XIMENA, ELVIRA
XIMENA
Nu este un zvon numai? Știi bine tu, Elviră?
ELVIRA
Nici nu-ți închipui lumea ce călduros l-admiră
Și-nalță pîn’ la ceruri în repetat ecou
Isprava săvîrșită de tînărul erou.
A maurilor oaste e rușinos zdrobită:
Grăbit i-a fost atacul, și fuga mai grăbită.
Războinicilor noștri nici chiar trei ore-ntregi
Le deteră izbîndă și prizonieri doi regi…
Iar meritul e numai al lui, pe cît se spune!…
XIMENA
Cum, brațul lui Rodrigo făcu așa minune?
ELVIRA
Pe-acești doi regi, Rodrigo el singur i-a învins
Cu mîna sa: el singur cu mîna sa i-a prins.
XIMENA
De unde-aflași tu însă aceste zvonuri stranii?
ELVIRA
Orașul tot răsună de imnuri și litanii,
Numindu-l fericirea întregului popor
Și îngeru-i de pază și-al său liberator.
XIMENA
Și regele ce spune de-atîta vitejie?
ELVIRA
Rodrig se teme încă în fața lui să vie.
Don Diego însă vesel i-aduce-ncătușați
Ca să-i înfățișeze pe robii-ncoronați,
Cerînd măriei sale, ca o favoare rară,
Să vadă pe viteazul mîntuitor de țară.
XIMENA
N-o fi rănit?… Ci spune!…
ELVIRA
Nu știu dacă-i rănit.
Dar vino-ți în simțire! Cum te-ai îngălbeniți
XIMENA
Mînia mea slăbită de-asemenea-mi revine!
Să mă-ngrijesc de dînsul și să mă uit pe minei
Toți îl înalță-n slavă și eu l-înalț cu eil
Mîndria mea-i uitată și mut e glasul eil
Taci, inimă sărmană, și-năbușește-ți plînsul:
De-a-nvins doi regi, pe tatăl mi l-a ucis tot dînsul,
Și-oricîte osanale îmi sună în auz,
Aice însă totul mă face să-l acuz.
Această haină tristă ce spune neagra-mi jale
E cea dintîi dovadă a vitejiei sale.
Voi, ce-ntăriți un suflet muncit de îndoieli,
Zăbranice și văluri, lugubrelor găteli,
Podoabă ce întîia izbîndă-a sa-mi prescrie,
Necontenit vorbiți-mi de trista-mi datorie,
Și cînd mînia-n mine va lîncezi din nou,
Asmuteți-o-mpotriva semețului erou!
Siliți-o ca să-mi ducă la capăt răzbunarea!
ELVIRA
Infanta iat-o, vine; alină-ți supărarea.