Dacă nu sunteți obosiți de rătăcirile mele de la șes la Munte, din muncele la Mare, v’aș duce puțintel colo jos, pe țermul Dunării, acel râu mare și nobil care este una din mândriile țerii.
Apele nu-i sunt chiar așa de albastre cum spune cântecul, dar sunt largi și curg măreț, ducând atâtea corăbii, rostogolindu-se pe lângă atâtea sate și atâtea orașe.
Am plutit în toată întinderea ei, câtă se ține de o singură țară, de la Porțile-de-Fier până în acea ciudată regiune plană care este gurile ei. Un ținut de lacuri și de mlaștini și de ape veșnice, de canaluri și de trestii și de bătrâne sălcii, un ținut care pe alocurea face pe cineva să se gândească la ce va fi fost lumea înnainte ca apele să fie despărțite de uscat. Și, pentru această nebiruită ispită pe care o simt totdeauna față de sălbatece locuri, singuratece și întinse, mai mult colțuri de acestea m’am pus eu să le înfățișez.
Nicio hartă precisă a acestor ape încurcate n’a rămas în mintea mea, dar o văd întreagă în icoane, cum îmi este obiceiul. Văd scânteieri iuți ale locurilor care mi-au umplut ochii de bucurie, nesfârșite întinderi de ape, joc de lumină și umbră. Văd linia cutărui copac stând răzleț ca un suflet pierdut, în negură, – ori o nesfârșită turmă de bivoli călcând într’un singur șir pe-o îngustă șuviță de pământ, trupurile lor botocănoase răsfrângându-se în apa de desupt, – ori văd un cal alb ce rătăcește, păru-i răsfrângând lumina soarelui ca fața mărgăritarului, – văd atâtea mlaștini acoperite cu nuferi care-și deschid larg stelele ca zăpada ca să se umple de vedenia bolților.
În iahtul nostru am plutit prin mijlocul Dunării fără a ne opri în locuri mai fericite, ca să stăm numai acolo unde lumea era așa de liniștită de păreai a fi ajuns la capătul ei.
Când mă gândesc la acestea, o simțire de visătoare mulțămire vine asupră-mi și pentru o bucată de vreme alung orice gând de bătălie și de luptă, orice știință despre aceia că și aici s’a înfuriat tunul, că pentru o clipă aceste locuri ca și atâtea altele nu mai sunt ale noastre, ca să rătăcesc măcar în gând de-a lungul acestor canale sure verzii, mărgenite de sure-verzii sălcii.
De fapt aceasta este o lume de sălcii; ele sunt stăpânele aici; le găsești cu miile; ținând la răveneală, li place să crească unde n’ar prinde rădăcină nici un alt copac. Pe vremuri din an când țara încunjurătoare este înnecată, ele stau, ca să zic așa, până la genunchi în apă, de nu li se mai vede nimic din trunchiu.
Luntrea mea a fost vâslită ceasuiri întregi prin aceste canale mărgenite de sălcii, în umbra frunzișului tremurător, până la lacuri așa de largi, încât sămănau cu Marea.
Pretutindeni sălcii, bătrâni străjeri, păzitori ai acestor ape singuratece, veghetori tăcuți ai anotimpurilor care trec, sura linie de nomol pe trunchiurile lor arătând ridicarea și căderea valurilor. De multe feluri în noduroasa lor alcătuire și vechi de zile, ele par că și strâng mânile ciolănoase într’o desnădejde împietrită deasupra apelor care veșnic curg asupra picioarelor lor.
În toate atitudinile, ele se apleacă asupra acestor ape, parcă ar căuta răsfrângerea însăși pe care mișcarea curentului necontenit o turbură. Unele se întind larg ca niște stejari, adăpostind atâtea cuiburi în ramurile lor, altele se lefăiesc ca niște uriași ce dorm, iar cutare trunchiu căzut, ciudat croit și stângaciu, samănă cu o dihanie d’innaintea potopului, ascunsă în noroiu. Când vîntul trece peste frunzele lor, ele se fac asemenea cu argintul, cu vre-un nor de toamnă, dar odată cu amurgul se transfoarmă într’o oaste de stafii care s’au coborît să vegheze asupra locurilor unde tăcerea clocește.
