DON RODRIGO, XIMENA
XIMENA
Rodrig, ce îndrăzneală! Cum? În amiaza mare?
Vrei să mă pierzi? Ascultă și fugi, aibi îndurare!
DON RODRIGO
Mă duc să mor, Ximeno, și dacă viu aci,
Viu ca să-mi iau adio-nainte de-a muri;
Amorul ce mă ține sub dulcea ta robie
Dacă primește moartea, vrea să ți-o închine ține.
XIMENA
Te duci să mori!
DON RODRIGO
Merg vesel spre-acel minut dorit
În care-am să-ți răscumpăr tot chinul suferit!
XIMENA
Te duci să mori! Cum oare? Don Sancho te-nspăimîntă
Și tremură de groază o inimă nenfrîntă?
Ce s-a făcut avîntu-ți? De unde spaima ta?
Rodrig învins se crede-nainte de-a lupta?
Cel ce-a-nfruntat pe mauri și pe viteazu-mi tată
În fața lui don Sancho se pierde-așa deodată?
Curajul ți-e de-acelea ce pot îngenunchea?
DON RODRIGO
Eu nu alerg la luptă, ci la jertfirea mea,
Și sufletu-mi respinge, plin de dispreț, povața
Cînd moartea tu mi-o cauți, eu să-mi mai apăr viața,
Eu am rămas același; dar nu mai poți să-mi ceri
Ca să păstrez aceea ce tu să pierd îmi ceri,
Și-aș fi căzut desigur azi-noapte-ucis de mauri
De-aș fi avut să-mi apăr doar propriii mei lauri;
Însă norodul, țara și tronul apărînd,
De nu-mi feream viața, ar fi-nsemnat să-i vînd.
Un suflet mare viața-ntr-atîtea n-o hulește,
Încît să vrea să iasă dintr-însa mișelește,
Dar cum e vorba numai de propriu-mi folos,
Azi, cînd îmi ceri tu moartea, eu o primesc voios.
Mînia ta o mînă străină îmi alege —
De-a ta, Rodrig să moară nu-i vrednic, se-nțelege.
De nici o lovitură nu vreau să mă feresc:
Cui te-apără, omagiul acesta-i datoresc,
Și fermecat la gîndul că toate-s de la tine,
Fiindcă-a ta onoare don Sancho o susține,
Îmi voi deschide pieptul în calea spadei lui,
Slăvind această mînă prin care mă răpui.
XIMENA
O, dac-asprimea unei îndatoriri severe
Ce marea-ți vitejie s-o osîndesc îmi cere
Te-mpinge pîn-acolo ca să te lași sfărîmat
De-un braț ce pentru mine să lupte s-a-narmat,
Gîndește-te, în ceasul acesta de orbire,
Că-n joc îți e și viața, dar și a ta mărire,
Și toți, oricît de falnic Rodrig a viețuit,
Căzut dac-or să-l știe, l-or crede biruit.
Onoarea ți-e mai scumpă decît îți sînt eu scumpă,
Dac-a putut chiar vraja amorului s-o rumpă
Și te-a făcut, în ciuda părerilor de tău,
Să nimicești tu însuți și visul meu și-al tău:
Și totuși, văd că-ți pasă așa puțin de-onoare,
Că, făr’ să lupți, pe Sancho îl lași să te omoare?
Ce s-a făcut avintul pe care-l arătai?
De ce nu-l ai și-acuma, ori pentru ce-l aveai?
Și cum? Viteaz ești numai spre-a-mi cauza durere?
Iar dacă nu, deodată și vitejia-ți piere?
Și tatăl meu de tine-i așa desprețuit,
Că tu, biruitoru-i, te lași azi biruit?
Mergi, fără dor de moarte, la luptă hotărîtă
Și-ți apără onoarea, nu viața ta urîtă!
DON RODRIGO
Dac-am învins pe conte și maurii barbari,
Mai am nevoie oare de alte fapte mari?
La ce să-mi apăr slava cînd toată lumea știe
Isprăvile-mi mărețe, c-această vitejie
Să facă totul poate și că pe-acest pămînt
Afară de onoare nimic nu mi-e mai sfînt?
Nu, nu; în lupta-aceasta Rodrig să moară poate
Fără să-și piardă nimbul măririi cîștigate,
Și fără ca să fie de nime-nvinuit
Că n-a căzut el însuși de sine biruit.
Dar se va zice numai: „Ximena i-a fost dragă,
Avea între iubirea și ura ei s-aleagă,
Și s-a supus el însuși ursitei, ce-o silea
Pe dulcea lui iubită să-i ceară moartea sa.
Ea însăși i-a cerut-o, și inima-i, firește,
Credea că de-o refuză, o crimă săvîrșește.
Spre-a-și răzbuna onoarea, amorul și-l pierdu;
Spre-a-și răzbuna iubita, el viața și-o dădu,
Știind ca să prefere în floarea tinereții
Onoarea sa Ximenii și pe Ximena vieții.“
Astfel această moarte, departe de-a umbri,
A măreției mele splendoare-o va mări,
Și voi avea, prin moartea-mi voită, mîngîierea
Că nimeni decît mine nu ți-a-mpăcat durerea.
XIMENA
Viața ta și-onoarea în stare dacă nu-s
S-abată gîndul morții de care ești supus,
De te-a iubit vreodată Ximena ta, ei bine,
Rodrig, atunci ascultă: îndură-te de mine
Și scapă-mă de sila ce-o am să mă mărit
Cu omul care veșnic mi-a fost nesuferit.
Să-ți spun mai mult?
Aleargă și-arată-ți vitejia
Ca să-mi impui tăcere, ca să-mi împaci mîndria,
Și de mai ții, la mine, oricît va fi de greu,
Învinge într-o luptă al cărei preț sunt eu!
Adio; vorba asta, vai, să roșesc mă face…