XIMENA, ELVIRA
XIMENA
Elviro, vai, cît sufăr! Ce vrednică-s de jale!
Nu văd nici o nădejde, am presimțiri fatale!
N-am nici un gind de care să nu mă înfior
Și fără pocăință nu pot avea un dor!
Pe doi rivali în luptă mînia mea-i împinge,
Au să mă coste lacrimi, oricare ar învinge;
Și-n cartea sorții mele oricum îmi este scris,
Nerăzbunat mi-e tatăl, sau, vai! Rodrig ucis!
ELVIRA
De-i una ori de-i alta, vei fi mai împăcată,
Sau capeți pe Rodrig, sau fi-vei răzbunată,
Și-apoi oricît destinul va fi de nendurat,
Ea-ți mîntuie onoarea și-un mire-ți va fi dat.
Cum? pe-ucigașul tatei? pe-al lui Rodrigo, poate?
Pe unul din făptașii acestor mari păcate?
Oricum s-alege soarta, ea-mi dă un soț pătat
De sîngele pe care mai mult l-am adorat;
Oricum s-alege soarta, durerea mă ucide
Și mă-ngrozesc de ceea ce lupta va decide,
O, dor de răzbunare și tu, amor, tăceți,
Voi vă sfădiți pe seama sărmanei mele vieți,
Și tu, cîrmuitorul umanelor destine.
Sfîrșește-această luptă așa cum e mai bine:
Nici unul să nu-nvingă și nici să fie-nvins.
ELVIRA
Ar fi prea aspră soarta; și lupta ce s-a-ncins
Ți-ar da prilej la chinuri și mai amare poate,
Lăsîndu-te, stăpînă, să ceri mereu dreptate,
S-arăți aceeași ură mereu, să urmărești;
Mereu viața celui pe care tu-l iubești.
Mai bine-i biruința de-ar fi să-l încunune,
Ea datoriei tale tăcere i-ar impune
Și bunul nostru rege te va sili atunci
S-asculți îndreptățită de-a inimei porunci.
XIMENA
O, dacă el învinge, crezi că mă dau învinsă?
Prea sfîntă-i datoria-mi și jalea-mi prea nestinsă,
Și nu ajunge numai ca regele să vrea
Sau lupta să decidă în defavoarea mea!
A-nvinge pe don Sancho nu-i greu, dar n-o să poată
Să-nvingă și mărirea Ximenii totodată;
Și chiar dacă Rodrigo va birui acum,
Onoarea mea-i va scoate mii alți vrăjmași în drum.
ELVIRA
Stăpînă mea, asemeni cuvinte nu mai spune,
Să nu se-ndure cerul cumva să te răzbune!
Cum! vrei să pierzi prilejul acesta fericit
Ce focul urei tale l-ar potoli-n sfîrșit?
Dar ce vrea datoria aceasta nempăcată?
Ori moartea lui Rodrigo îți dă-napoi un tată?
O grea nenorocire îți pare prea puțin?
Vreai lacrimi peste lacrimi, suspin peste suspin?
Nu, nu, cu-astfel de gînduri stăpîna mea iubită,
Nu-ți meriți fericirea ce-ți este hărăzită
Și-ți va impune dreapta mînie-a Celui Nalt,
Prin moartea lui Rodrigo, să-l iei pe celălalt.
XIMENA
Elviro, îmi ajunge atît amar și jale
N-o mai spori tu încă prin prevestiri fatale,
Aș vrea să fug de ambii, dac-aș putea să sper,
De nu, pentru Rodrigo-nalț rugăciuni la cer.
Nu că mi-e drag, dar dacă Rodrig nu biruiește,
Voi fi a lui don Sancho, cum am promis, firește…
La gîndul ăsta numai mi-e sufletul-îngrozit…
Ce văd, amar de mine? Elviro, s-a sfîrșit!