E și o lume de făpturi înnaripate, căci toate felurile de păsări se sălășluesc în mijlocul acestor bălți. Când apele sunt înnalte, poți străbate cu luntrea prin umbra pădurilor înnecate, care în anume timpuri sunt pline de viața păsărilor ce-și clădesc cuiburile: rațe sălbatece și pescăruși, cocori suri, albi și bruni; păsărele cu pene scumpe, solemni vulturi tăcuți și păsări de pradă de toate felurile. Babițe stângace, cu mersul încet, se cuibăresc în nămol alături cu lebede sălbatece, care la lăsarea serii plutesc din aripi încete de-asupra bolților, aducând înnapoi în minte basmele lui Andersen.
Lunecând din aceste canaluri nesfârșite în umbra plină de taină a pădurilor înnomolite, adesea am tulburat pacea acestor colonii înnaripate. Cea dintâiu detunătură a puștii vânătorului face să se ridice păsările cu miile din cuiburile lor, umplând văzduhul cu bătaia aripilor și fricosul sunet al țipetelor ce scot. Atmosfera întreagă se face vie de pe urma bietelor ființe înspăimântate care se învârt și se sucesc pe sus, fugând încoace și încolo în spaimă fără nume, – lume a tăcerii al cării sfânt farmec a fost sfărâmat pe neașteptate de apropierea omului.
Canalurile mărgenite de sălcii duc, precum am mai spus, spre întinse lacuri acoperite în parte de papură și de nuferi, iar în parte, fiind așa de întinse, asemenea cu Marea.
Razelmul este cel mai larg din aceste lacuri: când vântul din cutare parte suflă, fața lui este așa de aspră, încât luntrile mai mici nu îndrăznesc să-i înfrunte valurile. În toate apele acestea pescarii au pradă bogată. Pe alocurea Statul a organizat pescării cu cele mai bune rezultate, pe lângă aceea că peștele este neprețuit ca hrană pentru săraci.
În cea mai mare parte, pescarii sunt Lipoveni, Ruși dintr’o anume sectă. Molâi uriași cu părul bălan, au un tip care nu se schimbă niciodată; pretutindeni îi cunoști ușor după ochii lor albaștri, după bărbile lor în floarea mierii și după cămășile lor roșii care se văd pretutindeni fluturând ca niște maci gigantici în luntrile lor negre cu fundul lat.
Îmi mai aduc aminte de o primire minunat de pitorescă undeva, prin aceste părți pline de vis ale Dunării.
Iahtul nostru se oprise odată cu seara în pașnicele ape largi ca ale unui lac. Soarele se apropia de margenea zării; departe un rând albăstriu de muncele mărgenia cerul; o moscheie albă ca zăpada, cu sprintenu-i turn sârguindu-se cătră ceruiri, se răzima de fondul tabloului ca duhul unei clădiri; enigmatică și plină de taină ca o rugăciune în liniștea serii.
Cu miile țeranii vâsliseră în luntrile lor ca să ne întâmpine. Râul părea viu de atâta lume! Și, cum țeranii se îmbrăcaseră în colorile cele mai vii, apa sămăna cu o grădină de flori enorme care se strângeau cu toatele spre același punct.
Era un vuiet de glasuri, o fluturare de luminoase năframe, strigăte de bucurie și zgomot și un zumzet al ațâțării sufletești. Luntrile erau vesel împodobite cu flori, unele dintre care căzuseră în apă, și aceasta le ducea înnainte pe valurile ei, tăcut, hoțește.
Iahtul nostru se oprise; mărunta flotă de luntri se grămădi spre noi, plină de bărbați, de femei și de copii de felurite neamuri, dar mai ales Lipoveni, ale căror femei poartă cele mai strălucitoare cituri pe care le-au țesut vre-o dată războaiele. Asupra acestei priveliști pline de atâta coloare, de voie bună și de bucurie se întindea puternicul aur al soarelui apuind, care lumina toate cu o strălucire aproape de spaimă, în puterea ei. Pe urmă, deodată, din toată această fluturare, mișcare, îmbulzire, o luntre se desfăcu, având la cârmă în picioare o figură curioasă. Înnalt, într’un lung veșmânt negru, un om cu crucea în mână, un om cu părul lung, care strălucia ca un metal brunat în lumina ce pieria. O uimitoare figură care ar fi putut să iasă dintr’o legendă, – o figură care se ținea de Cartea sfinților.
