După ce v’am dus la acea depărtată mănăstire din Dobrogea, vederea altei rnănăstiri se ridică iresistibilă înnaintea ochilor miei, o mănăstire de o rară frumuseță într’o parte cu totul deosebită a țerii.
In cel d’intâiu volum din ,,țara mea”, am descris atâtea din aceste sfinte lăcașuri de închinare, așa încât n’aș voi să obosesc urechile repetând, dar un dor pe care nu-1 pot birui mă târăște spre văile Vâlcii. Din toate ținuturile frumoase ale pământului nostru, acesta e cel mai scump sufletului mieu de acum.
Icoana pe care stau să o zugrăvesc este cea mai plăcută și în același timp cea mai ciudată pe care au vâzut-o ochu miei; mă tem că vorbele nu-mi vor fi în stare a reproduce farmecul ei.
In aceste părți de muscele ale Vâlcii, omul și Natura au lucrat mână în mână, cu o unire rară. Așa de depărtate sunt aceste pașnice locuri de vârtejul vieții de astăzi, încât prefaceri prozaice n’au străbătut încă pentru a- i distruge frumuseța; farmecul i-a rămas neatins: de aceia a păstrat ceva din zilele de odinioară.
Bisericile ce se găsesc pretutindeni în aceste văi păduroase sunt zidiri din cea mai bună epocă, atunci când aproape inconștient fiecare linie pe care o înfăptuia omul era o linie de frumuseță. Până și cel mai mărunt paraclis are proporții de care ți-e drag; une ori așa de ciudate și neașteptate sunt formele zidirii, de stai înnaintea ei uimit minunându-te de ce oamenii din zilele noastre nu mai pot face comori de clădiri așa de desăvârșite.
Era poate în vremurile acelea credința cu mult mai mare? Mai simplă era inima? Și inspirația mai strâns legată cu rugăciunea? Ori- care ar fi lămurirea, arhitecții din zilele noastre au pierdut acea artă, acea artă inconștientă, umplând și lăcașul cel mai umil de o frumuseță care înnalță sufletul către Dumnezeu.
Din fericire este acuma o puternică mișcare în țara noastră pentru a ne întoarce înnapoi la acele forme depărtate, o mișcare pe care o îndemn cu vorba și cu fapta: Ce e frumos nu trebuie să moară! Naturalismul vrâstei noastre nu trebuie îngăduit să-l calce în picioare! Ca într’o oază de odihnă trebuie să se poată întoarce sufletul nostru chinuit dela munca și zbuciumul lui la aceste vedenii care-l împrospătează.
Un vis de drăgălășie pașnică sunt părțile acestea ale Vâlcii, spre care nu mă pot opri- niciodată de a mă întoarce, precum călătorul se întoarce la un izvor de răcorire din care a apucat să bea.
Aici țeranii și-au păstrat veșmântul lor îndătinat; fetele tot mai lucrează iile pe care la căsătorie le vor duce în casele lor cele nouă, și care vor trece apoi la fete și la fetele fetelor, comori care se țin de casă de-a lungul mai multor generații, cât de umilă să fie casa aceia.
Plini de demnitate sunt țeranii aceia; cel mai sărac chiar nu știe ce înseamnă a cerși.
Par să-și fi găsit mulțămirea în sătucenele lor cuibărite supt copacii umbroși, pe povârnișul muncelelor împădurite. Casele sunt adesea foarte împrăștiate, și vezi une ori căsuțe cucuiate într’o singuratecă atitudine pitorescă pe margenile codrului, pe malul râului ce spumegă sau pe alocuri pierdute pe un vârf de deal, ca o oaie care și-a pierdut turma.
Cele mai încălate sunt acoperite cu șindilă argintie-sură, dar cele mai umile sunt covârșite de uriașele acoperișuri de paie, aproape mai înnalte decât clădirea ea însăși.
Acestea îmi plac mie mai mult; sunt atât de nespus de mărunte și primitive, încât îmi aduc aminte de poveștile de zine din copilăria mea, și totdeauna mă aștept să văd vre o bizară vrăjitoare bătrână deschizând ușa ca să între cu mână strașină asupra ochilor în lumina soarelui…
Neobosiți și fără grabă țeranii costelivi își caută de lucru în tăcere; fețele li sunt răbdătoare, mișcările pline de o demnitate de care nu-și dau samă. Femeile care stau torcând pe prag se ridică la trecerea ta: drepte și fără un cuvânt, ele stau acoperindu-și buzele obosite cu mâna, nobile figuri de smerită muncă, mame ale multor copii, purtându-și fără plângere greaua soartă.
Une ori, gâcind cine sunt eu, aceste femei îngenunchiau înnaintea pragului, închinându-se cu fruntea până la praful drumului, fără îndoială o rămășiță a obiceiurilor răsăritene ori a zilelor când; trup și suflet, omul era în stăpânirea bogaților țerii. Aceste gesturi umile m’au deconcertat totdeauna; totdeauna doriam să întind pare- că mâna și să le ridic de jos, părându-mi-se că e greu să lași a fi tratată ca un fel de divinitate care s’a coborât pe pământ!
