Vorbind de mănăstirile noastre, un subiect la care mă tot întorc, cu deosebită plăcere voiu povesti o scenă, straniu mișcătoare, a cării martură am fost cândva.
Venisem pentru puține zile în ținuturile care-mi erau dragi, și trăiam într’o ciudată casă veche asemenea cu un turn, lângă mănăstirea Hurezului. Cea mai mare parte din timpul mieu o cheltuiam în sfințitul cuprins al mănăstirii, umblând prin vechile ei comori, sorbind în mine farmecul ei străin de lume, clădind vis peste vis: dorința mea era necontenit aceia de a face cândva pentru mine o casă în acest loc de pace.
Tovarășa mea statornică era maica stareță, o femeie bătrână, fără învățătură, dar isteață, care nu cunoscuse niciodată ce este viața în afară de zidurile mănăstirii: în copilărie încă ea fusese crescută în mijlocul sfintei obști, înnălțându-se necontenit până la situația pe care o avea acuma, — pas cu pas, de-a lungul atâtor ani șterși de răbdare, de uitare de sine și de rugăciune. Acuma era numai o bătrână obosită, cu un trup slăbit de multele posturi, și o față de ceară cu ochii stânși se aprindea de bucurie la venirea mea. Ori încotro mă duceam, umbla după mine, atârnându-se de brațul mieu și adesea apăsând capu-i cărunt de umărul mieu, cu ochii triști plini de lumina iubirii. Ici colo ea mergea după mine cu pași mărunți : nu erau scări prea grele de suit, nici drum prea lung, nici soare prea fier
binte, dacă numai mâna mea era în mâna ei. Intineria din nou, anii se rostogoliau în urmă, piciorul ei uita toată oboseala, uimindu-se cât de mult prețuiesc lucrurile îri mijlocul cărora ea trăise totdeauna, până ce deprinderea cu dânsele îi distrusese strălucirea, și le zîmbea cu indulgență de câte ori cădeam în extaz înnaintea lor, scuturându-și capul bătrân cu acea resignație pe care o are cine a biruit și bucuria și năcazul.
Totuși iubirea mea pentru frumoasa ei locuință o măgulia: ea prindea limbă, așa încât încetul cu încetul culegeam de la dânsa, una câte una, amintiri din trecut. De și poticnindu- se și lipsite de meșteșug, cuvintele ei chemau înnaintea ochilor miei icoane veștede, icoane ca poveștile bătrâne țesute pe tapițerii pe care anii cari au trecut le-au acoperit cu praf.
Asupra unora din aceste icoane ea se opria îndelung cu iubire, cuvintele ei ajungând mai pline de înțeles, așa încât aveam trecătoare vedenii ale acelor zile care nu mai erau, vedenii ca niște năprasnice scăpărări de lumină într’un gang întunecos a cărui cheie a ruginit.
Un nume îmi răsuna necontenit din tot ce povestia: al Mamului, depărtata mănăstire în care a fost crescută.
Amintirile ei despre acest loc erau pline de o frumuseță care creștea cu depărtarea în care se scufundau. Strălucirea tinereții se opria încă asupra acestor amintiri ale ei, care nu erau mai puțin vioaie pentrucă ștearsă fusese tinereța ei, căci tinereța este tinereță, pune-o unde vrei, într’o grădină de palat sau între zidurile mănăstirii, și lumina ei are o strălucire pe care nici disciplina monastică nu poate să o distrugă. Glasul i se făcea dulce când vorbia de acest loc, și atât de ispititoare icoane trezia el, încât mă umpleau de dorința de a vedea acest vechiu lăcaș pe care toți afară de dânsa păreau a-l fi uitat.
Și de-odată am format planul de a lua cu mine vechea inimă plină de dor, dând astfel bătrânei starițe încă odată prilejul de a călca pe cărările tinereții sale.
Astfel, într’o dimineață de vară plină de soare, ea a plecat să caute trecutele glorii dela Mamul. Poate că niciodată până atunci femeia aceasta închisă departe de lume nu fusese într’un automobil; depărtările erau pentru dânsa o nebiruită greutate pe care nici nu gândise să o poată supune. Zilele ei erau fixate într’un cerc anumit: așa hotărâse Ursita, și numai întâmplări de pomină ar fi putut să o ducă aiurea!
