Pentru ochiul celui indiferent, este numai puțină frumuseță în câmpiile din jurul Bucureștilor. Ele sunt uniform plane, prăfoase, fără arbori, și când se topește zăpada, adesea ori nu-s decât mari lacuri de mocirlă.
Nu dintr’odată am învățat eu să le țin în samă. Venisem doar dintr’o țară de verzi pășuni și de copaci largi în ramuri, și seaca goliciune a acestor câmpi mi-a fost greu dintru’ntâiu să li-o sufăr. Îmi era dor de pajiști, însetată eram de umbră. Încetul pe încetul mi s’au deschis ochii să văd frumuseți de care la început nu știam.
Fără să țin în samă neîndurările vremii, am călătorit în lungul și largul lor, în toate anotimpurile. Nu-mi păsa nici de ceață, nici de vânt, nici de ploaie; și nici viscolele nu mă puteau ținea acasă, nici fierbintele soare de vară.
Îmi plăcea să rătăcesc departe de drumurile bătute, să descopăr locuri pe care puțini le-au fost văzut vre-odată. Iarna, treceam în saltul calului peste întinderi nemărginite de zăpadă, când cer și pământ se făceau una, când nu păreau a mai fi nici hotare, nici zări, ci numai o nesfârșire pierdută de alb, care tot mergea și mergea și mergea.
Copitele calului mieu lăsau o ușoară urmă după mine, și adesea-mi părea rău că profanez astfel sfințenia giulgiului de omăt fără pată. Și atât de adâncă era în juru-mi tăcerea, că-mi apăsa pe cap ca o povară, mă copleșia cu puterea ei și aproape mă făcea să mă tem. Când și când un zbor de cioare plutiau jos supt bolți, și croncănitul lor făcea și mai puternică singurătatea către care călătorisem, departe așa de mult de locuințile oamenilor.
După lungi luni de iarnă, mare-mi era bucuria de primăvara ce se trezia. Știam unde se pot afla cele mai timpurii dintre flori; drum lung aș fi călărit pentru a culege cei d’intâiu clopoței galbeni, pentru a avea bucuria vre unui covor albastru de viorele într’o pădure hăt hăt departe; îmi era drag de cea d’intâiu nălucire cețoasă de verde pe sălcii, și cunoșteam locuri singuratece unde ele stăteau în cete, lăsând ca plângătoarele lor crengi să se târască peste apele cu mers iute,. crescute de zăpezile în topire. Știam de cutare bisericuță la mal de râu, așa de bătrână și de rustică de se țineau abia’n încheieturile lor păreții de lemn. Sta cu totul pierdută în mijlocul unui cimitir sămănat cu cruci joase de piatră, ieșind din pămînt ca niște uriașe buruieni necunoscute. Vechiu era lăcașul, vechi erau și crucile mai mult fără nume, dar clopoțeii galbeni și vineți ce se luau la.luptă între ele erau tineri de a primăverii tinereță.
Stăteam privind îndelung smerita frumuseță a locului, și sufletul mi se mișcá straniu la farmecul atâtor mândreți nemeșteșugite, temându-mă totuși fără voie că erau menite să piară și întrebându-mă cu mirare dacă acei ce ridicaseră lăcașul își dăduseră samă cumva că liniile lui erau neasemănat de gingașe și așezarea lui o bucurie pentru ochiul artistului.
În ani mai noi, adesea am căutat bisericuța aceasta în ruine; dar ea nu mai erá pe fața pământului, cum cele frumoase sunt din nenorocire menite să dispară, căci vremea merge înnainte și nu-i pasă de lucruri a căror osândă e să se facă bucăți și să piară, și mai ales de asemenea smerite lucruri ascunse departe, în locuri ale căror nume abiá de-l cunoaște cinevá. Ca atâtea altele, bisericuța e acum numai o amintire ce-și are locul în inima mea, cu amintirile altor lucruri care și ele s’au făcut bucăți și nu mai sunt….
* * *
Am mai avut vedenia atâtor sate cu copaci roditori în cea mai deplină înflorire. Văd gloria ramurilor lor pline de flori întinzându-se pe fondul luminoasei bolți, magice ziduri albe peste nesfârșita boltă de albastru…
Într’o zi-mi aduc aminte că am mers din sat în sat numai să sorb în sufletul mieu acea minunată încântare de alb și de vânăt. Păsările cântau, se auziá glasul mieilor, văzduhul erá plin de foile florilor ce cădeau plutind pretutindeni ca fulgi mari de zăpadă.
Un cioban veni încet, săltăreț, ducându-și înnainte oile. Ca un nor în mișcare mergeá cu el un cețos văl de praf, așa încât trecu de mine cum trece un vis, cu dulăii lângă dânsul și cu măgărușul sur purtând desagii goi pe spate și solemu mânând pe cele din urmă.
Se apropiá atunci de mine o țigancă bătrână, pitorescă și murdară, cu toiagul în mână, înfășurată în zdrențe, șchiopătând și despletită. Bătrână ca dealurile erá țiganca, dar sordida ei siluetă păstrá încă ciudate contururi de frumuseță. O lulea de lut albă-i erá înfiptă în colțul gurii; ea se rânji la urmă și întinse o mână ciolănoasă în nădejdea să capete un ban.
Baba trecú, și alții veniră la rând pe drum; cară trase de boi cenușii ca piatra, plugari mergând la munca lor și copilași cari cântau și râdeau și erau bucuroși. O mamă răsări acum, purtându-și pruncu’n brațe, un băiețel târându-se lângă dânsa, iar îndată după aceia un flăcău cu dinții strălucitori pe spinarea calului fără șea.
Pe drumul cu praf alb ei își întindeau șirul, bolta zimbind asupra lor, și de jur împrejur arborii erau în floare și în fiecare ramură păsările cântau. Lumea erá tânără, și inima-mi fericită.
Dar toate acestea s’au dus… S’au ca mai dus !…