Aș tot povesti despre aceste văi și despre locuitorii lor, despre căsuțele albe lângă biserici și lângă pădurile umbroase, despre înnaltele ferege care cresc pe acolo și despre florile care se învălmășesc nebune pe câmp; așa de neobișnuit de dragi au fost inimii mele, încât îmi trebuie o silință uriașă pentru a-mi da samă că nu mai pot răsbate la dânsele acum !
Când aveam nevoie de odihnă și de recreație, totdeauna într’acolo se ducea dela sine piciorul mieu.
Ba alesesem chiar un loc pe margenea unei păduri de fagi, unde ferega crește cât statul omului, lângă o mânăstire cu zidurile albe ca aripa de înger, un loc în care cândva nădăjduiesc să fiu așezată întru odihnă, căci mi se tot pare că somnul ar fi dulce supt acești arbori: dintre orice locuri ale țerii, este acela care-mi e mai drag.
Intâmplări crude au rupt dela noi acest loc, dar simt că va veni ziua când mă voiu întoarce…. Nu se poate să nu calc din nou în umbra codrilor acelora!
Dar astăzi n’am de gând să descriu Hurezul, mânăstirea aceasta mai iubită de cât toate, căci aiurea am mai vorbit de dânsa ; astăzi, în ciuda dorului care-mi umple sufletul la gândul ei, nu mă voiu opri să întru în sfântul cuprins, nu mă voiu sui pe cărarea dintre brazi care duce la poarta de întrare; ca una care am fost scoasă din raiu, voiu trece pe lângă înnaltele ziduri tăcute cu un suspin…
Vreau să vă ieau astăzi cu mine la mănăstirea Polovraci. Nu e departe de frumosul Hurez cu înnaltele ziduri albe, dar se ascunde în altă vale, la capătul unui podiș ridicat, largă desfășurare de loc drept care se sfârșește de odată într’un șir de munți ridicându- se ca o apărare clădită de mânile uriașilor.
Un drum plăcut duce acolo. Trecând peste deal și vale, el străbate minunate păduri de fag, pline de ferege și de clopoței de pădure, cari-și pleacă fragedele capete în suflarea ușoară a vântului.
Bătrâne cruci de lemn mărgenesc calea; ciudate la făptură și de înnălțime deosebită, ele sunt împodobite cu strălucitoare icoane pe care vremea ce trece, răpede le șterge. Singuratece și bătute de furtuni, ele stau, fiecare ascunzând în inima-i veche povestea clădirii ei, pe care nu o împărtășește acelor cari grabnic trec pe lângă dânsa. Dar vântul, el îi știe înțelesul, vântul, ploaia și viscolul, care, după ce li au smuls tainele, adesea le trântesc fără milă la pământ, unde zac apoi cu fața în jos, neajutate, ca niște ostași căzuți, pe cari nimeni n’a alergat să-i ridice.
Mi-e drag de aceste cruci bătrâne, mișcătoare icoane, care înseamnă în deosebi înfățișarea țerii noastre: ele îmi revarsă în suflet o stranie simțire de reverență, pentru că inimile care le-au pus aici trebuie să fi fost inimi credincioase, având vre-un păcat care să li se șteargă, vre-o ființă iubită pentru care să plângă, ori vre-un drumeț plecat departe, pe care cu gândul să-1 ocrotească…
Multe inimi credincioase trebuie să se fi purtat de-a lungul drumurilor Vâlcii, căci pe fiecare din ele întâlnești aceste cruci, stând ca niște strămoși obosiți ale căror nume au fost uitate de generațiile de acuma.
Nicio așezare nu poate fî mai plăcută decât a Polovracilor. Mănăstioara veche e cuibărită chiar la picioarele munților ca o pasăre uriașă ascunsă între pomi. Și aici, ca și la Hurez, zidurile sunt înnalte și albe, dar clădirea e mai săracă, mai umilă, de și biserica în cuprinsul ei nu e în nicio privință mai puțin frumoasă: forma și stilul sunt tot așa de perfecte, zugrăveala tot așa de potrivită și de bogată.
Aici, în locul brazilor întunecați, o cărare de cireși ce duce la clopotnița pe supt care treci: o întrare joasă boltită, în curtea din lăuntru.
Ultima dată când am fost acolo, cireșii erau în floare, și atât de des înfloriseră, încât pomii păreau că se pleacă supt o povară de zapadă. O adevărată armonie în alb: flori albe, ziduri albe încunjurând o biserică albă ca laptele; deasupra capului largi nouri albi plutind pe boltă, subt picioare un covor alb de clopoței, și, strecurându-mi privirea prin ușa bisericii, zăriam înlăuntrul lăcașului o ceată de țerani în albe veșminte, stând în deosebite atitudini ale închinării. Umbra-i înfășura, dar îmbrăcămintea albă a bărbaților și maramele albe de pe capul femeilor răsăriau ca niște pete largi de lumină.
Nimeni nu-mi aștepta sosirea. Așa încât am putut să mă strecor nevăzută în biserică, și atunci am fost martură a ciudatei priveliști pe care stau să v’o spun.