Pe apă el plutia cătră noi în luntrea lui cu fundul lat, și lumina părea că l-a ales pe dânsul anume, oprindu-se cu dragoste asupra lui; tot mai aproape venia, țiind sus crucea care strălucia și scânteia ca un juvaier magic în mâna lui.
Această ciudată ființă atinse iahtul nostru: el nu vorbia vre-o limbă ce am fi putut înțelege, dar îmi întinse crucea să o sărutăm, binecuvântându-ne întru aceasta cu dulci cuvinte rusești. Crucea nu mai sămăna acum să fie un strălucitor juvaier, dar și de aproape părul acestui om era minunat; în valuri mari i se desfășura pe umeri o bogăție de aur lucios: nici înnainte, nici pe urmă n’am mai văzut plete cu atâta strălucire în ele.
Ori încotro se ducea, mergeau cu dânsul doi țerani în cămăși roșii, cântând fiecare imnuri; adânci și sonore li erau glasurile, ridicându-se solemn spre ceruri. Unul ducea o cățuie pe care o mișca încoace și încolo, cellalt apăsa pe inimă o Biblie, o Biblie cu paftale de argint…
Soarele scădea pe încetul, umbrele celor trei ciudați oaspeți se întindeau lungi și negre cum e cerneala de-alungul copertei. Pe amândouă malurile râului, ca niște străji uriașe, sălciile sure-verzii stăteau de pază…
Din iahtul nostru am făcut multe incursii, și acolo am adunat neșterse priveliști, pe care niciodată nu le voiu uita. Supt copaci, unde umbra era mai deasă, unde taina plutia, ca un lucru de față pe care-l simți, dar nu-l vezi, creșteau ciudate flori, înnalte, de o coloare ca a soarelui; din sumbre adâncimi țișniau stele de aur tinzând lacome către lumina care cu scumpătate se strecura prin ramuri. O lume fermecată, o lume de tăcere, în care frumuseța domnia singură, aproape de temut, în pacea ei ațipită.
Nesfârșite erau aceste păduri de sălcii în apă, căci ceasuri întregi luntrea mea luneca prin umbra care părea veșnică; cântecul păsărilor plutia cu mine, amestecându-se cu muzica din șoapta frunzelor, și pretutindeni, în apă, aceste înalte flori galbene, țișnind în cete, – florile lor pline de lumină, pe când rădăcinile zăceau tocmai în fund, ascunse în nomol.
Pe urmă luntrea-mi întra în lacuri largi, din cea mai adâncă umbră într’o așa de mare strălucire, încât era aproape o durere pentru ochii, în vaste întinderi de apă, tăiate ici și colo de înguste limbi de uscat, în care arbori uriași se înrădăcinaseră, și acești arbori erau locuința regalilor vulturi cu aripile roșietece, cari-și puseseră scaun în ramurile cele mai înnalte, tăcuți domni ai văzduhului și spațiului.
Acești singurateci monarhi ai lumilor de apă mă fermecau mai mult decât toate; ceasuri întregi aș fi putut să mă uit la dânșii, marea lor austeritate ținându mă supt un farmec uriaș.
Era ceva în zborul lor, ceva în felul cum își destindeau aripile mari, lăsând să-i ducă aierul fără vre-o silință sau mișcare din partea lor, care-mi părea mie însăși întruparea grației, puterii și maiestății unite, – fiind așa de tăcut, așa de ușor, așa de extraordinar de puternic.
Îmi aduc aminte că am văzut o păreche dintre acești Voevozi înnaripați, al căror cuib atârna ca un colț de umbră adâncă între cele mai înnalte ramuri ale unui copac uriaș. Copacul acela era pe moarte; stătea fără frunze, un schelet înnălbit de ploi, întinzându-și fantasticele brațe pe albastrul bolții, pe când răsfrângerea lui îl crea din nou în ape ca un al doilea trunchiu, crescând cu, vârful în jos. De jur împrejur apă, numai apă: șuvița de uscat pe care stătea copacul cel bătrân era așa de ingustă, încât de departe nu se mai vedea cte loc:
Tulburată de apropierea noastră pe neașteptate, părechea înnaripată se ridicase din cuib și tăia cercuri largi de jur-împrejurul copacului prăpădit, dar fără grabă ori vre-un semn de frică în afară. Mișcările lor rămâneau pline de maiestate, și totodată era în ei ceva blând și catifelat, ceva măreț de calm, ceva care se ținea de înnălțimile veșnice ori de zările fără hotare în care frica n’are înțeles și vremea nu se mai socotește.
