ANCA (singură, coboară la uşa din stânga şi ascultă; o deschide binişor şi se uită înăuntru; trece apoi şi şade la masă)
Vrea să plece… Ce să fac?… Să mă duc şi să strig în gura mare… să dau pe vinovatul adevărat pe mâna judecătorilor şi să scap pe nevinovat… Dar dovada? Bănuiala mea. Dar ce dovadă o să fie asta dacă el o tăgădui?… Ia stai… Care va să zică el mai are un an să o ducă cu frica în sân… anul ăsta o să umble fugar, şi peste un an îşi poate spune singur fapta, şi… s-a isprăvit… Să rămâie nepedepsit… Aşa e legea, bine; dar eu poci să-l las aşa?… Nu… nu se poate. (pauză.) Nebunul ăsta tot e osândit o dată… Pentru un păcat, două ori zece, un om tot cu o viaţă plăteşte… Şi fără altă vină nouă, nebunul tot are să fie prins până la urmă şi întors acolo de unde a fugit… (pauză.) Şi dacă e vorba, ce este mai bine pentru un nebun? Să-şi târască viaţa pribeag şi chinuit, fără adăpost, fără o zdreanţă pe el, fără hrană, ori să trăiască la închisoare îmbrăcat, hrănit şi îngrijit la vreme şi adăpostit?… Să fie slobod e mai bine? Să se bucure de lumina soarelui în bunăvoie?… Dar e nebun… Mai are nebunul bunăvoie?… Lumina soarelui fără lumina minţii… O să-i ţie lumina soarelui singură iarna de cald, ori de foame vara? O să găsească ori nu un suflet de creştin să-l miluiască cu o fărâmă de pâine…. o să degere, or o să se coacă toată ziuca, nemâncat, gonit de lipsa lui de voie, şi seara o să adoarmă de foame pe pământul gol. Aşa-aşa… locul lui e la ocnă… Dumnezeu, cine ştie pentru ce păcate, l-a aruncat în prăpastie, dar a fost şi bun şi i-a luat mintea cu care să-şi judece ticăloşia: i-a dat greutatea… dar i-a luat cumpăna! (stă pe gânduri.)