Take, Ianke și Cadâr

(Ar fi tot decorul din actul al doilea, dacă toate câte se vedeau acolo n-ar fi date foarte în fund și nu li s-ar fi pus În față un gard. Este de fapt o vedere a celor două curți, din cărăruia care trece prin spatele lor, despărțindu-le de calea ferată, de care s-a tot vorbit până acum. Firește, fiecare curticică își are portița ei, de-a dreapta și de-a stânga unui copac mare și bătrân – sădit pe linia gardurilor, în preajma și la umbra lui o laviță rudimentară de lemn. Dar curțile au ajuns până aci îngustându-se. Parcă ar porni toate – chiar și a lui Cadâr – din rădăcina copacului bătrân. Astfel și copacul, și banca aparțin celor trei curți deopotrivă. Va fi trecut o lună, două de la întâmplările povestite mai înainte. Pe dinafară nimic nu se vede schimbat. Doar bătrânii cei doi – Ianke și Take – care fumează și stau pe bancă, par ceva mai obosiți, pe gânduri și parcă mai triști. Poate unde se simt ceva mai singuri, de când le-au plecat copiii și, mai ales, de când au rupt prietenia cu Cadâr. E seara lăsată, și cu ea o dată, liniștea aceea cuminte, caldă și primitoare a târgurilor noastre, în care inima se topește că o apă și se prefiră încet-încet de tot în larg, în cer, în noapte. Bătrânii, cu ochii dosi, cântă ceva, destul de încet și de amărât, cum ar fi – știu eu? – poate acel dureros cântec ce este „Ada-ida-vavala”)…