Nu departe de locul unde trăiam eu era un mare câmp gol, unde soldații făceau exercițiu, și aproape zilnic mergeam călare să-i văd la lucru.
O curioasă legătură de simpatie m’a prins de la început chiar de această vitează oaste mică, ajunsă acum a fi a mea. Avuiu simțul puternic că niciodată n’am fost pentru ostașii miei o străină, că ei țineau la mine; și cu voie bună călăriam printre rândurile lor, de-alungul regimentelor, bucuroasă că sunt cu ei, bucuroasă că țin calul în frâu, bucuroasă că este viață în mine! Mă purtam fără sfială în mijlocul lor; n’aveam nevoie nici de vorbe, nici de lămuriri; zimbiam la ei, și: ochii lor mă urmăreau cu priviri de prietinească mulțămire, dinții albi fulgerăndu-li între buze când aclamau.
Am fost în mijlocul lor când soarele strălucia în toată puterea lui asupra câmpilor uscați și pârliți; prin ploaie și furtună am fost în mijlocul lor și supt zăpada ce cădea; multe leghi de cale am călărit în flancul lor prin valuri de noroiu fără nume…
I-am auzit câte-odată râzând, și i-am văzut și cum joacă. După obositoare marșuri m’am uitat la ei îndelung cum se întorceau într’amurg, cântau laolaltă, cu flori veștede la ureche.
Adesea mi-am oprit calul în marginea drumului, ca să-i văd trecând, și praful ce-l ridicau picioarele lor mă învăluia unde stam. Un fel de magnetism trecea dela mine la ei: mă înțelegeau pe mine și pe dânșii îi înțelegeam eu.
În de obște, soldații sunt dresați la automatism, ca niște păpuși care trebuie să se uite, să simtă, să lucreze întocmai așa… Dar pentru mine ei erau oameni, oameni cari-și aveau casele și măicuțele lor; fiecare-și avea speranțele lui, avea un lucru pe care i-l cerea inima, – un lucru de care doria; lucrul acela îl simțiam eu, și deaceia; când treceam printre dânșii, aclamațiile lor mergeau după mine, care-i înțelegeam ca oameni, și pricepeam că făceau așa pentru că țineau la mine, nu pentru că li se dăduse poruncă să facă așa.
Multe aș avea eu de spus despre ostașii miei; mult am avut a face cu dânșii și mai mult decât un prieten am numărat în rândurile lor.
Când eram tânără de tot, bătrânul Rege m’a făcut colonel onorific al unui regiment de roșiori, — cinste la care am fost foarte simțitoare și care mi-a dat unele din ceasurile cele mai plăcute ale vieții.
În atâtea marșuri, mi-am urmărit regimentul, în atâtea manevre l-am căutat peste dealuri și văi, călărind leghi întregi până l-am găsit, undeva, într’o poziție ascunsă, și, cum dădeau cu ochii de mine, soldații mei mă salutau cu strigăte bucuroase. Puține sensații în viață mi-au umplut sufletul de o emoție așa de adevărată ca urările îndreptate spre mine de roșiorii miei viteji.
Niciodată nu m’am simțit mai mândră ori mai fericită decât călărind prin rândurile lor, ascultând aclamațiile lor, simțind că au simțire pentru mine, că eram una cu ei, gata și de aceia ca, la o întâmplare, să împart viața lor aspră, riscurile lor, primejdiile lor. Și o știau și ei, o intuiție oare care li-o spunea, și de aceia trecea între noi ceva puternic și adevărat, ceva mai mult decât omagiul convențional ce se datoria Doamnei lor, Reginei lor.
Dintr’o foarte depărtată țară am venit eu! Dar am știut cum să-i iubesc și să-i înțeleg pe ostași. Eram mândră să călăresc în fruntea lor; parcă aveam o convingere puternică în inima mea că aș fi în stare să-i conduc la datorie, că li-aș putea insufla curaj, ambiție, și că după mine și la moarte s’ar duce…
Nu mă sfiesc să mărturisesc aprinsa mulțămire ce mi-o da acest sentiment de putere, de putere amestecată cu bucuria de a fi tânără și voinică și sănătoasă!
