Vara trecută am scris câteva foi menite țării celei mari care mi-a dat nașterea. Simțiam nevoia ca țara aceia să vadă țara care e a mea acuma prin ochii cuiva care a învățat s’o iubească adânc și să simtă adânc farmecul ei.
Nu numai în acea țară mare de dincolo de Mări schițele mele ușoare au întîmpinat bună primire, și de aceia în această vreme de tristeță națională m’am îndemnat ca încă odată să ieau condeiul, și anume pentru a vorbi despre locurile ce mi-au fost dragi aice.
Cu trezirea primăverii un dor nemărgenit, pe care nu-1 pot stăpâni, îmi umple sufletul. Ca prinsul care caută prin zăbrelele fereștii să descopere un colț din cerul care-i e mai cunoscut, mă încerc a deosebi mai limpede vedenii din locurile care din inima aceasta s’au rupt.
Scoasă din sălașurile mele, ele-mi răsar mai scumpe decât oricând, acele locuri de unde cu sabie și foc am fost surgunită. Ele au ajuns pentru mine Raiul pierdut spre care toți tindem cu dor. De aceia m’am gândit că, în aceste zile de încercare, măcar condeiul mieu ar puteá să vă îndrepte, pe câțiva din cei ce sunteți ca mine, înnapoi spre locuri de care tânjiți.
Sarcina ce am luat-o asupră-mi va fi și amară și dulce, și, dacă poate vorbele mele vă vor atinge sufletul, unii veți încercá să vă amintiți că adesea mi s’a părut a scrie cu însuși sângele inimii.