DON DIEGO, DON RODRIGO
DON DIEGO
Rodrig, mi-ajută cerul să te revăd în fine!
DON RODRIGO
Vai!
DON DIEGO
În triumful nostru n-amesteca suspine.
O, lasă-mă o clipă măcar să mai respir,
Să pot să-ți laud fapta așa cum ți-o admiri
Tu mi-ai călcat pe urmă, și-n tine reînvie
Eroii rasei mele și vechea-mi bărbăție.
Născîndu-te din mine, din ei coborîtor,
Întiia ta ispravă întrece pe-ale lor,
Și anii tăi cei tineri, dar plini de-nflăcărare
Ajung al meu renume prin fapta asta mare.
O, vino dar și-atinge, copilul meu viteaz,
Aceste plete albe, sărută-acest obraz
Și recunoaște locul întipărit de-ocară
Pe care vitejia-ți și spada-ți o spălară!
DON RODRIGO
A ta e toată cinstea; eu nu puteam uita
Că sînt născut din tine, crescut prin grija ta.
Sînt mîndru că întiia ispravă-a mea ii place
Cui datoresc viața. Ci bucură-te-n pace,
Și lasă-mă pe mine acum, la rîndul meu,
De păsurile mele să-mi văd acum și eu,
O, las‘ să-mi izbucnească nemărginita jale:
Destul ai stînjenit-o cu drepturile tale!
Nu simt mustrări de cuget de ceea ce-am făcut,
Dar cine-mi dă azi mie norocul meu pierdut?
Să te răzbune brațu-mi s-a înarmat anume
Și-a biruit, răpindu-mi ce-aveam mai scump pe lume
Nu-mi mai vorbi nimica; prin tot ce ți-am jertfit
De tot ce-ți datorisem mă cred acum plătit.
DON DIEGO
Nu, a izbîndei tale mai scumpă e valoarea!
Eu viața doar ți-am dat-o, tu mi-ai redat onoarea;
Mai mult decît la viață eu la onoare țin,
Cu-atît mai mult deci ție datornic îți rămîn.
Dar depărtează jalea din sufletul tău mare:
Onoarea-i datorie, amorul — desfătare;
Onoarea-i numai una; amorurile — mii.
DON RODRIGO
Ce-mi spui tu, vai?
DON DIEGO
Aceea ce trebuie să știi!
DON RODRIGO
Mi-e inima zdrobită de-această răzbunare
Și tu-i mai ceri iubirii să fie trădătoare?
Sînt tot așa de josnici, în mișelia lor,
Războinicul ce fuge și-amantul trădător.
O, lasă-mă mai bine cum sînt, avînd putința
Să fiu și demn de tine și să-mi păstrez credința.
E prea puternic lanțul spre a putea să-l rump;
Ximena mea pe lume e tot ce am mai scump,
Și pentru că ursita cea crudă ne desparte,
Unica mîntuire mi-o voi găsi-o-n moarte.
DON DIEGO
Nu-i vreme mîntuire în moarte-a căuta,
Acum cînd e nevoie de bărbăția ta.
A maurilor flotă stă gata de năvală.
Norodu-i plin de groază, la curte zăpăceală,
N-auzi decît jălanii la fiecare pas,
De bună samă fluxul, la noapte, peste-un ceas;
Îi va lăsa pe mauri în port pe nesimțite,
În mijlocul acestor nenorociri cumplite
Cari umplu de teroare pe mari ca și pe mici,
Norocul îmi trimise cinci sute de amici
însuflețiți cu toții de-aceleași gînduri bune,
Venind de bunăvoie ocara să-mi răzbune.
Tu le-ai luat nainte; dar bravele lor mîni
Se vor scălda mai bine în sînge de păgîni.
Mergi dar acolo unde te-așteaptă numai slavă,
Mergi și-i condu în luptă, făcînd fără zăbavă
Din pieptul tău, în calea păgînilor, zăgaz:
De vrei să mori, încalțe să mori ca un viteaz!
Fă regele să-ți fie dator pierzării tale,
Viața sa și slava împărăției sale.
Dar nu, mai bine fruntea-ți cu lauri s-o-ncununi.
Nu-ți mărgeni mărirea o palmă să răzbuni;
Ci du-o mai departe; silește prin putere
Pe rege la iertare, Ximena la tăcere;
Și dacă-ți este dragă Ximena ta, să știi
Că doar pe calea asta mai poți iertat să fii.
Dar prea e scumpă vremea s-o pierdem în cuvinte
Aș vrea să zbori la luptă c-un ceas mai înainte.
Învinge dar, să vadă monarhul în sfîrșit
Că ce-a pierdut în conte în tine-a dobîndit!