Dureros de nerăbdătoare era bătrâna să mai vadă odată ce-i plăcuse; cu ațâțare încordată, care ar-fi părut comică, să nu fi fost atâta patimă într’ânsa, stătea ea în trăsura năvălitoare, care în ea însăși era un lucru mai presus de înțelegerea ei. Cum era cu putință să birui astfel de distanțe; înghițind leghe după leghe într’o singură zi! Dar așa de mare-i era neliniștea de a ajunge odată la locul visurilor sale, încât cu eroism își stăpânia toată nervozitat; a față de iuțeaja neobișnuită, ochii țintind zarea cu un dor atât de mare încât se apropia de frica însăși.
De-a lungul șesurilor fugiam, prin păduri umbroase, dincolo de pașnice sate prin atâtea văi; calea era lungă și întortochiată, mărgenită ici și colo cu înnalte curți de lemn, care păreau aproape jignite de iuțeala cu care treceam pușcă pe lângă dânsele; bolta era albastră, păsările cântau, flori de vară umpleau de lumină grădinile căsuțelor, — și bătrâna călugăriță se grăbia, se tot grăbia, către adăpostul tinereții sale!
Nici prin gând să-mi treacă de ce era să aflăm la capătul drumului. Nimeni dintre noi – nu fusese vre odată la Mamul. Se știa doar că mănăstirea nu mai era locuită și că, împreună cu biserica dela Hurez, biserica de acolo se ținea de cea mai bună epocă a arhitecturii.
Văile se tot lărgiau când coboram de prin muncele; încetul pe încetul peisagiul se prefăcea într’o vedere a câmpurilor mari cât șesul tot, desfășurându-se în plină rodire de vară, vastă priveliște de bielșug, plină de așteptarea secerișului ce era să vie. Tot mai largi drumurile, câre se făceau mai prăfoase și mai puțin îngrijite: aierul își pierduse limpeziciunea, și ne tot aruncam înnainte, înghițind spațiul.
Bătrâna călugăriță se făcu tăcută cu totul în . măsura în care ne apropiam de ținta noastră; mânile le ținea încleștate, iar obrazul era așa de încordat, încât aproape îți făcea rău să o vezi ; simțiai că-i bătea inima, că o mare bucurie și o frică mare erau asupra ei…
Apoi, deodată, în depărtare, conturul unei biserici și, în jurul ei, ziduri, — care și de departe aveau înfâțișare desnădăjduită a lucrurilor părăsite care cad în ruină…
In sfârșit ne oprirăm și, plini de așteptare, părăsirăm automobilele noastre. Un sentiment de desiluzie s’a strecurat asupra sufletului mieu. Locul unde stătea biserica era lipsit de farmec, mai ales când îl alăturai cu frumoasa mănăstire Hurez, de unde venisem. Puține câmpii neorânduite de porumb pătau ici colo drumul, împreună cu înnalte f!oarea soarelui, ale căror fețe scânteietoare păreau că atrag fiecare rază de lumină; drumul mare trecea chiar pe lângă clădire: nici copaci, nici grădină n’o încunjurau, ci numai rămășițele puternicelor ziduri ce se dărâmau. Floarea soarelui singură făcea ce putea ca să umple de lumină locul.
Mâna bătrânei călugărițe se strecurase în mâna mea. O simțiiu cum tremură, și piciorul ei se poticni de o grămadă de moluz, care înnămolia arcada crăpată pe supt care treceam. Ne aflam acuma în cuprinsul odinioară sfințit, privind de departe la biserică; în jurul nostru totul era ruină. Lăcașul singur stătea mândru și tare, schivnic nobil 1a care de atâția ani nimeni nu venise. Fără graiu era bătrâna stareță, o emoție neabișnuită strângându-i grumazii. Se uifa lung în jurul ei, ochiu-i obosit rătăcind de la o grămadă de dărâmături la alta și minunându-se nelămurit ce a putut să se petreacă. Unde sunt casele de odinioară? Numai zidurile mari! Unde sunt grădinile de care-și aducea aminte ? Ce se petrecuse? Visa?… Ii erau așa de întunecați ochii, de nu mai putea să vadă lucrurile care fuseseră odinioară?