Cei ce n’au încercat așa ceva nu pot cunoaște această mândră sensație. Bucuria de a-ți simți soarele deasupra capului de a-ți ști un cal bun ca sprijin, unită cu conștiința că toate inimile se întorc spre tine,. fiindcă ai tinereță și viață și lumea ți-i dragă!
Nu vreau să spun că numai fiindcă puteam călări ca un ostaș și-mi simțiam inimă bărbătească bătănd puternic în piept, firea mea nu era gata să îndeplinească datoriile femeii.
Am cunoscut și cellalt curaj, care e de nevoie la căpătâile celor ce mor; am avut prilej să dovedesc că pot împărtăși cu alții și zile de boală și năcaz, între scene între care doar iubirea și mila să-și aibă locul.
Nu-mi erau dragi ostașii miei numai în zile de părăzi și steaguri desfășurate’n vânt, în zile când îmi umpleau inima de mândrie și plăcere, ci și în zilele de întunerec și de grea încercare, când aripa morții flutura asupra lor și când și cei mai viteji știau ce este jertfa.
* * *
Da, am fost cu ostașii miei, când o crudă încercare a înduplecat vigoarea lor, energia lor și speranțele lor. Am fost cu ei când erau strânși laolaltă; ca o turmă într’un lagăr, unde holera-și făcea de cap, smulgând viețile lor tinere așa cum o furtună smulge puternicii stejari.
Am împărțit cu ei aceste zile de surgun, când ei erau despărțiți de oamenii ceilalți ca printr’o dungă de foc pe care puțini cutezau s’o treacă. Am mers la ei pentrucă mulți se feriau de dânșii, am mers la ei pentrucă mulți se temeau…
Erau închiși, ca niște prisonieri, ca să nu poată întinde o molimă fătală țerii celeilalte.
Înțelegând groaza numelui de holeră și pentru inimile cele mai viteze, dându-mi seamă de mizeria, de singurătatea, de chinul și suferința ostașilor miei și de cât de puțini erau aceia cari să voiască a rămânea cu dânșii, m’am crezut datoare să fiu eu aceia care să rămân și am simțit că acuma sosise vremea să li dovedesc. iubirea mea, să-mi chem un curaj care știam bine că nu-mi va lipsi niciodată când ceasul primejdiei va fi bătut.
Frică mie? O, nu, nu! Nu-mi era frică, și de aceea-mi era mai ușor decât cum li se părea altora în ce-i privește, dar, fiind sănătoasă și plină de viață, deprinsă cu lucruri frumoase și curate în jurul mieu, carnea și sângele mi se cutremurau instinctiv la gândul că trebue să întru în atingere așa de groaznică și să văd lucruri așa de triste la privire.
Oarecare ajutor am putut să li aduc, pentru că până la venirea mea lipsia. Nimeni nu fusese pregătit pentru acest crud biciu al lui Dumnezeu pe care ostașii miei îl aduseseră cu ei din țara dușmană. Totul se ținuse gata pentru răni și accidente, dar, dacă lumea-și aduce aminte, Românii noștri n’au întâlnit la 1913 o împotrivire înarmată, ci au fast atacați de spectrala boală care dădea jos omul în câteva ceasuri, băgând groază în rânduri și oroare între cei cari trebuiau să li poarte grija. Molima s’a întins cu o așa de înspăimântătoare iuțeală, încât mulți, prinși de panică, fugiseră.
Am strâns lângă mine medici și surori de caritate; cum era firesc, prezența mea acolo unde infecția era mai mare mi-a dat încredere și a dovedit că primejdia nu putea să fie așa de mare. Indată am fost încunjurată de inimi credincioase, gata de orice jertfă, și lupta ce am purtat a fost o luptă bună, de și piedecile împotriva noastră erau mari.
