Dacă sânt mai mult aplecată să vorbesc de munte, de câmp și de șesuri decât de orașe și uliți și să descriu sate, biserici și locuri singuratece, e poate și pentru că artistul din mine m’a făcut întâiu a iubi această țară. Dar totdeauna către cei umili, către țerani m’am simțit mai puternic îndreptată, datinele și obiceiurile lor, bucuriile și jalea lor m’au mișcat uimitor. Simțiam o dorință de a-i cunoaște pentru a-i înțelege, de a fi primită fără neîncredere în mijlocul lor.
Îmi erá drag de spațiile largi în care locuiau, de mireasma bunului pământ în care-și înfigeau plugul; și am înțeles astfel și poezia prafului care li acoperia munca, neîncetatele lor silinți spre un ideal înfășurat în umbră, pe care nu-1 înțelegeau încă deplin.
Nimic nu este în țara aceasta românească pe care să nu-1 fi iubit eu. Mai adânc și decât copiii născuți pe brazda ei m’am împărtășit eu sufletește cu șesurile ei întinse, cu nesfârșitele-i drumuri, cu apusurile de soare, cu pajiștele-i umede de roua zorilor, cu pădurile-i adânci și câmpii de grâu copt luminând ca aurul. Mi-a fost drag și de spinul uriaș care în vre-un loc sterp și pietros întindeá spre ceruri frumusețea fără folos a țepoaselor lui brațe. In cursul rătăcirilor mele am ajuns la locuri așá de singure încât păreau a fi la capătul lumii, și am stat acolo de am privit gloria ultimă a soarelui până se coborî spre odihnă, și mi-a plăcut de singurătatea din jurul mieu. Mi-a plăcut de bolta aprinsă a cerurilor, de strania melancolie a nopții ce cade, de mirosul rouăi ce se ridicá din ierburi, de vălul prafului ce atârná asupra lumii. Mi-au fost dragi toate, adânc și cu adevărat dragi!
Acuma cea mai mare parte din ce am avut, a trebuit să rămâie în mânile celor cari-i vor fi fiind stăpâni aspri și fără milă, ale celor cari vor fi găsind mijloc de a scoate sânge și din pietre. Dar Dumnezeu vrea de sigur ca aceasta să fie numai o încercare fără trăinicie, ce s’a trimis asupră-ni ca să înțelegem mai bine cât am iubit acea țară și ce scumpă ni-a fost.
N’aveam nevoie să se rupă de la mine ca să-mi dau sama cât mi se legase de inimă acest pământ; totuși dela fereastra dăpostului mieu, orice icoană ce zăceá adormită în sufletu-mi, mi se înnalță înnainte, limpede, minunată. Ci așá sunt de multe, încât abiá de știu pe care s’o schițez mai întâiu…
Dar, cum gândurile mi se întorc așá de firește mai degrabă decât oriunde la locul unde mi-am lăsat micuțul cel din adânc și așá de mult iubit, să stau o clipă ca să vă spun despre casa care așa de călduros m’a adăpostit atîția ani.
Dragă casă a Cotrocenilor goală ești acum.
De mă întorc la voi, Cotrocenilor, cum o să vă găsesc? Cu bucurie mă veți primi voi ori tremurând încă de tot ce ați văzut? Că tare mi-ați fost dragi voi, Cotrocenilor!
Iarna, vedeam din pat cum răsare soarele asupra orașului. Deprinsă, cum eram, să mă scol din vreme, această serbătoare a colorii a mea erá în fiecare dimineață. Impotriva înfocatei ei străluciri copacii goi își rășchirau ramurile, negre și de tot stolul ciorilor. La anume clipe se ridicau toate în văzduh dintr’o dată, trăgând mișcătoare linii de negru pe bolta portocalie.
Primăvara, mă trezeau păsările cu chiscuitul lor ori trâmbițele casărmilor chemându-mă la primblarea mea călare din fiecare zi. O, cum le cunoșteam de bine pe aceste trâmbiți toate, de puteam spune după sunetul lor deosebit care erá regimentul ce pornia în marș. În tinereța mea, regimentul care erá al mieu cântá totdeauna o anume bucată ca să mă înștiințeze că el îmi iese în cale. Sunetele acelea din Cotroceni! Pe toate le știu, și, de aud acum de-odată ceva care samănă cu ele, îmi bate inima și lacrimi îmi răsar pe gene.
Primăvara și în vara timpurie nopțile răsunau de chemarea trâmbițelor; le umpleá și depărtatul lătrat al câinilor; iar de Paști auziam glasuri de fete cântând în cor ,,Hristos a înviat din morți”. Și apoi de jos din oraș sunete vesele de valsuri veniau plutind până la pașnica noastră grădină ca să amestece frivole note cu cântecul privighitorilor ce se îngânau până adânc în noapte. Plin erá văzduhul de mireasma florilor. Dar astăzi toate aceste lucruri nu mai sunt, nu mai sunt așá!
