IANKE, TAKE, IONEL și ANA
ANA: Ce nu vrei, papa?
IANKE: Ia nu mă mai întreba degeaba! Știi tu bine ce nu vreau!
ANA: Și de ce papa?
IANKE: Pentru că asta e o așa prostie, că avem să ne mușcăm degetele cu toții dacă om fi așa de dobitoci s-o facem…
ANA: Dar cine-i de vină, papa, dacă nu se poate schimba nimic – că nu se poate schimba nimic. Cine-i de vină?
IANKE: Acuși ai să spui că eu, nu?
ANA: Nu numai dumneata, și nenea Take.
TAKE: Eu?
ANA: Da, și mama, și mama lui Ionel și boala care o-a făcut să moară o dată din devotamentul uneia pentru alta, și împrejurările. Vezi, el nu ți-a lămurit tot, că să vezi că orice ar fi să se întâmple, lucrurile au venit firești, fără să le silească nimeni.
IANKE: Ei, asta vreau și eu să văd!
ANA: Sunteți prieteni de-o viață întreagă – mamele noastre au fost prietene, m-am născut la câțiva ani după el…
IANKE: Asta numai maica-ta a făcut-o. Eu i-am spus să te facem mai devreme – dar n-a vrut…
ANA: Nu, te rog să nu mai glumești deloc. Vorbesc foarte linștit, dar numai eu știu cum vorbesc… Am, crescut laolaltă – am învățat laolaltă. V-a placut să ne vedeți totdeauna laolaltă. Lângă dânsul mă simțeam ocrotită și el știa să mă ocrotească. Pot spune că am crescut în umbra lui Ionel, papa. Nu se poate că înțelegerea dintre noi să nu ne lege cum ne-a legat. Ce vină avem că am ajuns aici? Când dumneata și nenea Take sunteți așa de buni prieteni, că v-ați zidit și casele alaturi și le-ați făcut la fel, poate să ne mai desparta pe noi faptul că eu sunt ovreică și el creștin?
IANKE: Dar ce, eu fac copii cu Take?
ANA: Papa. Mă faci să plâng și să știi că are să-ți pară rău…
IANKE: Dar eu nu știu ce să-ți mai spun că să te fac să înțelegi că nu se poate… că nu se cade… să mă ia dracu dacă mai știu ce să-ți spun! Am ajuns mai dobitoc că dobitocul asta de Take!… Ce-ai să faci cu copiii?
ANA: Asta te îngrijește. Uite, facem un băiat și o fată, doi baieți și doup fete…
IANKE: Mersi, și fetelet mie o să mi le dați?
ANA (zâmbind și în lacrimi): Dar lasă odată glumele astea, pentru numele lui Dumnezeu. E viața copilului dumitale în joc. Dar cu ce ți-am greșit? Așa te ții de făgăduiala pe care i-ai făcut-o mamei că ai să mă faci fericită în viață? Asta e fericirea pe care mi-o dai, să mă desparți de singurul om pe care-l pot iubi că să m-arunci într-o bună zi în brațele unui om din toată lumea care n-o să aibă alt merit decât că-i ovrei?! Asta e dragostea? Așa de măruntă, așa de idioată e dragostea la dumneavoastră?… Dar pricepi că nu există pe lume un lucru care să mă împiedice să-l iubesc pe omul ăsta, care a știut să treacă peste toate și să mă ție apropiată de el?… Uită-te bine la ochii mei, papa, și dă-ți seama că nu mă joc cu vorbele. Fii bun, fii așa cum te știu eu că ești în adâncul inimii tale, acolo unde nu mai simți nici tu de ești creștin sau ovrei, acolo unde ești numai om, că eu pentru omul acela te iubesc, nu pentru ovreiul de deasupra. (Take iese.) Fii bun și înțelegator și iubitor… nu-ți aduce fata să-și piardă mintea… Ai plânge mult, mult papa, și tu știi că ai plânge mult… Hai spune o vorbă… nu mă face să… Sunt în stare, știi bine… E trenul la doi pași de noi…
(Take emoționat, stapânindu-și lacrimile intră în prăvălie.)
IANKE: Dă-l dracului de tren! Ce? Vrei să glumești cu el?
ANA: Ei bine, să știi că nu glumesc, papa!
IANKE (ridicând glasul): Ei te rog, să nu vorbești ca maică-ta, că mă supar foc! Fir-ar al dracului de tren, că toată viața m-a chinuit. Și așa o linie păcătoasă, trece tren după tren…
ANA: Va să zică, nu vrei să răspunzi…
IANKE (o clipă vrea să spuie ceva, apoi se supără pe el însuși că nu găsește o vorbă. Violent): Ei, lasă-mă în pace că mă duc să mă îmbrac. (Se oprește în prag, se uită înapoi.) Ascultă! Să știi că dacă mă silești să-ți răspund, al dracului să fiu, de nu încep să-ți vorbesc și eu de tren. (lese, podidit de lacrimi.)