Mă așezasem într’o tabără lângă Dunăre, pe calea ce trebuia s’o ieie oastea mea întorcându-se din țara dușmană.
Era numai un câmp gol, unde se ridicaseră lungi bărătci de lemn, fără niciun confort, una lângă alta.
Întunecate erau acele colibi de lemn, joase și pustii, clădite pe pământul gol, cu o cărărușă ca un șanț la mijloc, și, cum ploua din bielșug, cărărușele se făceau noroiu și de pe asprele coperișuri de lemn apa curgea în pâraie, udând paiele pe care ostașii mei erau întinși. Unul lângă altul stăteau murind, murind vitejii miei ostași tineri, cari așa de veseli se duseseră, cu speranță în inimile lor.
La început orișice lipsia, și ploua înlăuntru din toate părțile. Dar în curând avură paturi și cearșafuri și medici din destul, și câteva devotate surori de caritate, care pas cu pas se luptau cu boala crudă, care stăteau în umilă jertfire zi și noapte lângă paturile celor în suferință.
Între alții, câțiva medici indieni își oferiseră mărinimos ajutorul. Veniseră din Turcia, unde făcuseră, și acolo, ispravă bună. Deprinși cu o astfel de epidemie, asistența lor era foarte prețioasă, pentru că mulți puteau fi salvați dacă li se dădea îndată o îngrijire necontenită și neobosită. Așa de răpede e cursul acestei boli, încât e esențial s’o combați chiar la cel d’intăiu semn al ei. Acești medici indieni au rămas cu noi cât timp am avut nevoie de dânșii, și ni aducem aminte recunoscători de ajutorul ce ni-au dat cu neobosită energie pănă ce am biruit. Afară de aceasta era pentru mine îndeosebi mișcător să pot vorbi englezește într’un loc așa de neașteptat!
Soțul mieu, care avea comanda asupra tuturor trupelor, venia zilnic să inspecteze ce făceam noi. Prezența lui ni-a fost o mare încurajare, și toți bolnavii noștri salutau sosirea lui ca un semn că nu s’a lăsat la o parte nimic din ce puteá să le fie de folos. Și fiul meu erá cu mine, fiul meu cel mai mare; el mi-a fost mâna dreaptă, tovarășul de muncă, energia lui tânără întrând în acțiune unde zimbetele mele nu ajungeau.
Multe zile am rămas în mijlocul soldaților mei, și Dumnezeu mi-a îngăduit să pot fi de vre-un ajutor; zile de strașnică trudă, zile de întunerec, când ce vedeam erau lucruri pe care niciodată nu voiu mai puteá să le uit.
În vremea aceasta m’am apropiat foarte mult de inimile ostașilor miei. Ei știau că nu m’am ferit de ei când mulți se temeau; ei știau că am rămas cu ei așa încât să nu se simtă părăsiți, să nu fie tratați ca niște lepădături, când așa de crudă li a fost partea.
Pe deplin fuiu în stare atunci să le dovedesc că străina nu mai erá străină, ci cu toată inima și sufletul întreg, dintre ai lor una!
O, bieții mei ostași tineri! I-am văzut cu umflatele fețe vinete, cu ochii căzuți în cap, sângerați, spectrali, i-am văzut în spasme groaznice, când orice ajutor omenesc li lipsia, i-am văzut țapeni și muți când își sfârșiseră ultima luptă; am stat lângă paturile chinului lor, rugându-mă tăcut pentru umilele lor vieți fragede. Cele dintâiu zimbete ale lor eu le-am cules, când, după zile de tortură, ei se strecurau iarăși pe încetul spre viață.
Nici în mormintele lor ei nu se puteau simți, astfel, uitați. Am îngenunchiat lângă ele, acolo unde ar fi îngenunchiat mamele lor, soțiile, copiii lor, și pe fiecare moviliță pustie am sămănat flori de mireasmă, ca și florile ce cresc în jurul caselor pe care nu le vor mai vedeá. Noi n’am vrut să lăsăm ca ei să fie aruncați în groapa comună, ci am dorit ca fiecare din tinerele lor trupuri să fie însemnat cu crucea lui.
