DRAGOMIR, GHEORGHE
DRAGOMIR
Du-te la păcatele! (se scoală supărat.)
GHEORGHE (după o pauză)
Fie, măi vere, prea aspru eşti cu muierea.
DRAGOMIR
Ia lasă-mă-n pace şi tu. Ştii tu cum trăiesc eu?… Ştii tu ce am făcut eu pentru femeia asta?… Că mai bine îmi frângeam gâtul până să n-o fi întâlnit!… Dacă nu era femeia asta îndărătnică, eu eram astăzi altfel de om! Tu nu ştii ce s-a petrecu între mine şi ea.
GHEORGHE
Da, da’ văz ce se petrece. Vă canoniţi unulpe altul degeaba: nici tu nu eşti de ea, nici ea de tine.
DRAGOMIR
Ea m-a luat ca să aibă cine să-i ţie soroacele de sufletul răposatului. Din ziua întâia a cununiei şi până astăzi, o dată n-am văzut-o zâmbind; de atunci şi până astăzi cu trupul e aicea pe lumea asta şi cu gândul e la Dumitru pe lumea ailaltă.
GHEORGHE
O fi fost cu ea mai bun ca tine.
DRAGOMIR
Mai bun!… De unde ştia ea din ziua întâia că n-o să fiu şi eu poate mai bun decât el. Eu n-o iubeam?… Că dacă n-aş fi iubit-o!… Şi mai în sfârşit, înţeleg să plângă o femeie pe bărbat dacă e văduvă… da’ dacă s-a măritat o dată cu altul… Care-i ala să rabde asta?… Atunci de ce s-a mai măritat?
GHEORGHE
Ei!
DRAGOMIR
Da; de ce… dacă nu se poate despărţi de umbra răposatului? Ba zi că e o femeie nebună, care mi-a stricat mintea şi mie. Eu sunt sănătos, crezi, de când am luat-o?… Uf! M-am săturat! De opt ani de zile, Dumitru şi iar Dumitru; pe îl auz când vorbeşte ea, când mă uit la ea, îl văz pe el… Eu trăiesc în casă, mănânc la masă, dorm la un loc cu stafia lui… Aşa! Asta n-o să mai meargă mult! (Anca intră din fund încetinel, se opreşte în uşă şi ascultă; Gheorghe o vede şi face o mişcare; Dragomir, atras de mişcarea lui Gheorghe, se întoarce şi o vede.) Uite-o! Uite-l! El e… Dumitru! (cătră ea.) Ieşi! Ieşi! Fugi, să nu te văz! (Anca stă locului cu ochii pironiţi asupra lui.) Te duci? Or mă duc eu… Să nu te văz! (porneşte spre ea, ea înaintează spre el; el se repede, o apucă de mână ş-o aduce hotărât în faţă.) Ce vrei?… Ce te uiţi aşa la mine?… Ce gândeşti?… Eu l-am omorât?… Da? Spune! (o smuceşte.)
ANCA (hotărât)
Dragomire, eşti nebun. (îşi face cruce.)
DRAGOMIR
Nebun?… Spune… (o smuceşte iar.)
GHEORGHE
Dragomire!
ANCA
O!… Nebun!
DRAGOMIR
Nu, să spui… Din două una: or crezi că l-am omorât eu…
ANCA
Poftim! Asta-i vorbă de vorbit!
DRAGOMIR
Da… şi atunci de ce mai trăieşti cu mine… or nu crezi şi atunci de ce mă chinuieşti pe mine?… Ce ai cu mine? Lasă-mă în pace pe mine cu Dumitru al tău! (o împinge de mână şi suie; ea vrea să facă un pas spre el.) Lasă-mă în pace! (acelaşi joc.) Lasă-mă în pace! (iese foarte turburat prin fund trântind uşa.)