Era o zi de serbătoare; și se făcea un fel de slujbă, pe care, la început, mulțimea mă împiedeca să o văd. țeranii erau în haine de Duminecă, bărbați și femei, purtând asprele veșminte de lână albă care deosebesc ținutul: maramele de pe capul femeilor erau tot așa de fără pată ca și zăpada căzută de curând.
Biserica este una din cele mai drăguțe pe care le știu. Niște proporții desăvârșite; frescele ei veștejite de vreme n’au fost pângărite prin vre-o încercare de prefacere și, cu toate că sunt crăpate și șterse pe alocuri, se află, de alminteri, în stare bună; de o coloare cumpătată, ele se desfac pe un întunecat fond de albastru; tâmpla înnaltă care ascunde altarul e un model de
săpătură, cu scumpătate aurită, în care se prind prețioase icoane vechi de sfinți, deasupra cărora în vârf se ridică o cruce mare zugrăvită, de o formă aleasă, pe jumătate încunjurată de umbră. Tocmai sus, o boltă largă, din care uriașul chip al lui Hristos pe fond de aur privește, într’o înfățișare de demnitate blândă, dar cu neputință de atins, mâna lui fiind ridicată într’o veșnică mișcare a binecuvântării.
Pe păreți, în dosul catapetesmei, un alaiu de sfinți și de mucenici răsar încet din umbră, chipuri de schivnici slabi, cari se adună lângă jețul Maicei Domnului. Fețele lor sunt îngălbenite, dar aureolele fără număr li fac un strălucitor fond de aur. Numai chipurile din față sunt întregi; ceilalți din mulțime sunt indicați numai prin acele cercuri luminoase care se ridică unul asupra altuia ca niște pași ducând spre Uumnezeu.
Pe genunchii Maicii Sale stă copilul Isus, țapăn și drept, ca un idol micuț, cu ochii peste măsură de mari, într’o melancolică față de coloarea cerii.
Toate figurile școlii bizantine au acceste fețe de schivnici fără sânge; veșmintele lor sunt zugrăvite cu o deosebită grijă și acopăr trupurile lor supțiate în falduri cu de- amănuntul îndoiți, dar capetele sunt împovărate peste măsură de aureolele pe care veșnic sunt osândiți să le poarte ca semn de sfințită măreție.
Cuvintele nu pot zugrăvi minunata armonie a acestor lăuntruri de biserici pe care veacurile le-au îmblânzit până la colori înjumătățite, și în ziua aceia mulțimea care se adunase înnaintea tâmplei de aur dela Polovraci n’avea nimic din trivialitatea gloatelor care în de obște se țin de pașii regali, ci era numai o umilă adunătură de țerani, ale căror datini aveau în ele însele ceva aproape medieval, potrivindu-se bine cu atmosfera, din alte vremuri, a bisericii.
Câtva timp stătuiu în dosul mulțimii credincioșilor, sorbind în sufletul mieu farmecul celor ce mă încunjurau. Mulți dintre țerani țineau făclii în mânile lor; flacările care tremurau încununau lumânările, aruncau licăriri palide pe aureolele de aur ale sfinților și dădeau o înfățișare eterată fețelor multe, care erau îndreptate toate în aceiași parte, spre ceva care dela început nu putea fi văzut.
Răzbătând prin mulțime, pe scările altarului am zărit o femeie stând pe un pat portativ: o femeie cu fața de stafie, galbenă ca pergamentul, o femeie tânără cu un așa de slăbit trup, de părea un leș toată viața semăna să i se fi strâns în ochi, — cari, mari și plini de vedenii, se uitau speriați la preot, pe când aceasta rostia încet asupra ei rugăciuni.
Preotul era aproape un uriaș, cu un patrafir lung fluturând pe veșmântul roșu cu flori de aur. Iși depărtase patrafirul cusut cu fir pentru a-l pune asupra capului femeii, și greutatea stofei era așa de mare, de părea că zdrobește trupul fraged.
Câteva bătrâne în veșminte albe îngenunchiaseră lângă dânsa, boscorodind rugăciuni cu ascuțite glasuri de plângere, bătând lespezile cu fruntea și aruncându-se adesea asupra trupului nenorocitei în suferințe, de parcă ar fi vrut să smulgă dela dânsa boala cea crudă care, în afară de lumina ochilor, o făcuse asemenea cu morții…
Un cerc de credincioși stătea în jurul acestui grup straniu, și, cu o neliniște care-i cuprindea cu totul, ei priviau cu luare aminte fața femeii. In cămăși albe, toți țineau făclii în mână; tăcuți și palizi, și ei ar fi putut să fie un sobor de stafii… Glasul preotului se ridică mai sus de bocetele femeilor, umplând. biserica de focul lui: ca în zilele Bibliei, părea că poruncește duhului celui rău să părăsească trupul pe care așa de grozav îl chinuia.
ținută ca de un farmec, m’am uitat o bucată de vreme la această ceremonie neobișnuită, apoi, smulgându-mă, am trecut, prin poarta deschisă a bisericii, în lumina soarelui de dincolo, și mi s’a părut ca și cum de odată m’aș fi trezit dintr’un vis urât…