ANCA, DRAGOMIR
DRAGOMIR (speriat)
Anco!
ANCA (aparte)
El!
DRAGOMIR
Anco, am visat urât… mă doare mâna!
ANCA
Aiurezi… te doare mâna din vis…
DRAGOMIR
Mă înjunghie unde am semnul de muşcătură.
ANCA
Şezi jos… tremuri. (el şade.) De unde ai tu muşcătura aia la mână, Dragomire?
DRAGOMIR
De mult.
ANCA
Bine, de mult; dar de unde?… N-auzi?
DRAGOMIR
M-a bătut când eram copil şi m-a muşcat unul pe care îl trântisem…
ANCA
De ce nu vrei tu să-mi spui ce ai pe suflet? Eu văz că tu nu eşti în toate ale tale… Tu ai un ghimpe în cugetul tău… Destăinuieşte-te mie.
DRAGOMIR
Ţie?
ANCA
Da, mie: (Dragomir mişcă din cap negativ) spune şi te uşurează; dacă ai duce-o mult aşa, o să înnebuneşti…
DRAGOMIR
Să înnebunesc!
ANCA
Da… Ce ai visat?
DRAGOMIR
Un cap de mort… cu dinţii mari… vrea să mă muşce… mă doare…
ANCA
Te doare că nu vrei să spui, te doare că nu te hotărăşti să spargi buba şi s-arunci răutatea afară… (pauză – se apropie binişor de el şi-l apucă pe după gât.) Ia ascultă, Dragomire… adică ce ar fi, cum stăm noi aici amândoi, să te pomeneşti cu Dumitru (el face o mişcare) că intră binişor pe uşe… uite pe colo… (arată în fund) să-l vezi că vine, cum era el înalt şi voinic, şi se aşează frumos colea la masă în faţa ta: „Ei, bună seara, frate Dragomire… Ce mai faci? Mai îşi aduci tu aminte de mine?…” (Dragomir se zgârceşte pe scaun şi s-apucă de masă; ea îi ia repede capul în mâini şi cearcă să i-l întoarcă cu d-a sila spre fund.) Ia uite colo… colo… Iacătă-l… iacătă-l!… Vino, vino, Dumitre!… (vrea să-l întoarcă cu toată puterea.) Ci uite-te!…
DRAGOMIR (smucindu-se)
Lasă-mă!… (se scoală; s-aude ţipând nebunul; Dragomir se întoarce spre stânga; alt ţipet.)
ANCA
Ascultă… (Dragomir îşi întoarce privirile de la stânga, ea se repede aproape de el şi, jucând spaima, şoptit.) Dragomire! (îl smuceşte şi-l întoarce în loc cu faţa spre stânga; el dă cu ochii de nebun, scoate un strigăt înecat şi rămâne încremenit.) Uite-l… Ştii cine e? E nebunul care a scăpat de la ocnă…
DRAGOMIR
Ion! (cade zdrobit pe scaun.)
ANCA
El!