Zilnic cercetam de jur împrejur colibele mele, odată, de două, de trei ori, cum cerea nevoia.
Uneori soarele ardea de nesuferit deasupra capetelor noastre, prefăcând adăposturile de lemn în sobe încălzite peste măsură, din care ieșiau desgustătoare duhori de boală, amestecate cu mirosul antisepticelor, în aburi pe cari cu greu puteai să-i înfrunți.
Dar și mai rele au fost zilele de ploaie: pământul nostru românesc fiind bogat, tot lagărul s’a prefăcut într’un râu de noroiu curgător! Prin coperișurile crăpate ale colibelor noastre picurau reci pârâiașe în paturile celor în suferință; până la genunchi înnotam prin noroiu. In zilele acestea de depresiune trebuia să-mi îndoiesc silințele și zimbetele…
Simțiam lămurit cum cădeá curajul fiecăruia odată cu căderea barometrului. Cu cât mai grea apărea sarcina noastră; cu cât mai imposibilă speranța; cu cât se făcea mai desperată luptă cu moartea! Căci cu adevărat cruda boală părea că turbă cu creșterea umezelii și murdăriei.
În zilele acestea aveam grijă să-mi fie mânile de două ori mai pline, să fie florile ce aduceam cele mai frumoase ce puteam găsi. Mișcătoare erá plăcerea betegilor mei și pentru cea mai umilă crenguță; fețele lor nenorocite se luminau ca prin minune, și ceice erau prea slabi ca să-și ridice capetele își întindeau spre mine tremurătoarele degete, nerăbdători să primească și cel mai mic dar.
Li aduceam și lămâi și bomboane acrișoare, căci nestinsă li erá setea, parcă foc li-ar fi ars în gâtlej. N’o să uit niciodată cum sugeau lămâiele acelea, întinzând mânile ca să mai aibă!
Celor ce erau mai bine acuma ni erá îngăduit a li da vin, și mare bucurie erá când apăream în prag cu brațele pline de sticle, altele fiind aduse în urma mea de aceia cari cu credință mă întovărășiau în toate aceste drumuri. De sigur că eram binevenită, căci cu mânile goale nu veniam niciodată.
Dar era una din aceste colibe unde zăceau gemând cei mai greu bolnavi dintre toți și căreia îi ziceam ,,gura iadului”: a întra între păreții ei de lemn erá parcă ai fi pătruns în cuprinsul vre-unui vis grozav.
De fapt aici nu puteam face alta decât să stau cu mânile încrucișate, ridicându-mi cugetul în fierbinte rugăciune către Dumnezeu!
Întunecate scene de miserie a noastră, muritorii, care și acum rătăcesc prin mintea mea, vedenii de moarte și de spectrală suferință, la care nici iubirea nici știința n’ajută la nimic.
* * *
Dar am și alte amintiri din aceste zile, amintiri de o speță mai puțin jalnică.
Am văzut multe regimente întorcându-se din țara străină, nebune de bucurie când piciorul atingea din nou pământul de naștere.
Veneau peste Dunăre, pe poduri de luntri. Stăteam pe țermul care erá pentru dânșii ,,acasă”, și am fost cei dintâiu să primim bucuria lor cea mare, chiotele lor, nebuna lor desfătare. I-am văzut trântindu-se jos, rostogolindu-se în praf, căci și praful acela tot țara lor erá, țara inimii lor! Crunți erau și obosiți de cale, unii din ei în zdrențe, dar toți cântau; răsunau cerurile de cântecele bucuriei lor.
Inima mea răspundea acestor manifestații de entusiasm, când veniau în cete lângă mine, așa de bucuroși, parcă-mi erá fiecare un prieten al meu de aproape.
