DRAGOMIR, ION, ANCA
ANCA
Da’ încotro, Dragomire?… Încotro, neică Ioane?
DRAGOMIR
Ascultă, Anco…
ANCA (coborând cu Dragomir)
Nu mai spune, că ştiu; eram la uşe. (Ion se-nveleşte în zeghe, se trânteşte pe o laviţă şi se culcă.) Vezi, Dragomire, când zic eu că tu eşti mai nebun decât… (arată cu ochii pe Ion.) Să fugi în lume cu el!… Pe unde o să umble? Pân pustii? O să vă întâlniţi cu oameni… O să-l cunoască cineva… E scăpat de la ocnă… Şi chiar să nu-l cunoască nimeni, poţi tu să-i stăpâneşti mintea? Da’ când l-o apuca iar turba ca adineaori?
DRAGOMIR (demoralizat)
Atunci?…
ANCA
Ce copil o să auză asta şi n-o să priceapă ce legătură e între oamenii ăştia doi, de pribegesc în lume, fără să poată spune de unde vin, fără să ştie unde se duc?
DRAGOMIR (descurajat de tot)
Dar ce să fac?
ANCA
Să rămâi aici şi să-l ţinem şi pe el până ne-om gândi la altceva mai cuminte.
DRAGOMIR
Daca n-o vrea… dacă nu-l putem ţine… (Ion geme şi se zbuciumă în somn; Dragomir se sperie şi se îndeasă spre Anca.)
ANCA
Trebuie să putem… Cât o fi aici, îl iau eu pe seamă. (merge la Ion, care se munceşte rău în somn şi zguduindu-l forte brusc.) Ioane! Ioane!
ION (sare din somn; e cu totul apucat)
Da! Eu sunt vinovat… Maica Domnului mi-a zis să spui, ca să nu mă loviţi… Bateţi-l!… Daţi-i la cap!… Se preface că e nebun… (înduioşat către Dragomir.) Uite cum îl bate! Uite cum îi dă la cap lui Ion! (ţipând de groază.) A!… Nu!… Nu!… Nu daţi! (în culmea spaimii.) O să-i spargă oasele, îi turteşte ţeasta capului… O să-l omoare!… (îşi acopere ochii.)
ANCA
Ioane!
ION (crescendo)
De ce-l mai bate pe Ion dacă a murit? (dă cu piciorul ca cum ar vrea să înlăture ceva.) Să-l ia de aici… e plin de sânge… (mai dă o dată.) Nu mai mişcă… (iar.) A murit… (porneşte spre fund.)
DRAGOMIR
Pleacă! (amândoi se reped după el şi vor să-l apuce.)
ION (ţipând)
Nu puneţi mâna!… Să nu daţi… Ion a murit! (se smuceşte şi le scapă; se repede la tarabă, ia un cuţit mare şi ridicându-l în sus măreţ.) Nu puneţi mâna!… Ion merge la Maica Domnului. (se precipită în odaia din stânga.)
ANCA
După el!
DRAGOMIR (oprind-o)
A luat cuţitul!
ANCA
Nu e nimic!… După el, să-l liniştim! Daca răcneşte aşa, aude cineva de pe drum. (vrea să meargă spre stânga; Ion, cu figura radioasă, reapare ţinând în sus cuţitul plin de sânge; face doi paşi şi se prăbuşeşte; amândoi se reped la el şi-l ridică.)
DRAGOMIR
S-a înjunghiat! (îl aşează pe o laviţă lângă masă.)
ANCA
Înjunghiat aici!… În casa noastră! (stă pe gânduri; pe chipul ei străluceşte o inspiraţie.)
DRAGOMIR (dezolat)
Ce-ai făcut, Ioane?
ION (deschizând ochii)
Dă-mi apă… mi-e sete!
ANCA (cu o bărdacă de apă)
Ţine, Ioane.
ION (bea)
Bodaproste… Maica Domnului mi-a zis: scoate-ţi măruntaiele când intră Necuratul, şi aruncă-le câinelui…
ANCA
Ascultă, Dragomire.
ION
… Că eu, Maica Domnului, o să pui stavilă între tine şi rele… ş-o să dormi… o să dormi… Dă-mi apă… mă arde… (Anca îi dă.)
DRAGOMIR
Ioane!
ION (dând cu mâna într-o parte bărdaca)
Scoate-mi măruntaiele şi dă-le câinelui să nu mai urle!… Caută-mă la picior, din jos de genunchi… am un chimir… Să te duci la ocnă şi să-l dai de la mine ăluia de a omorât pe tată-său…
ANCA (scoate chimirul şi-l bază în buzunarul lui Dragomir)
Ţine… (aparte.) Nu moare odată… o să ne apuce ziua.
ION (iluminat)
Uite veveriţa!… colo sus… pe cracă!… Uite-o (vrea să se închine şi-i cade mâna; – în extazul suprem.) Maica Domnului!… Tu eşti?… Tu mă chemi?… Stai, că viu… iacătă-mă, viu!… (expiră.)
ANCA (închinându-se foarte pătrunsă)
S-a isprăvit!… Dumnezeu să te ierte, omule. (Dragomir e zdrobit; ea, schimbând tonul d-odată.) Acu-i acu, Dragomire… acu ce ne facem?…
DRAGOMIR
Să dăm de ştire…
ANCA
Vrei să intri, or să mă bagi pe mine în fundul ocnii! Să zică că l-am omorât noi!… Nu. Până acuma nu ştie nimeni c-a venit aici: să-l aruncăm în puţul ăl părăsit. Mâine om astupa, puţul şi atât… ‘Aide! Nu e vreme de pierdut! Se luminează de ziuă; rămânem cu mortu-n casă până mâine noaptea… A! Să sting lumina… trece cineva pe drum şi ne vede ieşind aşa… (stinge lampa.) Pune mâna… (Amândoi iau pe Ion şi pornesc spre fund; se aud în depărtare clopotele de la biserică… Ei se opresc s-asculte.) Toacă de utrenie… Ai avut încai noroc la moarte, Ioane: îţi trage clopotele ca la toţi creştinii!… La alţii nici măcar atâta!… (Ies prin fund… Pauză – în timp ce clopotele urmează. Amândoi reintră. Anca aprinde lampa ş-o aduce pe masă. Dragomir foarte deprimat şade; cămaşa îi e mânjită puţin de sânge.)