Cum luneca luntrea mea, văzuiu cele două mari păsări așezându-se pe capătul cel mai depărtat al unei crengi uscate, și liniștea lor se făcu de odată asemenea cu liniștea statuilor; două figuri heraldice de maiestate, turnate în bronz. Într’o nemișcare desăvârșită tronau, privind fix zarea cu ochii lor fără clipire, capetele amândouă întoarse spre același punct, — făpturi mărețe ale singurătății, în mândră tăcere plină de veghe, regali pustnici ai sălbătăciei…
Pe alte înguste limbi de uscat, cruțate de năvala apelor, am văzut cete de vite sure care păreau a călători pe fața apelor una după alta, pretutindeni urmate de răsfrângerea lor, care mergea pe același drum, ceată de stafii la picioarele lor. Nedeprinse cu năvala omului, își ridicau capetele să ne privească trecând, pe când soarele smulgea scântei din imensele lor coarne, larg desfășurate.
Am văzut ostroave verzi, acoperite cu sălcii pe care le tăiau întinderi de iarbă îmbielșugată, din care ciobani slabi, nepieptănați, își mânau turmele, îmbrăcați ei înșii în cojoace mari, cari-i făceau să samene cu oile pe care le păziau; ființe omenești pe jumătate sălbatece, ai căror ochi nu păreau să vadă decât depărtările la care se tot uită veșnic, ființe posomorâte, tăcute, cărora nici de frig nu li pasă, nici de căldură.
Stând drepți ca statuile, cu mânile amândouă încrucișate pe capătul toiegelor înnalte, ei se uitau lung fără mirare sau curiositate la străinii cari dăduseră busna într’o singurătate ai cării stăpâni erau singuri ei.
Uimitor de ursuzi erau acești ciobani, cu fața tăbăcită de intimperii, cu pletele încâlcite supt largile pălării de pâslă, abia binevoind să răspundă dacă-i întrebai, de păreau să fi pierdut și pofta și puterea de a vorbi.
Oile erau mai prietenoase decât paznicii lor; se întâmpla adesea că, având încredere în gândul mieu bun, ele îmi prindeau iarba din mână, pe când omul sălbătăciilor se uita lung — ursluz, anost și botos, — neschimbându-și niciodată atitudinea, țapăn de parcă ar fi crescut din pământ.
Noaptea, ciobanii aceștia se strâng în jurul luminii focurilor. De departe am văzut umbra fețelor lor trecând încoace și încolo înnaintea flăcărilor. Bucăți de cântece melancolice, grele de dor, plutiau asupra apelor spre locul unde stăteam, pe bord, și-mi umpleau sufletul de o dorință grea de purtat, către o viață mai liberă și mai simplă; iar privighetorile răspundeau din toate părțile cu triumfătoarele lor glasuri pline de iubire, ridicându-se sus, tot mai sus, până răsuna văzduhul de cântecul lor. Noaptea parcă-și ținea suflarea să asculte, și stelele tremurau sus, unde nu le atinge nimeni, minunându-se de acea notă stranie de dor nestins care se luptă în tot ceia ce cântă pământul!
Altă bucurie pentru mine erau nuferii cari creșteau cu miile în aceste lacuri uitate de lume. Flori de basm, albe, fără pată și tainice, deschideau stelele lor mari înmiit întru veșnica închinare a soarelui. Dar, în zilele nouroase, ei rămâneau strânși, închiși, plini de ciudă, nevădind nimic din frumuseța lor norilor cari ascundeau de la dânșii lumina cea mare de care doriau. Noaptea, pe lună plină, nici nu-i vedeai.
Soarele fiind acela pe care-l iubiau, ei nu voiau să-și dea farmecul în brațele vre-unei alte lumini, ascunzând auster petalele lor ca zăpada într’un snop verde, de se făceau una cu frunzele late pe care plutesc.