N’a fost dat la multe princese și regine să fie într’o atingere așa de apropiată cu oștile lor, dar, tocmai pentrucă aceasta e o țară mică, și cei de pe tron iau parte la fapta cea adevărată. Poate că este în firea mea ceva care mă face să pot fi de ajutor când se cere neapărat curaj și energie; atunci puterile mele pare că sunt de două ori pe atâtea și forțele mele nu se isprăvesc niciodată. Cât vor fi fost ele de grozave, binecuvintez acele zile de molimă deslănțuită, căci m’au dus mai aproape de cum puteá face orice alta de inima poporului meu. Lor li se păreá că să vin eu la dânșii la un ceas ca acela erá o silință dincolo de ce se poate așteptá de la o princesă!
Ce știau ei până atunci decâtă dragoste sunt eu în stare, decât ajunsesem a fi una cu ei în inimă și în suflet…
* * *
Așa de decorativ nu e soldatul român, dar e hotărît, e gata să ajute, e cumpătat, ba e și vesel la locul lui.
N’are nevoie de mult confort; poate merge mult în căldură și în frig. Mulțămit cu puțin, se poate hrăni cu o bucată de mămăligă și poate dormi cu capu în mantá la un colț de șanț.
Oacheși țerani mărunți, cu ochii negri, nu așa de arătoși, nu prea bine rânduiți la îmbrăcăminte, nu prea cocheți; dar, iată, eu sunt sigură că nu e țară cu mai buni oșteni decât România. Soldatul e aici neobosit, e răbdător, e credincios; el merge până cade; țara lui, Regele lui, căpetenia lui se pot răzimá pe el, siguri că nu va lipsi dela datoria lui.
Cu mândrie scriu aceste cuvinte, și mândră sunt aducându-mi aminte că, din ziua întâia a venirii mele între ei, prietenă li-am fost!
Deoarece aceste pagini au fost scrise ca scene văzute de ochii Reginei lor, bucuros le-aș sfârși cu o vedenie a ostașilor mei pe care mi-o aduc aminte într’un amurg.
Tot în vremea aceia de holeră. Două săptămâni le petrecusem între ei, și fusesem chemată într’un sat departe, unde locuitorii aveau nevoie de ajutor.
Soarele apunea pe Dunăre; cer și apă erau aprinse de un roșu înfocat. Multe regimente cantonaseră pe malul râului și încă mai multe de ceia parte a drumului, pe câmpul gol. Din cauza molimei trupele acestea fuseseră ținute în bivuacuri, grea încercare pentru oamenii nerăbdători de a se găsi iarăși la casele lor.
Drumul îmi erá între cele două tabere. Ca piramide pitice, corturile se desfăceau pe bolta înflăcărată; o liniște ca de minune se așternuse asupra lumii cum înnaintá vehiculul mieu spre soarele apuind.
Ziua fusese caldă, aprigă lupta cu moartea; eram obosită, cam deprimată; și de aceia slava cerului erá ca o minunată vădire după atâtea priveliști dureroase. De departe însă ostașii m’au văzut că mă apropiiu; din amândouă laturile ei alergau spre mine, chiuind, aruncându-și bonetele în sus, îmbulzindu-mi calea cum treceam.
Eram îmbrăcată ca soră de caritate, numai în alb. Ridicându-mă în picioare, li făcuiu cu mâna ca răspuns la salutare.
Nu li puteam vedea fețele, căci soarele- mi era în ochi, dar li auzeam chiotele, strigătele de bună venire; știam că li pare bine că mă văd, că simt prietenia mea pentru dânșii… Așá trecuiu prin mijlocul lor, motorul mieu ducându-mă departe de vederea lor spre alte drumuri de suferință, spre alte suspine și lacrimi, dar sunetul de glasuri ale ostașilor miei nu mă părăsiá, și el mi-a rămas totdeauna ca o binecuvântare ce păstrez în adâncul însuși al inimii mele!… 18 August 1916.