DRAGOMIR, GHEORGHE şi ANCA
(Toţi trei stau împrejurul mesii pe care arde o lampă mică cu petrol. Gheorghe ţine o gazetă în mână. Anca lucrează la o cămaşe.)
GHEORGHE
… E greu să scape, fireşte… dar se-ntâmplă… Aşa fac mai toţi câţi scapă: dintru-întâi s-arată pocăiţi, se prefac proşti, se dau tot cu binişorul, şi odată, când le vine bine, p-aici ţi-e drumul…
DRAGOMIR
Adică şi ăsta era şiret… se prefăcea… (zâmbind.) Am înţeles!
GHEORGHE
Ştiu eu?
DRAGOMIR
Fugi, mă, d-acolo!
GHEORGHE
De ce să nu crezi că s-a prefăcut?
ANCA
Asta e! Nouă ani de zile!… Cine se preface atâta vreme aşa, şi să nu fi fost nebun, tot acolo ajunge… până la urmă tot nebuneşte.
DRAGOMIR
Dac-a fost ticălos, prostul! L-a găsit cu cămaşa plină de sânge, a văzut la el luleaua, tutunul şi amnarul mortului… Dacă s-a bucurat să fure nişte nimicuri de la un mort pe care l-a găsit în pădure, eu stric?… Era tâmpit… când i-a citit osânda, râdea…
ANCA(cu mult interes)
Cum?… De unde ai văzut tu când i-a citit osânda?
DRAGOMIR
Am fostla judecată.
GHEORGHE
Ai fost?
ANCA (din ce în ce mai interesată)
La care judecată?
DRAGOMIR (contrariat)
La juraţi, când l-a osândit.
ANCA
Ai fost tu la juraţi!… şi mie atâţia ani de zile să nu-mi spui!
DRAGOMIR
Ţi-am spus…
ANCA
Ba nu.
DRAGOMIR (supărat)
Ei! Aşa e, nu, fireşte. La ce?… Să-ncepi iar să-mi boceşti pe răposatul?
ANCA (clătinând din cap)
Dragomire! (se scoală şi trece la tarabă.)
DRAGOMIR (după ce s-a uitat urât la ea, cătră Gheorghe)
Ia citeşte, mă, înainte, să vedem ce s-a făcut nebunul.
GHEORGHE (căutând şirul în ziar, apoi urmând citirea)
„… precum şi toate cercetările au fost zadarnice. Soldatul mărturiseşte că de multe ori a mers cu nebunul la apă, că-l lăsa la fântână singur şi el se ducea să-şi vază amanta. Nebunul venea cu doniţele pline şi-l chema să se întoarcă împreună la temniţă. Tot timpul, nebunul a fost ca şi liber, în orice caz foarte puţin păzit. Era bun şi foarte simpatic tutulor – afară de accesurile acute în care-l apuca mania persecuţiei. După cum afirmă soldatul, nebunul ar fi căzut în ocna a veche, care e părăsit de pe vremuri…”
DRAGOMIR (cu interes)
Care va să zică… a murit…?
GHEORGHE
Ba bine că nu.
DRAGOMIR (aparte)
A murit!…
GHEORGHE
Ia spune, Dragomire, ce fel de om era… Eu n-am văzut de când sunt o judecată la juraţi… Aş vrea să văz şi eu o dată… Ce face, ce zice, omul pe care-l judecă?
DRAGOMIR
Ce să facă?… Stă şi el între puşti şi aşteaptă să se isprăvească mai degrab’…
ANCA (la tarabă)
Dar tu, Dragomire, ai mers aşa din întâmplare ori dinadins?
DRAGOMIR (întorcându-se spre ea)
Dinadins?… Ce nu ţi-e bine?… De ce să merg dinadins? (lui Gheorghe.) S-a nemerit să fiu în oraş… mă dusesem să vânz nişte lână. (răstit, cătră Anca, care şade rezemată cu coatele pe tarabă.) Ce faci acolo?
ANCA
Nimic… Ascult.
DRAGOMIR
Asculţi! (din ce în ce mai aspru.) Nu-ncepi iar să boceşti pe răposatul? Că iar am vorbit de el… ‘Aide de! Începe… jeleşte-l!… (Anca trece binişor şi iese în stânga; – cătră Gheorghe.) Eu zic că nebunul nu era vinovat; degeaba l-a băgat douăzeci de ani la ocnă!
GHEORGHE
Ştii c-ar fi ciudat – că s-a mai întâmplat aşa lucru… să te pomeneşti că prinde vreun tâlhar şi ala spune: tot eu am făcut acu câţiva ani omorul din pădurea Corbenilor… Uite de ce şi uite cum… ‘Ai?
DRAGOMIR
Se prea poate.
GHEORGHE
Ce te faci atuncea cu nebunul?…
DRAGOMIR
Care?
GHEORGHE
Care a fost osândit degeaba.
DRAGOMIR
Ai zis c-a murit.
GHEORGHE
Să zicem că trăieşte…
DRAGOMIR
Cum să trăiască?… A căzut în ocna părăsită…
GHEORGHE
Nu… să zicem că n-a căzut, să zicem c-a fugit şi pun mâna pe el… Cine-i plăteşte atâţia ani la necaz?
DRAGOMIR
Dumnezeu… (pauză.) Mă, Gheorghe, tu cam ştii legile…
GHEORGHE
Aşa ş-aşa… (Anca intră şi se opreşte în uşe.)
DRAGOMIR
Nu-i aşa că un om care a făcut o faptă… un omor… nu-i aşa că dacă vine singur peste zece ani şi se mărturiseşte, nu mai are nici o pedeapsă?…
GHEORGHE
Cât e nu şitu sigur, dar ştiu că e un termen: dacă trece ala, s-a isprăvit…
ANCA (care a ascultat din pragul uşii, coboară; e plânsă)
Cum adică? La zece ani un ucigaş poate veni să spuie singur ce-a făcut şi lumea îl lasă în pace.
DRAGOMIR
Aşa e legea…
ANCA
Bună lege, zău! (se şterge la ochi.)
DRAGOMIR
De ce nu te pui tu să faci alta mai bună? (fixând-o.) Iar ai venit! (lui Gheorghe.) Vezi de ce nu i-am spus… pentru că de câte ori vine vorba de răposatul, ori îşi aduce aminte de el cât de departe, îmi urlă toată ziua. (cătră ea.) Mergi d-aici, şi nu mai mă boci pe cap, cobe!… Ştiu că dacă m-ar omorî pe mine, mi-ai juca hora la soroace în loc să-mi faci pomană… (pauză; Anca se retrage.) Dacă era să boceşti toată viaţa pe bărbatu-tău ăl dintâi, de ce te-ai măritat a doua oară?… ‘Aide.. mergi!
ANCA
De ce nu eşti mai blând, Dragomire?
DRAGOMIR
Pleacă odată…!
ANCA
Mă duc. (iese în fund.)