Tot mai aud grăbitul pas al copiilor miei alergând spre mine prin cărările acoperite cu nisip, — cu mânile pline de flori și pletele frumoase fluturând în vânt. Totdeauna, la orice vrâstă, îmi alergau astfel înnainte cu mânile pline de flori, știind cât țin eu și la cea mai umilă dintre plante.
Îi văd cum vin unul după altul, și totdeauna era unul mai mititel ca să iea locul aceluia care crescuse… Anul trecut, micuțul Mircea:… Și tot cu flori în mână veniau la mine.
Altele erau florile după vreme; întâiu timpuriile viorele, apoi ghiocelul, ori un subțirel toporaș alb; pe urmă vin curpenii de pădure, luminoși ca soarele, apoi lalelele și stânjineii, liliacul și trandafirii, până ce miezul verii îmi aducea crinii albi ca zăpada, cu străpungătoare mireasmă și mari aproape cât și copilul care-i aducea spre mine.
Dar astea s’au dus, s’au cam dus… Mircea zace în mormântul lui rece, și ostași cari nu sunt ostașii noștri stau de sentmelă la ușa casei noastre…
* * *
Cotrocenii erau odată o mănăstire ascunsă’n păduri, care o despărțiau cu totul de oraș. Bătrâna-i biserică tot stă dreaptă la mijlocul curții, încunjurată de castani; cari, când sunt în floare, par împodobiți cu mii de făclii înfipte ‘n ramurile lor. Iar, toamna, frunzele li se prefac în scump aur, pe când iarna arborii se sprijină goi și înfiorați de zidurile lăcașului.
Nicio restaurație greșită n’a profanat stilul bisericii. Stă încă neatinsă, păstrându-și farmecul de odinioară, dar, din nenorocire, când s’a rezidit casa din juru-i, nimeni n’a avut gândul de a o face la loc după frumoasele modele ale bătrânelor mănăstiri din alte părți ale țerii.
Simțiau nevoie să ni clădească un ,,palat”, nebănuind măcar că Domnița venită din locuri așa de depărtate va fi cândva cea mai înfocată admiratoare a unui stil pe care mulți 1-au uitat, de pe urma importațiilor mai nouă din străinătate. Astfel arhitectura casei n’are frumuseță, afară de o mică parte pe care, târziu, am adăugit-o noi.
De și am cheltuit multe ceasuri fericite supt acest acoperiș, unde atâția ani mi-a fost casa, acum dorurile mele toate spre biserică merg, unde zace însângerată o parte din însăși inima mea.
Înlăuntrul tainicei tăceri a lăcașului mai mult decât un oaspete nobil și-a aflat odihnă. Nobili oaspeți ale căror nume sunt săpate pe vechile lespezi sepulcrale. Dar, pe lângă acele morminte, este acolo o piatră pe care nici un nume nu-i scris. Mic și nespus de singuratec este acela ce zace acolo, așteptând întoarcerea celor ce n’au avut timp să-i sape numele în marmoră.
Cândva ne vom întoarce; atunci o inscripție se va pune acolo, după vechea datină, — și nu vor trebui multe cuvinte căci numai patru ani, așa de scurți, a fost el oaspete pe acest pământ când Dumnezeu l-a chemat aiurea, în mai fericite ținuturi. Chiar lângă mormântul cel fără nume este o piatră pe care scrie:
,,În floarea tinereaților, în vrîsta voiniciei, cumplita moarte au răpit din cinstea boieriei pre tinerel Constandin, odrasla cea aleasă a Radului biv Vel Spătar. Oh jale tânguioasă! Din rodul cantacuzinesc trăgându-și nemurirea, aici cu cinste astrucat, ca pentru pomenire. Douăzeci și doi de ani fiind, pre a lui maică a lăsat pătimind. Leatul cel de la Hristos o mie șapte sute trei întregi și doaozeci. Lăsând suspinuri multe neamului său, și maică-sa întristăciune mare și lacrămi de-a pururea, fără încetare. Hristoase Dumnezeule, varsă-ți milostivirea de-i odihnește sufletul, dându-i Tu mântuirea; 1729″. Duioase vorbe, pline de răsunetul vechilor dureri, de pot sta deocamdată și pentru celalalt mormânt, unde numele nu e. Pe unul îl chema Constantin, Mircea era celallt; unul și-a atins al douăzeci și doilea an, cinci veri n’au trecut peste creștetul celuiallt —, dar aceiași e durerea de mamă din veac în veac; oricât de îndelungă și oricât de scurtă i a fost dăinuirea, nu cu anii i se poate măsurá suferința.
În primăvara aceasta, Mircea nu-mi va aduce flori; în zădar ni va înflori grădina; se vor vesteji curpenii, lalelele se vor trece, se vor răspândi trandafirii; locurile iubite nu vor duce crini pe mormântul care nume nu are. Tot vor cânta privighitorile, și miresme vor pluti iarăși în aier, dar trâmbițile ce vor suna, nu vor mai fi ale oștirii noastre.
,,Și de aceia”, spune Scriptura, ,,eu slăvesc pe morții cari sunt acuma morți mai curând decât pe cei vii… Căci ei n’au văzut fapta rea care s’a făcut supt soare”.