ANCA, DRAGOMIR
ANCA (vine cu pasul grav la Dragomir, care stă pe un scaun cu capul în mâini)
Scoală, Dragomire, c-a sosit ceasul!
DRAGOMIR (se scoală)
Ceasul!
ANCA
Ceasul socotelii. Stăi drept… adună-ţi minţile câte le mai ai şi răspunde la ce te-oi întreba… Pentru ce l-ai omorât?
DRAGOMIR (înecat de ciudă până la lacrimi)
Nu! Nu l-am omorât eu!… N-ai fost tu aicea? N-ai văzut tu?
ANCA
Nu pe Ion… pe Ion lasă-l… De altcineva îţi vorbesc eu acuma…
DRAGOMIR (pălind, încet)
De cine?…
ANCA
Ştii de cine, nu te mai preface… Tu vrei să pleci, tu caută să pleci. (el face trist din cap că da; ea, aspru.) Ei!… Nu faci un pas de-aici până nu-i zici pe nume… (privindu-l cu toată puterea.) Zi-i odată pe nume!
DRAGOMIR (încet de tot)
Du…mi…tru!
ANCA (răsuflând din adânc)
Ai văzut? Aşa! Du-mi-tru! (şade jos; el stă în picioare.) Pentru ce l-ai ucis…
DRAGOMIR
Pentru tine…
ANCA
Pentru mine…
DRAGOMIR
Ca să te iau eu…
ANCA
Cum l-ai ucis? Spune. (îşi pune coatele pe masă şi bărbia în palma şi ascultă nemişcată; el stă drept, se încheie cu îngrijire în mintean şi povesteşte simplu.)
DRAGOMIR
Mă tot goneai… Odată, când ai ieşit de la biserică la Vinerea Marea, seara – ţi-aduci aminte – m-am dat pe lângă tine şi ţi-am zis încet: „Anco! De ce n-ai vrut să mă iei pe mine? Eu tot te iubesc… Lasă-l pe Dumitru şi vino!…” Ţi-aduci aminte?
ANCA
Da, mi-aduc.
DRAGOMIR
Tu mi-ai răspuns: „Am bărbat, lasă-mă-n pace!…”
ANCA
Şi tu?
DRAGOMIR
Eu am plecat acasă, n-am dormit toată noaptea şi dimineaţa… m-am hotărât.
ANCA
Cum ai făcut?
DRAGOMIR
Ştiam când se-ntoarce de la deal pân pădure… şi l-am aşteptat… Venea şuierând… Ne-am întâlnit, ne-am dat în vorbă… i-am arătat o plută înaltă; el a ridicat ochii în sus. Am tras cuţitul, şi până s-aplece iar ochii… (se opreşte, stingându-i-se glasul.)
ANCA (îşi acopere faţa – un moment – apoi şi-o descopere şi-l priveşte aşteptând)
Ei?… Înainte.
DRAGOMIR
Ce să-ţi mai spui?
ANCA
El ce-a făcut?
DRAGOMIR
A ţipat ş-a căzut în genunchi… a dat să scoaţă cuţitul… da’ m-am repezit şi l-am lovit peste mână şi la beregată… când m-am aplecat la el, m-a muşcat de mână.
ANCA
De la el era muşcătura! (îi face semn să urmeze.)
DRAGOMIR
Pe urmă, l-am întors cu faţa în jos, am mers la fântână de m-am spălat şi m-am dus acasă să mă culc, că nu mai puteam, cădeam d-a-n picioarele de ostenit… Ion l-a găsit acolo… Pe urmă… ştii…
ANCA (sculându-se)
Ştiu… La un an ai venit şi mi-ai zis: „Anco, nu-ţi mai trăieşte bărbatul, mă iei?” Vorba ta şi glasul cum mi-ai spus-o, mi-au dat un junghi pân inimă; nici nu te luat altfel, că mi-erai urât; de-aia te-am luat ca să te aduc în sfârşit aici. De la început te-am bănuit. Tot ce-ai făcut pe urmă, întâi grija de sufletul răposatului, apoi spaimele şi turba ta când îţi pomeneam de el, vorbele tale fără şir tot de omorâtori şi de termenele până când încape pedeapsa, şi visurile tale cu capete de morţi, care te muşca, şi câte altele, puneau mai mult temei bănuielii mele. Mai întâi, mă hotărâsem să te curăţ – ba erasă bag şi alt suflet în păcat! – pe urmă am stat să mă gândesc mai bine. Adineaori credeam că o să te sugrume nebunul; era să las să te socoteşti cu el, dar aveam şi eu cu tine o răfuială mai mare: nu te puteam lăsa să treci dincolo aşa nejudecat aicea. (pauză.) Te-am judecat, te-ai mărturisit, trebuie să-ţi dau acuma pedeapsa ce ţi se cade c-ai răpus pe omul ce mi-era drag ca lumina ochilor, tu, care mi-ai fost urât totdeauna… (suie şi-l lasă-n urmă.)
DRAGOMIR
Eu te-am iubit… şi…
ANCA
Şi?…
DRAGOMIR
Şi… da’ acu e degeaba… Eu trebuie să plec în lume; tu… poate să iei pe Gheorghe… (înecat şi foarte încet) dar să ştii că tot te iubesc…
ANCA
Da? (râde.) Aşteaptă să vezi tu acuma cum o să-ţi plătesc eu ţie dragostea. (pauză.)
DRAGOMIR
Anco, eu plec… să mă ierţi!
ANCA
Să te iert! D-aia te-am răbdat eu lângă mine, d-aia am umblat eu atâta vreme să te aduc aici, ca să te iert? (râde. Se aud paşi şi glasuri afară.)
DRAGOMIR
Taci!… Anco, vine cineva…
ANCA
Da, vine Gheorghe, cu oameni… vin să te ridice că ai omorât pe Ion.
DRAGOMIR
Pe Ion! (izbucnind.) Tu m-ai vândut… cu Gheorghe…
ANCA
D-apoi cine?
DRAGOMIR (îngrozit, căutând în toate părţile)
Femeie! Vreau să scap… Nu vreau să puie mâna pe mine!… Mi-e frică!… Vreau să scap!
ANCA
Nu se mai poate! (s-aude glasul lui Gheorghe.)
GHEORGHE (d-afară)
Haide toţi!
DRAGOMIR (răcnind)
A! (ţinteşte pe Anca şi se precipită la ea s-o strângă de gât.)
ANCA (ţipând şi fugind spre uşe)
Săriţi, fiara! (uşa se deschide; Gheorghe şi alţi oameni năvălesc înăuntru) mă omoară şi pe mine!