Sunete slabe de năcaz se strecurau din buzele ei, pe când degtele strângeau convulsiv pe ale mele: cu pași cari deo dată începuseră a fi șovăitori, ea mă duse din colț în colț, tot așteptând să descopere ce venise așa de departe să caute. Nimic! Toată gloria se dusese! Toată frumuseța! Numai pe alocurea zidurile înnalte ținuseră piept vremii și neîngrijirii omului; în altele, tăria lor căzuse bucăți și zăcea în mușuroaie acoperite cu iarbă, din care răsăria floarea-soarelui, minunându-se că e în stare să privească într’un loc așa de tainic, dar mândră că e destul de înnaltă ca să poată face o rugăciune acuma în cuprinsul odată cu atâta grijă păzit de toți năvălitorii…
Printr’una din spărturile zidului un dovleac își trimisese lugerul uriaș, care coperia pietrele căzute cu frunze de fantastice dimensiuni; florile în chip de potir erau aurii- galbene; ca un lung șarpe verde cotorul puternic își făcuse drumul în curte. Uriașu-i rod încrețit, rotund se întrecea în coloare cu strălucirea florii soarelui.
Uitând toate celelalte, lăsăiu ca ochiul mieu să se oprească o clipă asupra acestei armonii de colori galbene: sufletul mieu era mulțămit de ce vedeam, căci pretutindeni, în toate locurile, creșterea unei plante sau flori mă bucură de mi-e greu s’o spun prin cuvinte. O ușoară atingere la mâneca mea m’a adus înnapoi spre năcazul ce era lângă mine.
,,Nu-mi pot găsi casa”, murmură bătrâna. ,,Totuși aici am trăit eu odinioară!
A fost cu adevărat așa de departe în trecut! Era un loc atât de frumos, dar atât de frumos! De ce s’a dărâmat așa?”
Și iarăși începurărn de jur îrriprejur plimbarea noastră patetică, zădarnic trudindu- ne să clădim din nou trecutul.
Locuințele odată drăguțe, văruite alb, erau lipsite de coperiș, stând pe loc ca niște schelete ale căror guri rânjite ar fi ușile; buruieni coperiau toate; ele creșteau înlăuntrul cămărilor care erau puse fără milă împotriva văntului și a ploii; scai mari făcuseră să plesnească podolele, și, din vârful zidurilor crăpate, mici flori galbene ni făceau din cap în bucuria lor nesocotită. Nu era nimic măreț în aceste ruine, căci doar ele erau prea de curând ca să fi căpătat vre o demnitate; dădeau numai dovada jalnică a unei neînțelegeri patente. Simțiai că lipsa de privighere, lipsa de dragoste erau răspunzătoare pentru această ruină, că, așa rustice cum fuseseră, chiliile maicilor ar fi putut să rămâie. Ceva din aceasta o pricepea și bătrâna stareță, și cu atât mai amară i se făcea durerea.
,,S’a dus cu totul”, mormăi ea. Tot s’a dus! S’a schimbat, s’a stricat! Nu mai e locul ce a fost!…” Și inima mea simția cu o înțelegere aproape dureroasă adânca ei desperare.
Acum îmi părea rău că am adus-o aici, căci nimicisem vedenii din tinerețele ei, mai ales că eu însumi m’am temut totdeauna să mă întorc după ani mulți la locurile care mi-au fost dragi…
Cea din urmă nădejde a noastră era acum biserica, și, deci, lăsând ruinele tristei lor soarte, ni întoarserăm pașii către biserică.
Fusese o nobilă clădire, cu linii și proporții armonioase, de și strict însemnată de neîngrijire; varul era plesnit și murdărit pe alocuri, fereștile sparte, coperișurile cu neputință de dres — și totuși mândră și trufașă stătea ea în mijlocul încunjurimii de dărâmături, ca un monarh bătrân care a trăit mai mult decât neamul său…
Tot agățându-se de mâna mea, bătrâna călcă odată cu mine praful lăcașului unde atâția ani în urmă cele dintâiu rugăciuni ale ei se suiseră către Dumnezeu.