Și-i găsiam pretutindeni, ca niște grădini de farmec făcute de Firea singură: între trestii tăcute și tăinuite, locuri de desăvârșire ca în vis, pe care le cuprindeam numai într’o clipă ce zbura și apoi pieriau, după ce făcuseră să pătrundă în sufletul mieu vedenii nouă de frumuseță și pace, pe care zgomotul și ostenelile oamenilor nu le pot turbura.
* * *
Adesea părăsiam iahtul nostru pentru lungi excursii înlăuntrul țerii, trecând prin sate cu totul necunoscute, cu nume care-mi atrăgeau urechea prin neobișnuitul lor sunet turcesc: Anadolchioiu, Casapchioiu, Sofuliar, Caramnrat, Bairam Dede și așa mai departe, – ca să cercetăm departe de cale mănăstiri în care călugărițe și călugări trăiau în singuratecă despărțire de lume. Și în aceste ținuturi, altfel fără viață, asemenea obști sfințite găsiau mijlocul de a-și alege locuri în care toată frumuseța țerii părea să se fi adunat, făcând din aceste lăcașuri de închinăciune mici ostroave de verdeață și umbră.
Nu se poate spune bucuria și vioiciunea cu care eram întâmpinați la sosirea neașteptată la vre-una din aceste mănăstiri. Din toate părțile, ca păsări negre, maicile alergau părăsindu-și căsuțele, clopotele erau puse în mișcare, flori se culegeau și, cu multe dovezi de mulțămire, cu mult zgomot și cu deosebită ceremonie eram duși îndată la biserică, unde se aprindeau lumânările, și bâzâitul nesfârșit al cântărilor începeau în cinstea noastră, monotone melodii nasale îngânate în colțuri întunecate de călugărițele însăși.
Îmi aduc aminte de primirea într’o mănăstire care poartă numele straniu de Cilic-Dere și unde maicile românce și rusoaice trăiesc alături. Un loc hăt departe, la care am ajuns după un drum lung pe întortochiate șosele prăfoase, prin multe sate de-a lungul lacurilor și mlaștinilor,—loc plin de umbră în scorbura unui deal.
În timpuri de primăvară, revărsările de apă nimiciseră multe din măruntele locuințe ale sfintelor femei, și în mijlocul vuietului de triste tânguiri am fost duși noi la locul dezastrului, unde căsuțele joase se prefăcuseră, în grămezi de dărâmături risipite. Grădinițe voioase înfloriau totuși de jur împrejur, încercând să acopere cu colorile lor tristele ruine.
Maicile își frângeau mâinile, lămurind vorbăreț nenorocirea lor, dar bucuria sosirii noastre era balsam pentru năcazul lor, căci necontenit își întrerupeau tânguirile cu cuvinte de extatică mulțămire. Această visită neașteptată era aproape plata suferinților de mai înnainte!
Am fost duși astfel cu solemnitate la o mare biserică nouă de piatră, care stătea singuratecă îtrtr’o măreție cam răzleață. O greoaie clădire înnălțată pe un povârniș gol de deal și zidită în așa chip încât supt lăcașul de de-asupra era al doilea, ca în formă de criptă, dar mai larg și mai îanalt. Nu pot să-mi aduc aminte de ce s’a cheltuit atâta grijă pentru o biserică într’un loc așa de depărtat. Pentru mine această impunătoare clădire nu prea avea farmec: prea era nouă și avea înfățișarea unui îmbulzitor pe care nu 1-a primit încă tot ce-1 încunjură. Călugărițele erau însă mândre de ce mare li era biserica, de și se plângeau că n’au fonduri cu care să complecteze și interiorul.
Mult mai dragă-mi era bisericuța la care am fost întâiu; un paraclis de lemn, de o clădire primitivă, lunguieț, jos, cu un coperiș greoiu și cu cupole, văpsite în verde aprins peste tot, iar înlăuntru prea mult împodobit cu icoane indignător de crude în colori, căci maicile ele însele făcuseră acele chipuri sfinte. ca unele ce așezaseră o școală în cuprinsul mănăstirii.
