CONTELE, DON RODRIGO
DON RODRIGO
Două cuvinte, conte.
CONTELE
Zi.
DON RODRIGO
Fără vorbă multă:
Cunoști tu pe don Diego?
CONTELE
Da.
DON RODRIGO
Mă-ndoiesc, ascultă.
Știi oare că bătrînul acesta vrednic fu
Virtutea și mîndria epocii lui, știi tu?
CONTELE
Se poate.
DON RODRIGO
Știi că-i sînge de-al său văpaie vie
Ce-mi scapără-n privire? O știi?
CONTELE
Ce-mi pasă mie!
DON RODRIGO
La patru pași de-aice te-oi face ca s-o știi!
CONTELE
Copil plin de trufie!
DON RODRIGO
Nu te neliniști!
E-adevărat, sînt tînăr, dar pentru-un suflet mare
Valoarea nu așteaptă ca vîrsta s-o măsoare!
CONTELE
Tu, care-o spadă încă n-avuși în mînă, vrei
Să te măsori cu mine?
DON RODRIGO
Fac parte dintr-acei
Cari nu arată cine-s de două ori pe lume
Și de la-ntîia faptă știu să-și cîștige-un nume!
CONTELE
Curajul care-aceste cuvinte ți-l vădesc
Mă deprinsesem zilnic în ochi să ți-l cetesc:
Văzînd în tine noua Castiliei mărire,
În gîndul meu Ximenei te-am fost menit de mire.
Eu îți cunosc iubirea și-mi place a vedea
Că datoria-ți este mai sfîntă decît ea,
Că tot ce simți nu poate avîntul să-ți înșele,
Că rara ta virtute răspunde stimei mele,
Și ginere voindu-mi un cavaler întreg.
De la-nceput știut-am pe cine să aleg.
În sufletul meu mila își face totuși cale:
Ți-admir curajul, însă de anii tăi mi-e jale,
Deci lasă gîndul ăsta ce-ți poate fi fatal,
Căci între noi duelul ar fi prea inegal,
Mi-ar face prea puțină onoare-o biruință,
Triumfu-i fără slavă de-nvingi cu ușurință,
Te-or crede toți de-a pururi căzut de brațul meu
Și moartea ta la urmă am s-o deplîng tot eu!
DON RODRIGO
De marea ta-ndrăzneală nedemnă ți-e-ndurarea:
Se teme să-mi ia viața cel ce mi-a luat onoarea?
CONTELE
Te du d-aici!
DON RODRIGO
Să mergem făr-a mai discuta!
CONTELE
Ți s-a urît cu viața?
DON RODRIGO
Ți-o temi cumva pe-a ta?
CONTELE
Vin, tu-ți faci datoria și-i demn un fiu de jale
Cînd supraviețuiește onoarei spiței sale.