Aveam o neliniște în ce privește ceia ce s’ar putea găsi înlăuntru, temându-mă ca nu cumva noi desiluzii să copleșească smerita tovarășă de lângă mine.
Ce am găsit, a fost haosul!
Sfințita ordine a lucrurilor fusese răvășită; obiectele mari și mici erau împrăștiate într’o neorânduială fără bună cuviință, icoanele cele mai vrednice de închinare fuseseră smulse din cadrele lor și, îngrămădite în colțuri întunecoase, cu fața la părete ori zăcând în praful podelelor. Ușile care duc la altarul tăinuit erau căscate, ca și cum pași profanatori nu s’ar fi sfiit nici de Sfânta Sfintelor. Biserica în starea ei de acum părea să fi fost despoiafă de înțelesul ei mistic și să fi fost pusă crud înnaintea ochilor profani, ca viața unui om ale cărui adâncuri mai ascunse au fost de-odată aruncate ca pradă setei de cunoaștere a rnulțimii. Un vuiet de mânie mută părea că se suie din zidurile pătate, din ușile altarului date în lături, chiar din stâlpii de lemn cărora nimic nu putea să li răpească demnitatea, columne puternice care țineau sus casa lui Dumnezeu, în ciuda neîngrijirii omului.
Fără cuvânt, copleșită de durere, stareța sta privind îndelung la acest haos pe care nu era în stare să-1 deslușească. Frângându-și mânile, ea spunea într’una: ,,Dragă; dragă, ce au făcut!” și tot dela capăt: ,,Ce au facut! ce au făcut!” Apoi, de la un capăt la altul al bisericii ea se târa cu piioarele obosite, cu aceiași frângere de mâni zădarnic desperată, tot căutând între lucrurile sfinte grămădite cine știe cum, fără ca vre-unul să fie la locul său, și la fiecare pas strigăte nouă în cuvinte pe care năcazul le amesteca împreună.
N’am mers după dânsa, ci m’am tot uitat 1a ea trist, gândindu-mă la nimicnicia visurilor omenești, pe când ochi-mi se bucurau de impunătoarele proporții a ceia ce a trebuit să fie cândva o biserică frumoasă.
Dar încetut cu încetul mi-am dat sama că bătrâna mea tovarășă caută un lucru anume pe care nu l putea afla, căci plângerile ei se prefăcuseră într’o tânguire: ,,unde e? unde e?”. Acestea erau cuvintele, și iarăși: ,,unde e?”, repetat în tonuri sfășietoare.
Luându-i mâna în mâna mea, am întrebat- o ce tot caută. ,,Pe sfântul Nicolae”, i-a fost răspunsul. ,,Era cel mai vrednic de închinare din toți, și tot sfântului Nicolae îi spuneam rugăciunile mele, iar el, fiind cel mai cuminte, le asculta mai bine… Imi era drag, și acum nicăiri nui pot afla chipul”. Și tot înnainte mergea cu pași mărunți, căutându-1 mai departe.
De odată căzu în genunchi și un ton de extaz pătrunse prin jălania ei ; ,,iată-l! iată- l!”.
Prosternându se înnaintea unui chip pe care-1 scotocise din cutare unghiu de umbră, o văzuiu scoțând năframa din sân și ștergând cu grije tot praful de pe fața mult dorită, apoi, ciocănind pământul cu fruntea de trei ori, își făcu mai multe cruci una după alta, șoptind rugăciuni pe care nu le puteam urmări, și, încă odată bătându-și fruntea de lespezile de jos cu evlavioasă înfocare, ea sărută chipul celui mai vrednic de închinare dintre sfinți.
Fără să știe, ea și aducea prinosul unei icoane de un adevărat preț artistic; aceasta o văzuiu îndată ce ajunseiu la locul unde îngenunchiase. Dar pe dânsa n’o mișcase frumuseța zugrăvelii, nici chiar fina față veche pe fond de aur, nici deilicatele colori ale draperiilor atât de plăcute ochiului, ci aceia ce săruta era tinereța ei, speranțele ei și, împreună cu ele, dragile zile de pe vremuri!
Aici, în biserica părăsită, de care alții nu se îngrijiseră, pentru o clipă bătrâna se făcuse din nou tânără, tânără, pe când cu buze de iubire ea săruta tot ce fusese odinioară…