DON FERNANDO, DON ARIAS, DON RODRIGO, DON SANCHO
DON FERNANDO
Urmaș viteaz și nobil al unei vechi familii
Ce-a fost un stîlp statornic al falnicei Castilii,
Neam de strămoși iluștri cu glorios trecut
Pe care la-ntîiul tău pas l-ai întrecut.
Orișice dar din parte-mi prea mic și prea puțin e
Spre-a-ți răsplăti izbînda așa cum se cuvine.
Pămîntul țării mele de prădăciuni ferit,
Și sceptrul meu de tine în mîna-mi întărit,
Și maurii-n risipă goniți de mica-ți ceată,
Nainte să pornească viteaza mea armată,
Nu sunt isprăvi de care mă pot plăti așa
Precum mi-ar fi dorința și cum ar merita.
Răsplata-ți fie regii captivi cari te admiră:
Ei Cidul lor pe tine în față-mi te numiră,
Și dacă Cid însamnă „stăpîn“ pe limba lor,
Nu-ți pizmuiesc un nume așa de sunător.
Fii Cidul deci de-acuma: l-a numelui tău faimă
Grenada și Toledo să tremure de spaimă,
Și numele acesta s-arate tuturor
Cît preț pun eu pe tine și tot ce-ți sînt dator.
DON RODRIGO
În fața voastră, sire, mă simt plin de sfială,
Isprava mi-e prea mică și-i dați prea multă fală,
Și laudele voastre mă fac să mă roșesc
Că nu-s destul de vrednic de cinstea ce-o primesc.
Știu că-s dator cu viața și sîngele din vine
Să mă jertfesc, o sire, spre-al țării voastre bine,
Și-n lupta-aceasta sfîntă de voi cădea răpus,
Îmi fac doar datoria ca orișice supus.
DON FERNANDO
Toți cari se strîng în juru-mi, chemați de datorie,
Nu și-o-mplinesc cu-atîta avînt și bărbăție,
Și dacă tu ca dînșii te mărgineai să fii,
-ai fi putut atare izbîndă să obții.
Deci lauda primește-o și spune-mi pe-ndelete
Povestea biruinței vitezei tale cete.
DON RODRIGO
Știți sire, că în spaima întîiului minut,
La vestea că păgînii la porți au apărut,
Cinci sute de prieteni la noi se adunară
Și-n starea-mi tulburată de șef mă proclamară.
Iertați-mi graba dacă în zbuciumul de-atunci,
Din partea voastră, sire, n-am așteptat porunci,
Din pricina primejdii prea mari și-a vremei scurte:
Dar îmi riscam viața de m-arătam la Curte,
Și viața-mi osîndită mi-era mai dulce-apoi
S-o pierd în chip mai vrednic în lupta pentru voi:
DON FERNANDO
Iți iert fireasca pripă de-a-ți răzbuna ocara:
Precum ai apărat-o, te apără-acum țara:
Să te acuze poate Ximena cît de mult,
Ca s-o mîngîi doar numai de-acum am s-o ascult.
Dar spune mai departe.
DON RODRIGO
Sub mine-naintează
Ăst pîlc, purtînd pe frunte a bărbăției rază.
Eram cinci sute numai, dar pînă am venit
În port, ca prin minune, trei mii ne-am pomenit,
Așa de mult a noastră semeață-nfățișare
Redeștepta curajul în gloatele fugare!
Ascund îndată două treimi, cum am sosit,
În vasele pe care acolo le-am găsit,
Și restul cetei care creștea din clipă-n clipă,
Arzînd de nerăbdare, în juru-mi se-nfiripă,
Se culcă jos, și-n paza celei mai mari tăceri
Petrece-o bună parte a minunatei seri.
Din ordinul meu streaja se face nevăzută
La rîndul ei, și planul ea astfel mi-l ajută
Și plin de îndrăzneală eu mă prefac că am
Din partea voastră, sire, lozinca ce-o dedeam…
Sub palida lumină ce picură din stele
Spre noi, de flux aduse, vin treizeci de vintrele;
Le saltă apă-n spume și c-un obștesc avînt
Și maurii și marea în port acuma sînt.
Noi îi lăsăm să treacă; în pace tot le pare;
Nici un soldat pe ziduri și nici în port n-apare,
Și de tăcerea noastră vicleană, amăgiți
Nici nu le vine-a crede că sînt primejduiți.
La țărm trag, ancorează, coboară și se-ndreaptă
Netemători, de-a valma, în cursa ce-i așteaptă.
Noi năvălim atuncea c-un chiotit prelung
Și strigătele noastre pînă la cer ajung.
La răcnetul navalei răspund cei din corăbii
Și maurii-și pierd capul, împresurați de săbii!
De-o groaza fără margini cuprinși, dau înapoi:
Ei alergau la pradă și întîlnind război
Pierduți se cred nainte ca lupta să înceapă:
Îi prididim pe țărmuri, îi prididim pe apă,
Răzbindu-i fără preget în groaznic vălmășag,
Și nu apucă bine să-ncbege un șirag,
Că pînă să s-așeze în linie de bătaie
Noi facem sînge maur să gilgîie-n șiroaie!
Dar principii lor totuși să-i strîngă reușesc,
Curajul lor renaște și-acum se rînduiesc;
Văzînd că fără luptă sînt osîndiți pierzării,
Într-înșii se deșteaptă curajul desperării:
S-opresc pe loc și drumul acuma ni-l închid,
Făcînd în contra noastră din iatagane-un zid,
Și apa, și uscatul, și flota, schela toată
Se schimbă-ntr-o imensă arenă-nsîngerată,
Pe care duhul morții se-ntinde-atotstăpîn…
O, cîți eroi de-ai noștri necunoscuți rămîn,
Și ce isprăvi mărețe, ce strălucite fapte
Rămîn învăluite pe veci în neagra noapte,
În care, martor sieși, tot insul se lupta
Nebănuind izbînda de partea cui va sta!
Eu însumi pretutindeni pe-ai noștri îndemnîndu-i,
Îmbărbătam pe unii, pe alții stam să-i rîndui,
Ca să-i reped în luptă cînd vremea le-a veni,
Și n-am știut nimica pînă în zori de zi.
Ele ne-arată-n fine ai biruinții lauri…
Atunci își pierd curajul înfricoșații mauri
Și dorul de-a învinge cedează spaimei lor
Cînd deslușesc că trupe ne vin într-ajutor;
S-aruncă in corăbii, odgoanele le taie
Și fug cu huiet mare din cîmpul de bătaie,
Nemaivoind să știe acești ostași mișei
De pot să se retragă și regii lor cu ei.
Nu simțul datoriei, ci groaza-i stăpînește…
Îi adusese fluxul, refluxul ni-i răpește!
În vremea asta regii, de-ai noștri năpădiți,
Și apărați de-o seamă de oameni, toți răniți,
Mai luptă, cu nădejdea să-și vîndă viața bine…
Zadarnic le dau sfatul eu însumi să se-nchine:
Cu iataganu-n mînă, ei stau ne-nduplecați;
Dar cînd își văd ostașii de moarte secerați,
Că singuri se mai luptă, că-nfrîngerea-i deplină
Ei cer să vină șeful: m-arăt, și mi se-nchină.
Vi i-am trimis îndată aici, pe amîndoi…
Așa-ncetă și lupta din lipsă de eroi,
Și-n felu-acesta, sire, luptînd pentru-apărarea…