avut încă vreme istoricii să povestească amănuntul frământărilor sângeroase care zac încă ascunse în taină și în durere, nici nu putem spune astăzi câți dintre vitejii noștri și-au lăsat vieața pe locul acesta.
O cruce veche stă aici,. înnegrită și bătută de vremi, de proporții uriașe; sumbra ei frumuseță m’a chemat adesea să-i privesc laturile pline de slove săpate. Sunt rânduri scrise de sus până jos, pe o parte și pe alta, și cuvinte pe brațele răstignirii, — dar nu s’a scris încă și povestea bătăliei ce am dat-o noi la Călugăreni. Și eu nu știu cine va fi s’o scrie, nici în ce cuvinte, dar un lucru, pe acela îl știu; povestea pe care un neam întreg a însemnat-o aici cu sânge și cu lacrimi…