Trebuie să recunosc că nu era frumuseță adevărată în acest lăcaș, dar era ceva drăguț în silințile cam barbare de împodobire. O întreagă oaste de sfinți de treabă erau aici ca la ei acasă; cei în deosebi venerați purtau vesele podoabe de flori și de perdeluțe de horbotă ori beteala pe care o pun pe cap miresele peste vălul de cununie și pe care o dăruiesc apoi sfântului la care țin mai mult.
Din colțuri de întunerec aceste chipuri zugrăvite se uitau la mine pătrunzător. Fără zgomot, ca niște umbre negre, călugărițele se tot purtau, aprinzând lungi făclii supțiri înnaintea sfintelor moaște, pe când unele din surori bondăniau monoton cântările lor fără sfârșit.
O doamnă venerabilă era starița: o Rusoaică, vorbind limba noastră curgător, dar cu dulci intonații slave care-i sunt străine. Caucul ei sămâna cu acela pe care-1 poartă călugărițele la noi, dar de o croială mai potrivită; un lung văl negru se lăsa din el până jos la pământ. Naltă și supțire, avea mișcări demne, plecându-se când ni vorbia și făcând evlavioase cruci de câte ori rostia numele noastre.
Printr’o grădină voioasă de aprinse flori de toamnă, ea ne duse la locuința ei albă ca zăpada, unde o cămăruță țapănă, fără gust, aștepta sosirea tuturor oaspeților, prea rari numai. Aici, cu multe plecăciuni care erau aproape îngenuncheri —, călugărițe, ale căror picioare lunecau fără zgomot, ni-au dat îndătinatele dulceți cu apă și pe urmă cafeaua care aburia în ceșcuțe, dar, când am spus că a venit ceasul despărțirii, protestări năcăjite se ridicară, primitoarele femei încercând mii de chipuri spre a ne opri. Ni s’au adus flori — trandafiri, astre și busuioc cu mirosul dulce, lucrări cu acul, gingaș făcute, dar în colori
rău potrivite. Ba ni s’au dăruit și scoarțe lucrate de călugărițele înseși. Dar ceia ce a pus vârful la toate a fost o icoană cu îngrijire zugrăvită: Maica Domnului pe un fond de aur, într’un veșmânt albastru ca Marea; strașnic de mari îi erau ochii, cari se uitau la mine ca și cum cu durere s’ar fi îuspăimântat că e supusă astfel criticei celor de pe pământ.
Astfel bogat împovărați am căpătat voie în sfârșit să plecăm, întovărășiți de atâtea binecuvântări, femeile în rochii negre așezându-se în rând lung ca să ni spuie rămas bun. Pe urmă o pornirăm înnapoi, pe lungile drumuri prăfoase, spre iahtul nostru de pe Dunăre.
Ori pe unde treceam, țeranii își împodobiseră porțile și ușorii, precum și carăle, podurile de lemn, luntrile și până și stâlpii de telegraf cu mănunche uriașe de crăițe galbene, așa de strălucitoare ca soarele: încă de departe coloarea lor triumfătoare prindea ochii.
N’am văzut niciodată o împodobire țerănească mai desăvârșită, fără ca oamenii să fi avut conștiința lucrului; ei făcuseră ce puteau mai bine, nedându-și samă că putea fi așa de drăguț ceia ce îndepliniseră cele mai mari silinți ale lor. Din când în când ni opriau vechiculul ca să înfățișeze buchete luminoase, pline de mireasma grădinițelor din jurul caselor mărunte. Odată ni’ s’a pus cu sila în mâni o grămadă de fioarea-soarelui de un fel deosebit, foarte mare și grea, ca niște crisanteme uriașe, care ar fi crescut anume pentru vre-o expoziție; ca niște largi discuri de lumină, mi- au stat pe genunchi tot timpul până m’am întors acasă.
Soarele apunea — ceasul care mi-e mai drag, — și când ajunserăm la luntrea noastră; apa era roșie ca un lac de sânge. Apoi iahtul ne-a dus înnainte în amurg, trecând pe lângă bănci de nisip argintii-verzi de sălcii ; ghiolcăind se mișca apa, și de pe amândouă malurile glas de privighetoare ne întovărășia cum înnaintam prin noapte și întunerec, în tăcere și pace… De această Dunăre mi-a fost drag mie…